Secolul XVIII

ÎN MOLDOVA

Nicolae Costin (1660-1712) fiul lui Miron. A studiat în şcolile polone şi şi-a căpătat renume de bărbat foarte învăţat. Pe lângă acest fapt, familia din care făcea parte şi înrudirea cu Duca-Vodă i-au asigurat o poziţiune strălucită în stat. Sub cinci domni a ocupat poziţiunile cele mai înalte; vornic de ţara de sus şi de jos, hatman, mare logofăt - iar în alte timpuri, cum a fost după căderea lui Duca, s-a văzut nevoit să fugă din ţară, ca să scape de persecuţiunea adversarilor săi politici. Ca şi tatăl său, Nicolae Costin era preţuit în afacerile diplomatice. Astfel vedem că, în timpul pregătirilor de război între Petru cel Mare şi Carol XII, venind în Moldova ambasadorul Franţei, marchizul Desalleurs, Costin a fost trimis ca să-l întâmpine. În alt rând, venind Potoţki, voevodul Galiţiei, tot el i-a ieşit înainte.

De la dânsul avem o scrisoare filozofică şi scrieri istorice.

Cea dintâi poartă numele de Ceasornicul domnilor şi este o lucrare filozofică, morală şi politică. Până acum nu s-a tipărit, ci se află în două copii: una în biblioteca statului din Iaşi, de la începutul secolului trecut (mss. 6), alta de la începutul secolului nostru, în biblioteca seminarului din Iaşi (Veniamin). Extrase se pot citi în: Gaster, Literatura populară, 1883. Apendice.

Operele istorice sunt două:

Cartea descălecatului de-ntâiu, precedată de o prefaţă în care autorul arată importanţa istoriei, "că istoria deşteaptă şi pre cei leneşi şi neştiuţi spre mari lucruri". El începe cu zidirea lumii, vorbeşte despre Turnul Babel, despre seminţiile celor trei fii ai lui Noe, toate după biblie. După aceasta copiază, aproape vorbă cu vorbă, capitole întregi din scrierea tatălui său, intercalând părţi luate din diferiţi autori, care nu au nici o importanţă pentru chestiune. Se vede din multele citaţiuni ce face, o deosebită erudiţiune, dar expunerea e greoaie.

Letopiseţul ţării Moldovei de la Ştefan sin Vasile Vodă, de unde este părăsit de Miron Costin Logofătul, de pre izvoadele lui Vasile Damian ce au fost Treti-Logofăt, a lui Tudosie Dubău Logofătul şi altora cuprinde evenimentele de la 1661 până la 1711. Începe cu suirea pe tron a lui Evstratie Dabija (1661-1665) şi merge până la finele domniei lui Dumitru Cantemir (iunie 1711). Ultimele capitole se ocupă cu diferitele căimăcămii, a lui Lupu Vornicul şi a lui Ion Mavrocordat, care ţine locul fratelui său Nicolae, numit titular pe ziua de 6 noiembrie 1711 şi suit în scaun a doua oară la 19 noiembrie.

Despre cei doi cronicari, care au procurat o parte din materialul lui Nicolae Costin, aflăm informaţii în Mişcări culturale de I.G. Sbiera şi apoi în Istoria literaturii de N. Ioga (sec. XVIII, vol. II, Excursul I).

Costin avea un om de casă pe Axinte care, sub Racoviţă Vodă, a fost uricar. Acesta ne-a lăsat o cronică despre a doua domnie a lui Mavrocordat (1711-1715). Scrierea lui pierde din valoare prin faptul că e lucrată cu scop vădit de a plăcea domnului şi prin urmare nu putea să aibă spirit de independenţă, nici în expunerea evenimentelor, nici în judecarea lor.

Ioan Neculce a fost boier mare şi a ocupat diferite funcţiuni însemnate. S-a născut la 1672. Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de spătar şi, după ce a stat retras câtăva vreme, a fost făcut mare hatman de către Dumitru Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare şi a luat parte la războiul ruşilor cu turcii. Pierzând ruşii războiul, Neculce a trecut cu Cantemir în Rusia şi a stat acolo câţiva ani, până la 1719 şi întorcându-se a trăit la moşia sa, ocupând numai o dată, sub Constantin Mavrocordat, funcţiunea de vornic. A murit după 1744, lucru ce se dovedeşte prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune că Const. Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit nici un an întreg, ci a fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat la anul 1744.

Neculce a fost un militar distins şi Petru cel Mare l-a preţuit mult şi i-a arătat o deosebită simpatie. Tot aşa era privit şi de familia lui Cantemir şi de ceilalţi boieri; de aceea când a voit să se întoarcă în ţară, cu multă greutate a scăpat de insistenţele lor. El însă a ţinut cu orice preţ să-şi vadă ţara şi nu s-a temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuţie, ci - precum însuşi zice - şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scăpat.

Lucrarea de căpetenie a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este Letopiseţul ţării Moldovei de la Dabija VV. Până la domnia lui Ion Mavrocordat VV. Cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaş sau le-a cunoscut de aproape.

În prefaţă ne spune că până la Duca-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii şi alţii, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea ştiinţă, câte s-au tâmplat de au fost în viaţa mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc şi să scriu că au fost scrise în inima mea".

Letopiseţul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu sunt scrise...". Aci se cuprind o sumă de tradiţiuni relative la diferiţi domni şi care au format subiectele legendelor şi poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Ştefan de Bolintineanul, Dumbrava roşie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareş de Alecsandri ş.a.