c) 1845-1848

În această ultimă vreme a epocii lui Heliade nu se produc opere poetice de o valoare deosebită; dar ea se caracterizează prin mari mişcări de idei în public în ambele principate şi peste munţi.

Traducerile urmează cu multă sârguinţă şi în fruntea acestei activităţi stă tot Heliade. El publică în volum traducerile sale din Al. Dumas (Corricolo, 1846; Spe ronare, 1847) şi din Byron (Don Juan, poemă epică, 1847) şi încurajează prin bună voinţa şi autoritatea sa pe ceilalţi traducători.

Numărul acestora este mare. Ei publică şi prin revistele din acel timp şi în volume separate. Unii din ei sunt cunoscuţi şi prin alte feluri de lucrări sau printr-un număr mare de traduceri: alţii numai întâmplător au lucrat pe acest teren. Majoritatea operelor ce se traduc sunt din literatura franceză; puţine sunt greceşti, în special cele religioase; rar, din literatura germană. Acum apar Baladele lui V. Hugo, traduse în versuri de C. Negruzzi (Iaşi, 1845). Din Voltaire se traduce Istoria lui Carol XII (de N.D. Racoviţă, 1846) şi Meropa (de Gr. Alexandrescu, 1847). Din Molière avem Don Juan (de M.Costinescu 1846) şi Şcoala femeilor (de I. Zottu, 1847). Romanele şi nuvelele încep a fi foarte citite şi de aceea se răspândesc în multe exemplare: Bacalureatul din Salamanca de Lesage (trad. de Gr. Mihăilescu, 1847), Tereza de Al. Dumas (de Al. Pelimon, 1847), Nuvelele d-nei George Sand (de D. Moşoiu, 1848) şi Corina (de P. Teulescu, 1846) precum şi faimosul Guliver al lui Swift, nu din original, ci din franţuzeşte (de I. Negulici, 1848). Tot în acest timp apar cele 12 discursuri ale lui Massillon (Le petit Carême) traduse de Eufronsin Poteca, precum şi vestita carte a lui Lammenais Les paroles d'un croyant, Cuvântarea unui credin cios tot de un cleric: părintele Dionisie (1848).

În pleiada aceasta de traducători se vede şi numele poetului Iancu Văcărescu (Napoleon la Schoenbrun 1847) şi a lui George Sion (Moartea lui Socrat de Lamartine, 1847).

Între ei se distinge Simion Marcovici, care se ocupa în special cu literatura italienească traducând două tragedii de Alfieri: Filip şi Oreste (Buc. 1847) şi cunoscuta tragedie a lui Ulivo Bucchi Francesca de la Rimini (Buc. 1846. A doua ediţie 1848).

*

În acest timp, "Asociaţiunea literară", fondată în Bucureşti tipăreşte (în 1848) un volum mare cu poezii vechi şi noi ale lui Ion Văcărescu, pe care le precede o prefaţă elogioasă şi respectuoasă a lui I. Voinescu. Nu se putea aştepta la un succes real, fapta lui era mai mult un omagiu adus bătrânului poet, care, în vremuri, încurajase pe cei tineri şi fusese un fel de punct central în jurul căruia se puteau grupa toate energiile începătoare care aveau nevoie de un sprijin. Mai importante sunt volumele a doi poeţi cunoscuţi din epoca anterioară: Cezar Bolliac (Poezii nouă 1847) şi Grigore Alexandrescu (Suvenire şi impresii 1847). În această nouă colecţie poetul adună tot ce pusese în volumele dinainte, adăugând câteva poezii noi pe care le publicase prin reviste, în ultimii ani (poeziile eroice şi câteva de amor, precum şi Ucigaşul fără voie).

Acum încep a se impune atenţiunii publicului Bolintineanu şi Alecsandri.

E locul a vorbi acici în special despre Bolintineanu, fiindcă partea cea mai stator nică a operei sale este scrisă înainte de 1848 şi aceasta a fost mereu refăcută şi repro dusă în diferite ediţiuni şi sub diferite titluri.

Dumitru Bolintineanu (1819-1872) s-a născut în Bolintinul din Vale, sat aproape de Bucureşti. Tatăl său, numit Cosmad, român macedonean, îl aduse în capi tală, pe la 1829 şi-l dete în casa unui boier, care îl puse, împreună cu copiii săi, să ia primele cunoştinţe de citire şi scriere. După aceea intră într-o şcoală particulară de la Colţea şi apoi la Sf. Sava, unde urmă câţiva ani şi fu numit funcţionar la postelnicie, la oficiul "pricinilor sudiţeşti". În momentele libere se ocupa cu literatura şi scria versuri, debutând la 1842 cu O fată tânără pe patul morţii (după La jeune Captive de André Chénier), publicată în "Curier de ambe sexe". Eliad însoţi poezia cu o notiţă elogioasă.

În acel timp se formase în Bucureşti Asociaţia literară, sprijinită de fraţii Alex. şi Ştefan Golescu care trimiseră pe la finele anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Aci el ascultă unele cursuri, se ocupă de citirea autorilor, dar nu urmă o învăţătură regulată, pentru că nu avea baze îndestulătoare din ţară. Fiind acolo, îşi corectă poeziile şi Rosetti le tipări în Bucureşti.

Izbucnind revoluţia din 1848, reveni în ţară şi redacta împreună cu Bălcescu, Bolliac ş.a. "Poporul suveran", dar - căzând revoluţia - fu exilat şi se duse în Tran sil vania, apoi la Constantinopol şi în fine la Paris ca să-şi continue studiile întrerupte.

Pe la 1855 Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatura română la Iaşi, dar Poarta nu i-a permis intrarea în ţară şi atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicaţiuni diverse care cuprind adesea pagini pline de interes şi scrise cu multă căldură.