1. Epoca polemicilor literare

(1870-1880)

Mişcarea literară în acest deceniu este caracterizată prin polemicile dintre "Convorbiri literare" şi alte reviste din Bucureşti şi de peste munţi. Se poate zice că toţi scriitorii din această vreme se pot împărţi în două grupe după cele două grupe de luptători.

Revista ieşeană se poate lăuda mai ales cu critica literară, manifestată prin notiţe scurte, prin articole de polemică şi prin articole de principiu, scrise de Iacob Negruzzi, Petre Carp şi mai ales de Titu Maiorescu. Între acestea, primul loc îl ocupă seria de articole în care se stabilesc ideile fundamentale ale activităţii celor grupaţi în jurul "Convorbirilor": direcţia nouă în poezia şi proza română. Este momentul culminant al activităţii lui Titu Maiorescu, care se afirmă oarecum ca întemeietor al unei şcoli literare. Aci dar vom vorbi mai pe larg despre criticul ieşean.

Titu Maiorescu (1840-1917) este fiul profesorului Ion Maiorescu. El a dobândit o instrucţie foarte îngrijită: studiile secundare le-a făcut în Viena în institutul Teresian, iar pe cele superioare la Berlin, Paris şi Giessen. A urmat cursuri regulate de drept şi de filozofie şi venind în Iaşi (1862) a fost numit profesor la gimnaziu şi apoi la şcoala normală "Vasile Lupu". Pe vremea aceea şcolile aveau o organizare descentralizată (care s-a desfiinţat prin legea din 1864), astfel că în Iaşi funcţiona un comitet de inspecţiune. Fireşte, tânărul profesor, care ţinuse o disertaţie despre însemnătatea limbii latine, pentru învăţământul secundar, care urmase în Germania cursuri de pedagogie, se impunea ca membru în acest comitet. Dar, fiind chemat ca profesor la universitatea de curând înfiinţată în Iaşi, el socoti că nu-şi poate mărgini lucrarea în lecţiunile cu stu denţii. Începu deci o serie de prelegeri filozofice publice, lucru neobişnuit pe atunci şi în 1865 se întovărăşi cu alţi câţiva tineri şi ei foşti studenţi ai şcolilor germane şi întemeiară o societate ce primi numele de "Junimea". Cu ei se hotărî să dea la lumină o revistă: "Convorbiri literare.

Maiorescu a făcut cursuri la universitatea din Iaşi până la 1871. Atunci, fiind ales deputat, părăsi catedra. Era atunci la cârmă partidul conservator. Maiorescu, poate şi prin ideile sale, poate şi prin împrejurările speciale din oraşul în care trăia, fu îndemnat să încline spre acest partid, fără a împărtăşi însă principiile lui, mai ales în ce priveşte organizarea învăţământului. Articolele bine studiate ce publică el asupra chestiunilor de şcoală îi creară o situaţie importantă în parlament, şi astfel, la vârsta de 34 de ani, în 1874, el fu chemat la Ministerul Instrucţiei. Urmând generalului Tell, care adminis trase şcolile cu mare severitate, dar fără nici un fel de discernământ, Maiorescu desfiin ţează multe din măsurile luate de predecesorul său, sprijini şcolile normale pe care voia să le desfiinţeze şi, cu avântul tinereţii, voi să reformeze şi organizarea învăţământului. Se ştie că legea din 1864 se lucrase cu mare grabă, avea multe lacune, multe nepotriviri şi lucruri nepractice, încât chiar după un an se ridicară glasuri cerând schimbarea ei. Maiorescu credea deci că terenul este pregătit şi va putea reuşi. Proiectul său însă n-a putut reuşi şi ministrul a fost nevoit să demisioneze. De atunci şi alţi miniştri au încercat să realizeze reforma, dar nici unul n-a reuşit până la Tache Ionescu, care, în 1893, a fost mai fericit, prezentând numai legea învăţământului primar.

Neizbânda aceasta n-a depărtat pe Maiorescu de politică, ci dimpotrivă, l-a legat şi mai mult. Ca doctor în drept, a îmbrăţişat cariera de avocat, a candidat şi a fost de mai multe ori ales membru al parlamentului.

Continuând în acelaşi timp a se ocupa de chestiile filozofice, scriind articole în "Con vorbiri", el a fost chemat, în 1883, să ocupe catedra de logică şi istoria filozofiei contemporane la universitatea din Bucureşti. Cursurile sale erau urmărite cu mare atenţiune nu numai de studenţi, dar şi de un public numeros. Se poate zice că, prin aceste lecţiuni, a popularizat multe idei filozofice şi a determinat printre studenţii facultăţii de litere şi de drept un puternic curent spre studiile filozofice. Purtarea sa binevoi toare tinerimii a atras pe mulţi în adunările ce convoca în locuinţa sa particulară şi astfel a ştiut să strângă în jurul "Convorbirilor" o sumă de începători din care unii ajunseră să se distingă pe terenul literar.

A mai fost ministru de instrucţie în 1888, în 1889, apoi ministru de justiţie în 1900 şi ministru de externe în 1910, iar în 1912 a luat prezidenţia consiliului, deşi în vârstă de 72 de ani.

Titu Maiorescu a avut una din cele mai strălucite cariere ce se poate închipui. Succesele sale ca profesor la Iaşi au atras asupră-i aşa de repede atenţiunea publică încât, în 1866, când s-a decis să se întemeieze de stat o societate literară, pentru lucrarea dicţionarului şi a gramaticii limbii, Maiorescu deşi în vârstă de 26 de ani şi întors de abia de 4 ani de la studii, a fost socotit vrednic a fi chemat alături de cei bătrâni, cu Laurian, cu Cipariu, cu Alecsandri, cu Heliade Rădulescu, care jertfiseră o viaţă întreagă pentru cultura sau literatura naţională.