b) 1860-1870

În acest deceniu poezia românească se concentrează în Vasile Alecsandri, dar şi el dă la lumină acum foarte puţine lucruri noi, care figurează în a doua ediţie (1863) a primei sale colecţii de poezii Doine, Lăcrămioare, Mărgăritărele şi Suvenire. Tot acum adună într-un volum poeziile populare publicate în reviste sau în broşuri. Primii şase ani sunt pentru Alecsandri o epocă de sterilitate; dar este epoca în care reputaţia acestuia creşte şi mai mult pentru că nu se ridică nici un alt poet până la înălţimea lui şi pentru că toate aprecierile ce se fac asupră-i sunt numai elogii.

În adevăr, ca nume de poet cunoscut avem în acest timp pe Bolintineanu; dar acesta nu dă nimic nou, ci se mărgineşte a-şi retipări sub diferite titluri producţii vechi, scoţând uneori din uitare chiar poezii din tinereţe (Buc. 1870), care nu sunt menite a-i creşte valoarea de poet. Aşa sunt: Legende noi (Buc., 1862), Poezii (1865), Plângerile României (1870). Nouă este numai Traianida (1869), pornită din bune inten ţiuni, de sigur, dar fără însuşiri de poemă epică. Noi sunt şi colecţiile de satire: Nemesis (1861) şi Eumenidele (1866), dar nici acestea nu sunt de o valoare deo sebită. Ele erau cerute de lupta politică pe care o ducea autorul, care avea să ajungă tocmai acum ministru în marele guvern al lui M. Kogălniceanu (1864).

De asemenea, colecţia lui Grigore Alexandrescu nu cuprinde decât poezii vechi sau cel mult din deceniul precedent, dar nu din chiar aceşti din urmă ani.

Nu e mai fericit nici Heliade cu Tandalida sa (1860).

Scriitorii cunoscuţi de mai înainte C.D. Aricescu cu Şoimii Carpaţilor 1860 şi A. Peliom cu Traian în Dacia 1860; - Flori de Moldo-România, 1864 şi chiar Cezar Bolliac cu Poezii umanitare 1866, nu sunt în stare să ajungă pe Alecsandri.

G. Sion apăru acum cu colecţia sa de fabule (101 fabule, 1869) care deşi mai bune decât ale lui G. Petrini (1869) sunt totuşi inferioare acelor scrise de bătrânul Donici.

Şi mai puţin putea să scadă pe Alecsandri colecţia lui Andrei Mureşeanu (Braşov, 1862), a lui G. Tăutu (Iaşi, 1862) ori modeştii începători I.C. Fundescu (Flori de câmp, 1864); N. Georgescu (Poezii, Buc., 1867) ori aceia care vor da materie de critică glumeaţă lui Titu Maiorescu: Căpitan Candiano (Când n-aveam ce face, 1866). I. Grozescu (Poezii, Arad, 1869); I. Gănescu (Surâse şi suspine, Craiova, 1869); I. Covaciu (Suvenirele mele, Buc., 1869); I.C. Drăgescu (Amorul şi patria, Italia, 1870), C. Merişescu (Încercări poetice, 1869).

Începuturi serioase fac numai: Alexandru Depărăţeanu, Haralamb Grandea, N. Nicoleanu, Petrino şi B.P. Hasdeu.

Alexandru Depărăţeanu (1835-1865) a studiat în ţară şi apoi la Paris, unde şi-a însuşit idei revoluţionare. Amestecat în mişcarea politică a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat (1864), dar a murit tânăr. A lăsat totuşi pe lângă o dramă Grigore-Vodă o colecţie de poezii, care s-a tipărit pentru prima dată în 1861 sub titlul Doruri şi amoruri. E sigur că avea talent, dar natural, el n-a ajuns decât în faza de imitaţie şi de inspiraţie după maeştrii săi, mai ales francezi. Influenţa aceasta se vede chiar în vocabularul întrebuinţat de el, fapt care-l apropie de Heliade, care pare a-i fi fost maestru, dar îl face neînţeles azi.

Noi îl cunoaştem numai puţin prin Vara la ţară, poezie postumă; dar şi aceasta suferă de aceleaşi defecte. Ar merita însă să fie citate şi câteva din poeziile lui filozofice, cum sunt: Isuse, Pelegrinul, Nihil novi sub sole precum şi bucăţile mici, în formă epigramatică, din care una se poate cita aci: 

Erau trei sărmani: doi copii şi-o mamă
Şi pâine... un singur codru într-o maramă.
Mama-l frânse în două şi dete pe rând
La fieştecare câte o părticea.
- Mamă, atunci copiii ziseră plângând,
Ţie ce-ţi rămâne?
- Voi! răspunse ea. 

Despre Despărăţeanu a publicat un studiu d-l C. Dissescu (Buc. 1904) ca intro ducere la piesa Grigore Vodă.

Haralamb Grandea (1834-1897) a avut în această epocă un moment de succes literar. Prima lui colecţie de poezii Preludii (1862) e recomandată publicului de către Sion, admiratorul şi amicul lui Bolintineanu, pentru că şi Grandea este elev al acestui poet. Cu a doua colecţie Miozotis (1865), el se prezintă singur.

Activitatea sa poetică nu s-a putut însă susţine şi şi-a sfârşit viaţa ca ziarist, fră mântat de nevoi şi fără ca să-şi mai aducă aminte cineva de izbânzile sale de odinioară.

Nicolae Nicoleanu (1833-1871) este desigur un talent cu totul superior, dar îi lipseşte perfecţiunea de formă. Mai puţin artist în alcătuirea versului decât Depărăţeanu, e tot aşa de puţin băgător de seamă ca şi acesta la alegerea cuvintelor. Neologismele strică adesea imaginile cele mai pline de viaţă şi lipsa de plan în ordo narea ideilor îl face adesea obscur.