Secolul XVII

Cunoscând astfel ce dezvoltare a avut istoriografia în ţările noastre înainte de Ureche, ne explicăm mai bine lucrarea lui şi înţelegem şi citaţiile ce face despre cronicile de care s-a servit. Cu el se începe epoca adevărată a cronicarilor, care prezintă un interes deosebit din mai multe puncte de vedere. Sunt producţiuni originale, pe când scrierile religioase sunt toate traduceri. Ele nu numai ne arată evenimentele şi ne înlesnesc cunoaşterea trecutului, dar dau la iveală, direct sau indirect, ideile personale ale scriitorilor, precum şi ale categoriilor sociale din care făceau ei parte. Studiate cu de-amănuntul, cronicile au dat şi material literar propriu-zis, întrucât s-au aflat multe pasagii pline de calităţi stilistice deosebite.

Pe de altă parte trebuie să observăm că scrierile istorice au avut mai puţină influenţă asupra contemporanilor lor decât cele religioase, din pricină că acestea din urmă se tipăreau în sute de exemplare şi se răspândeau prin oraşe şi prin sate, pe când cronicile se păstrau în manuscrise şi numai câţiva boieri şi domni puteau să aibă la îndemână oameni care să le copieze.

Copiile acestea sunt foarte preţioase, dar ele nu reprezintă totdeauna forma adevărată pe care le-a dat-o autorul. Copistul nu făcea o simplă lucrare mecanică, ci era uneori un adevărat compilator şi adnotator. El căuta, spre slujba domnului sau a boierului care-l însărcinase cu aceasta, să completeze povestirea trecutului ţării şi lua adeseori din două sau trei manuscrise anterioare lipind unul cu altul sau se ţinea de unul şi adăuga din altele informaţii care nu se găseau în cel dintâi.

În Moldova cronicarii, în majoritatea cazurilor, au cunoştinţă unii de alţii şi se prezintă chiar ca continuatori; astfel că avem un şir aproape neîntrerupt pentru tot trecutul acestui principat de la primele timpuri până la finele secolului XVIII.

Grigore Ureche începe cu anul 1359, pe care-l socoteşte el ca data întemeierii principatului Moldovei şi merge până la 1594. Miron Costin urmează de aici până la 1661. De la acest an continuă şi fiul său Nicolae (1662-1711) şi Neculce (1662-1743) şi Mustea (1661-1729) şi Amiras (1662-1733), aşa că avem informaţii neîntrerupte pentru acest principat până la 1743. Tot cu o parte din această vreme se ocupă Axente Uricarul (1711-1716) şi mai departe merg Ienache Kogălniceanu (1733-1774) şi Ion Canta (1741-1774).

De la 1774 cronica moldovenească tace.

În Muntenia nu aflăm aceeaşi continuitate. Scriitorii nu au legătură între ei şi aproape nici unul nu se dă urmaşul altuia; în schimb, genul acesta literar se cultivă aici până la mijlocul secolului XIX. Constantin Căpitanul începe cu anul 1290, pe care-l socoteşte ca dată a întemeirii principatului de dincoace de Milcov şi merge până la 1688. Urmează Radu Greceanu, care scrie până la 1714, şi Radu Popescu a cărui cronică îmbrăţişează evenimentele dintre 1700 şi 1729. Aci avem o întrerupere, căci cronicarul următor e Dionisie Eclesiarhul, care începe numai cu anul 1764 şi merge până la 1814. Întâmplările de la finele secolului XVII se găsesc povestite în scrierile Stolnicului Dumitrache (1786-1789), iar în secolul XIX avem cronicile lui Zilot Românul, care se ocupă mai ales cu evenimentele dintre 1800-1823.

Mai sunt şi alte deosebiri între cronicarii moldoveni şi cei munteni, observate de toţi cei ce s-au ocupat cu istoria literaturii noastre. Se afirmă superioritatea moldovenilor: erau şi oameni mai învăţaţi, căci unii din ei urmaseră cursuri în şcolile poloneze, cunoşteau limbi străine şi se serveau de izvoare străine pe lângă cele interne; erau, cei mai mulţi, oameni de o condiţie socială mai ridicată decât muntenii, în fine, o parte din ei arată o mare imparţialitate scriind din interesul pentru ţară şi, natural, pentru clasa din care făceau parte, iar nu pentru a slăvi pe anume domnitor sau pentru a susţine interesele unei familii.

Se impune deci să vorbim îndeosebi de toţi aceşti cronicari.

ÎN MOLDOVA

Se cunosc prea puţine amănunte biografice despre autorul primei cronici române a Moldovei, despre Ureche, ba a fost o vreme în care se discuta dacă acest autor este Grigore Ureche sau tatăl său Nestor Ureche.

O scurtă explicare asupra acestui punct. Cronica lui Şincai, deşi nu citează direct din Ureche, zice, când vorbeşte despre el: "Ureche Vornicul". Kogălniceanu de la prima sa ediţiune a cronicilor (1852), numeşte pe acest scriitor "Gricore Ureche Vornicul". Iată însă că Hasdeu - în revista sa "Din Moldova" (Iaşi, 1862), emite părerea că "Ureche", autorul cronicii, a trăit în secolul XVI şi că este Nestor, nu Grigore. Părerea lui a fost reluată şi dezvoltată cu argumente de Aron Densuşianu în Istoria literaturii (Iaşi, 1885), argumente primite şi de I. Nădejde (Istoria literaturii, Iaşi, 1886). În manualul meu din 1894 am căutat a combate aceste argumente, susţinând că autorul adevărat este Grigore. I.G. Sbiera, care în 1884 publicase o interesantă contribuţie la biografia acestui Grigore, socotindu-l ca autorul cronicii, arată oarecare îndoială în volumul asupra "mişcărilor culturale" (Cernăuţi, 1897), I. Bogdan (Vechile cro nici, Buc., 1892) deşi zice că "cu izvoarele ce avem la dispoziţie o dezlegare definitivă a chestiunii paternităţii lui Ureche este foarte grea", crede totuşi că "încercarea d-lui Densuşianu" este "nefondată". Mai hotărât pentru Grigore s-au pronunţat: V.A. Ureche, Al. Xenopol (Istoria Românilor, vol. IV) şi mai ales N. Iorga (Ist. lit. în sec. XVIII, vol. II, excursul I). Aşadar să vorbim despre Grigore.