II. Şcoala ardeleană

Am arătat în capitolele precedente că în secolul XVIII în principatele române se urmează o dezvoltare literară foarte restrânsă. Ca tipărituri aflăm numai texte religioase, cu un mic progres faţă de trecut, fiindcă acum se imprimă nu numai lucrări de acelea care servesc la serviciul bisericii, ci şi cărţi de citire; ba aflăm chiar câteva abecedare, un tratat de geografie şi altul de aritmetică. Dumitru Cantemir este acela care iese afară din sfera obişnuitelor lucrări şi scrie opere care se răspândesc în occidentul Europei traducându-se în diferite limbi.

Alături cu aceste tipărituri, secolul XVIII, ca şi al XVII, ne dă o sumă mare de manuscrise, în care se cuprinde istoria ţării. În această istoriografie se pot observa două direcţiuni: o parte de cronici, cu deosebire cele moldovene din sec. XVII, sunt pornite din interesul general al cercetării trecutului; altele sunt pornite din dorinţa de a înălţa pe câte un domnitor şi mai ales câte o familie. S-a zis că familiile boiereşti şi mai ales cele care dădeau şi domni căutau să-şi aibă un corp de cronici redactat aşa ca faptele trecutului să fie înfăţişate în sensul trebuinţelor şi intereselor lor.

În vremea aceasta, la românii de peste munţi se produc evenimente care vor avea mare influenţă asupra dezvoltării culturale a neamului. Să le arătăm în scurt.

Împrejurările nenorocite, în care au trăit românii din Ardeal, i-au adus în aşa poziţiune ca să fie cu desăvârşire excluşi de la viaţa de stat, căci - în urma actului de unire a celor trei naţiuni la 1437 - Transilvania se împarte în trei regiuni: Ţara ungurilor, Ţara secuilor, Ţara saşilor; iar românii n-au existenţă legală, ci sunt socotiţi numai ca toleraţi cât vor găsi cu cale stăpânitorii ţării. Paralel cu naţiunile privilegiate, se ridică bisericile privilegiate; catolică, luterană, calvină. Românii dar şi din punct de vedere religios sunt persecutaţi de toată lumea.

Fiecare din cele trei religiuni au căutat să atragă pe români. În special catolicismul care după 1688, când Transilvania se anexă Austriei, avea puţini credincioşi în această provincie, se sili, prin sprijinul lui Leopold I (1658-1705) să-i înmulţească. Când românii se plângeau de persecuţiuni, li se zicea totdeauna să se unească cu una din bisericile recunoscute şi situaţiunea se va schimba. Atunci mitropolitul Teofil, îndemnat de iezuitul Barani, adună la 1697 un sinod la Alba-Iulia, în care se subscrie actul de unire cu biserica papală.

În acest act, cei adunaţi declară că au decis "să se întoarcă în sânul sfintei maicii besereci romano-catoliceşti". Se vede din redacţiunea aceasta şi din tot restul actului abilitatea cu care au lucrat agenţii catolici.

Această "întoarcere", căci cuvântul de "unire" nu figurează aici, se face pe baza unei mărturisiri de credinţă formată din patru puncte:

1. Vor crede că papa de la Roma este capul întregii biserici creştine (primatul papii).

2. Vor crede că, afară de iad şi rai, mai este un loc pe lumea cealaltă în care unele suflete se pot curăţi (purgatoriul).

3. Vor crede că pentru creştini este îndestulătoare împărtăşirea cu pâine nedospită şi nu mai e nevoie şi de vin, ca la ortodocşi.

4. Vor modifica simbolul credinţei zicând: "Şi într-un duh sfânt, care de la tatăl şi de la fiul (filioque) purcede".

Trebuie să se observe însă că, în cuprinsul punctului al patrulea se află intercalată fraza următoare, care ar fi putut să fie singură întrebuinţată, fiindcă spune mai multe decât celelalte puncte:

"Şi primim, mărturism şi credem toate celelalte pe care sfânta noastră maică biserica romano-catolică primeşte, mărturiseşte şi crede".

Preoţii care au luat parte la aceste adunări n-au cunoscut amănuntele actului, ci li s-au spus că este numai o simplă formă şi că, în schimb, vor avea aceleaşi privilegii ca preoţii celorlalte religiuni, fiecare sat cu biserică va avea şi casă pentru preot şi toată ocârmuirea preoţilor va fi în mâna episcopilor.

Înainte de a se aplica diploma împărătească prin care se recunoşteau aceste cereri, Teofil mitropolitul, între 1692 şi 1697, muri şi veni în loc Atanasie (1698-1714). Acesta se duse la Bucureşti unde fu sfinţit, cum era obiceiul, din care obicei a rămas până azi titulatura mitropolitului nostru primat "al Ungro Vlahiei", apoi, întorcându-se, adună în anul 1698 un nou sinod, în care un număr nu prea mare de preoţi primiră unirea. Atunci mitropolitul se duse la Viena, unde primi confirmarea imperială şi o diplomă prin care se garanta uniţilor o sumă de privilegii. Un nou sinod în 1700 întări unirea şi de atunci românii de peste munţi se împărţiră în "uniţi" şi "neuniţi" (cu biserica papei) sau "greco-catolici" şi "greco-orientali". (Actele acestei cestiuni se găsesc în broşura: Unirea românilor de Al. Pop retipărită în 1920).

Fără îndoială a fost un rău această despărţire între români, dar uniţii sperau că au să capete ajutoare multe, că poporul nu va mai fi persecutat şi i se va înlesni învăţătura. În adevăr catolicii i-au primit în şcolile lor şi au trimis tineri în străinătate ca să studieze teologia.