b) 1890-1900

Influenţa Convorbirilor literare nu mai est acum covârşitoare. Mulţi din vechii colaboratori se despart de ele; apar scriitori tineri care n-au nici o legătură cu această revistă. Dar se simte continuu necesitatea de a se grupa. Prima manifestaţie mai im portantă este a lui Hasdeu, care dă la lumină "Revista nouă" 1888-1895. Acum este al doilea moment de mare glorie a lui Hasdeu"; este epoca dicţionarului.

Să spunem câteva cuvinte asupra acestei chestiuni:

Se ştie că chiar în primii ani după apariţia dicţionarului Academiei din 1871, s-au ridicat glasuri în această instituţie care cerură o refacere a lucrării lui Laurian şi Massim. Curentul acesta, susţinut mai ales de Odobescu şi de Alecsandri, a căpătat oarecare succes; dar Academia ezită, nu atât din pricină că nu se putea decide asupra persoanei, cât din pricina cheltuielilor ce ar fi cerut o asemenea lucrare. Atunci regele, care este protectorul instituţiei şi care s-a interesat de aproape de lucrările ei, a venit de câteva ori în sânul adunării şi a făcut comunicări cu privire la limba română.

În cea rostită la 23 martie 1884 propune Academiei publicarea unui Etymologicum Magnum Romaniae şi chiar arată principiile de care ar trebui să se călăuzească noua lucrare. În această privinţă, regele, deşi învăţase limba românească cu etimo logistul Laurian, a arătat un spirit clar cerând cu stăruinţă să nu se abuzeze de neolo gisme şi chiar a cerut Academiei să ia sub paza sa "această limbă veche".

"Menţinem, zice el, aceste frumoase expresiuni întrebuinţate de străbuni şi nu ne temem de cuvinte care au dobândit de veacuri împământenirea."

Atunci s-a oferit a suporta cheltuielile lucrării care credea că se va termina în 5-6 ani. În 1891 şi 1894 regele a stăruit ca lucrarea să meargă mai repede ca să aibă fericirea a vedea în timpul domniei sale sfârşită această operă monumentală. Planul lui Hasdeu, fiind prea vast, nu s-a putut duce la capăt şi de aceea Academia, în 1897 a dat însărcinarea d-lui Al. Philippide, dar s-a socotit că planul lucrării d-sale e prea mare şi de aceea, în urma unor divergenţe de păreri între d-sa şi majoritatea colegilor săi, d-l Philippide a părăsit lucrarea. Atunci în 1906, s-a încredinţat d-lui Sextil Puşcariu, azi profesor la Universitatea din Cernăuţi, misiunea de a termina lucrarea. Până azi au apărut două volume.

Hasdeu însă, primind sarcina aceasta, îşi puse în gând să facă o lucrare monu mentală şi modul cum a început, studiile savante ce a publicat, cu ocazia aceea i-au asigurat, cum am zis, o nouă epocă de glorie literară.

Situaţia aceasta a lui Hasdeu îndrumă pe mai mulţi scriitori să se grupeze în juru-i pentru a forma o mişcare literară nouă. Gruparea cuprinde pe doi dintre scriitorii care îşi făcuseră o reputaţie stabilită în câmpul literelor: Delavrancea şi Vlahuţă. Se alipiră şi poeta Veronica Micle şi poetul Gh. Kernbach (Gheorghe din Moldova), T. Speranţă, cunoscut prin anecdotele sale.

Colabora aci şi Ion Neniţescu (1854-1901) şi istoricii Ion Bianu, care publică aci mai multe articole de istorie literară şi de biografie şi G. Ionescu-Gion, care avu în acest timp o serie de succese importante prin conferinţele sale, scrise în stil bom bastic, dar critic cu oarecare talent şi prin articolele istorice. De la publicarea Istoriei Bucureştilor (1899) reputaţia sa începu să scadă din pricina atacurilor ce i se deteră de către gruparea de scriitori de istorie de la "Convorbiri literare.

Aci este momentul a vorbi cu oarecare amănunte despre Delavrancea.

Născut în 1858, Barbu Ştefănescu, mai târziu Delavrancea, a învăţat la liceul Sf. Sava (Bursierul cuprinde amintiri din viaţa de şcolar), apoi a studiat dreptul la facultatea din Bucureşti şi la Paris.

Întorcându-se în ţară, s-a consacrat gazetăriei; mai târziu a fost avocat şi om po litic: a fost deputat, primar al capitalei şi ministru de lucrări publice.

Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu - după ce Dela vrancea s-a alipit la politica conservatoare - l-a declarat "cel mai mare orator al epocii noastre". E drept că în acţiune sunt puţini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc acelaşi efect.

Ca literat, debutează între anii 1880-84 prin nuvele care înfăţişează figuri şi scene din lumea ţărănească şi din lumea mahalalelor bucureştene (Sultănica, 1885).

Treptat el intră cu observaţiile şi studiile sale în alte cercuri sociale: micii func ţionari (Iancu Moroiu), studenţii (Trubadurul, 1887) şi înalţii funcţionari (Paraziţii, 1893).

A căutat să-şi potrivească stilul cu starea socială a persoanelor care se înfăţişează în diferite scrieri; dar el nu s-a mărginit să dea această culoare locală în dialoguri, ci a urmat acelaşi procedeu şi în descripţie şi propriile sale reflexiuni. Forme neliterare ca "deştile", "fitecine" ş.a. se întâlnesc la tot pasul.

Mai toate aceste nuvele sunt scrise după principiile şcolii naturaliste, urmărind o reproducere fidelă, chiar atunci când bunul gust se împotriveşte.