III

— Dascăle-Trascăle, be-he-he; dracul să te ič! Iar ţăranul, făcându-şi cruce, a rămas cu gura căscată, fără să bleştească un cuvânt.Acum nu vă mai spun cât era de încărcat carul cu lemne, care, la aşa loc, ţinea pe vremea aceea şapte lei şi jumătate, şi cât era de mare şi de tare Nică Oşlobanu, şi alţi vro şaizeci ca dânsul, între care mulţi, lăsându-şi nevestele câte cu doi-trei copii acasă, în creierii munţilor, venise la Folticeni să se pricopsească de învăţătură... Ş-apoi carte se învăţa acolo, nu glumă! Unii cântau la psaltichie, colea, cu ifos:

Ison, oligon, petasti,
Două chendime, homili,

până ce răguşau ca măgarii; alţii, dintr-o răsuflare, spuneau cu ochii închişi cele şapte taine din catihisul cel mare. Gâtlan se certa şi prin somn cu uriaşul Goliat. Musteciosul Davidică de la Fărcaşa, până tipărea o mămăligă, mântuia de spus pe de rost, repede şi fără greş, toată istoria Vechiului Testament de Filaret Scriban, împărţită în perioade, şi pronumele conjunctive de dativ şi acuzativ din gramatica lui Măcărescu:

— Mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, miţi-i, ni-vi-li. Ce-a fi aceea, ducă-se pe pustiu! Unii dondăneau ca nebunii, până-i apuca ameţeală; alţii o duceau numai într-un muget, citind până le pierea vederea; la unii le umblau buzele parcă erau cuprinşi de pedepsie; cei mai mulţi umblau bezmetici şi stăteau pe gânduri, văzând cum îşi pierd vremea, şi numai oftau din greu, ştiind câte nevoi îi aşteaptă acasă. Şi turbare de cap şi frântură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli nu mi s-a mai dat a vedea; cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte! De-a mai mare dragul să fi privit pe Davidică, flăcău de munte, cu barba în furculiţă şi favorite frumoase, cu pletele creţe şi negre ca pana corbului, cu fruntea lată şi senină, cu sprâncenele tufoase, cu ochii mari, negri ca murele şi scânteietori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori, nalt la stat, lat în spete, subţire la mijloc, mlădios ca un mesteacăn, uşor ca o căprioară şi ruşinos ca o fată mare, Dumnezeu să-l ierte! că n-avu parte să se preoţească. A murit, sărmanul, înainte de vreme, înecat cu pronumele conjunctive, pieritu-le-ar fi numele să le piară, că au mâncat juvaier de flăcău! Mai bună minte avea Mirăuţă din Grumăzeşti, care umbla trelalela, în puterea iernii, pe la tărăbile jidoveşti, întrebând ba teacă de cosor, ba căpestre de purici, ba cuie de la corabia lui Noe, ba fragi şi căpşune pentru cineva care pornise într-adaos, ba cânta în pilda jidovilor:

— Nu-mi e ciudă de gândac, C-a mâncat frunza de fag; Dar mi-e ciudă pe omidă, C-a mâncat frunza de crudă: N-a lăsat să odrăslească, Voinicii să se umbrească. Şi alte drăcării ce-i trăsneau în cap. Nebun era el să-şi piardă viaţa din pricina lui mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le, ca Davidică? Eu, ca şi Mirăuţă, nu mă prea osteneam până-ntr-atâta, să mor învăţând; că doar nu-mi plângeau copiii acasă, nici dădusem catihetului cel poclon mare până pe-acolo. Pentru două mierţe de orz şi două de ovăs, nu era să las copila popii de la Folticenii-Vechi nemângăiată. Afară de aceasta, când mă uitam în oglindă, barbă şi mustăţi ca în palmă; şi doar le şi pârleam eu într-o privire şi le ungeam în toată seara cu seu amestecat cu muc de lumânare şi alună arsă, dar degeaba muncă! Ş-apoi, intrat în asemenea şcoală, mai numai barba şi punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă! D-apoi lui Trăsnea, săracul, ce-i păţea sufletul cu gramatica! Odată îmi zise el, plin de mâhnire: