Trei zile în Basarabia

de Nicolae Iorga

(Online prin amabilitatea Editurii Fundaţiei Culturale Române, 2002)

Mal basarabean înecat în ape de inundaţie, care aici nu-şi mai aruncă valurile asupra terasamentului, ci se răsfaţă larg, liniştit ca în locuri luate statornic în stăpânire. Deasupra -, puzderia frunzişoarelor rotunde, făcând aproape o pânză verde, fragedă şi între ele se răsfaţă rotunda floare plină a nufărului alb, potir de foi groase bătute, ori punctul de aur al floricelelor mărunte care-i sunt vasale.

Prin sălciile cu trunchiuri chinuite, cu luciile frunze palide atârnând a jale se zbat mari păsări albe venite de deasupra Prutului; între ramurile despletite, ele se trudesc stângaci neizbutind a-şi ascunde trupul plin.

Vechea linie rusească pe traversele-i puse pe pământul gol se întinde drept de-a lungul ţermului, trecând peste prăpăstii, pe poduri şubrede de lemn, pe când alături grupe de muncitori, conduşi şi ajutaţi de soldaţi, taie malul de lut în terase şi deschid drum largii linii cu podurile înalte de oţel, semn mândru al stăpânirii româneşti revenite pe pământul ei de drept.

Locuinţe rare în margenea lanurilor de porumb, zdravene fete cu picioarele goale în polcuţe şi rochii de cit cu colori şterse privesc la trecerea trenului.

Înainte şi după Reni, a căror siluetă rusească de trufaşe biserici urâte se păstrează neatinsă, trecutul de acum opt - numai opt ani - pare deplin îngropat. Îl aminteşte ciudata şosea cu panglicuţa centrală de pavaj solid, foarte îngust, dar mai ales casele distruse de război şi revoluţie - una din ele cu turnul de lemn răsturnat ca un osândit care şi-a primit gloanţele-n piept - şi mai ales uriaşul cimitir de locomotive stricate pe coastele cărora se şterg de ploi slovele chirilice. Abia câte o şăpcuţă. Toţi, pănă la evreii cari schimbă hârtii de bancă pe peroanele gărilor, s-au învăţat cu pălăria europeană. Şi nu se aude decât româneşte de jur-împrejur.

Dar ceea ce se desface mai limpede, ca simbol al venirii nouă, e soldatul. Bine îmbrăcat, el are în ochi flacăra de conştiinţă a misiunii pe care o îndeplineşte aici. El comandă şi el apără. Şi aceasta se simte din fiecare privire, din fiecare gest al lui.

* * *

De aici Bugeacul.

E plin de roadă anul acesta şi, alături, de floare. Bielşugul a adus bucuria sau măcar mângâierea în căsuţele de chirpici galben, lăsate de obicei supt coperişul jos de trestie, fără acoperişul senin al varului. La cârciuma de înfăţişare orientală se discută afaceri. În curţile devenite arii caii calcă snopii desfăcuţi; uneori sunt înhămaţi la un vălătuc, la o căruţă, la o sanie pe care o conduce copilul. Femeile vântură paiele şi umplu de praf blond întregul cuprins al micii gospodării.

Cu toată lipsa de apă bună - se bea în gări un greţos lichid opac -, pomi, dar mai ales sălcii cu crengile rotunjite ghem şi salcâmi s-au prins pretutindeni, în curţi chiar sau pe întinderea câmpului de lut ori de nisip.

Şi, pănă departe, Cahulul, apoi Ialpugul, care începe ca un braţ de mare, îşi răsfaţă apa de argint în care de pe luntri se întind năvoadele.

* * *

Şi aici a fost un trecut care s-a dus. Din Tatarlâcul urâţilor nogai, cu faţa boţită a rămas numele. Cutare haltă se cheamă: Hagi Abdul - ierte-l Allah pe mongolul care şi-a înfipt aici parii cortului de pâslă! Casa de chirpici, atâta de smerită, durată de mâni dibace în a frământa glodul bugecean, e moştenirea celui care s-a dus fără urmă. De la el vine dragostea, grija pentru vastele cirezi de vite albe, roşii, negre, care-şi încearcă paşii în cozile ghiolurilor. Tot de la el turma de oi aşternută ca un muşchi pe coaja pământului ars de soare.

La femei, ulcioarele sprijinite în echilibru pe coromâslă, tulpanul legat supt bărbie şi fluturând pe spate, sfială în mers şi în ţinută.

Atât. Iar de la ruşii oficiali - nimic.

* * *

Caut deşertul şi nu-l găsesc. Aceeaşi floare pe câmp, acelaşi ogor de roadă. Numai ici şi colo coaja galbenă e acoperită de scurta iarbă a oilor.

La staţii se coboară încet proprietari cu cizme; câte un ţeran rus, cu şapcă şi mustăţi rare, stă pe o bancă. Dar tipul tare, plin al ţeranului moldovean supt căciula ţuguiată, domină, şi al fetei cu părul netezit în jurul obrazului rotund şi cu o floare împlântată în cozi.

Şi acum trecem pe lângă un imens lagăr de porumb ca în părţile cele mai fertile ale ţerii, pe când, în margenea liniei, scaii ridică măreţe flori roşii şi, cu păpădia galbenă şi coada şoarecului albă, cu busuiocelul albastru, nesfârşitele imortele râd din strălucitorii lor ochi vineţii.

Pe muchi, sprintena căruţă cu căluţul mărunt aleargă.

* * *