2. Epoca lui Alecsandri

(1848-1870)

Vasile Alecsandri (1819-1890), este fiul vornicului Vasile Alecsandri, italian de neam şi al Elenei, născută Cozoni, tot de neam italian.

Credem că nu se poate pune temei pe afirmaţia unora că nu de origină italiană îi era familia, ci de origine evreiască. Aceasta s-a produs în vremea luptelor pentru unire, când se vorbea despre candidatura lui Alecsandri la tronul Moldovei. Cine ar vrea să cunoască chestia, poate găsi amănunte în studiul lui I. Chendi ("Voinţa Naţio nală", foileton 1904; apoi în volumul Foiletoane) şi în broşura lui Al. Dumitrescu (Despre Alecsandri, data naşterii şi originea sa Buc. 1905).

Învăţătura şi-a început-o în casă cu călugărul Gherman şi a urmat-o la şcoala franţuzească a lui Cuenim, unde a fost coleg cu Kogălniceanu şi cu Millo. În 1834 s-a dus la Paris ca să înveţe medicina. A plecat însoţit de Al. Cuza şi Nicolae Docan, con duşi toţi de un grec, Furnurachi. Acolo Alecsandri s-a pregătit pentru examenul de bacalaureat în litere cu profesorul Cotte şi a trecut bine acest examen. S-a înscris şi a urmat câtva la medicină, dar n-a putut continua. A încercat dreptul şi apoi mate ma ticile, dar nu a putut stărui nici în aceste direcţii; de aceea s-a întors la studiile literare, a studiat clasicitatea veche şi pe cea franceză şi a scris câteva poezii în franţuzeşte, primele lui încercări poetice.

Amănunte despre prima parte a vieţii sale, înainte de 1848, se găsesc în studiul d-lui G. Bengescu ("Convorbiri literare" an. XX, XXI, XXII).

În 1839 s-a întors în ţară şi a publicat întâi o nuvelă Buchetiera din Florenţa în revista lui Kogălniceanu "Dacia literară" (1840).

Fiind închisă revista şi pierzând pe mama sa, trăieşte câtăva vreme retras la munţi, unde adună poezii populare pe care avea să le dea la lumină mai târziu cu atât efect. Culegând aceste comori ale geniului popular, se inspiră şi dânsul şi scrie poezii ca Baba Cloanţa, Strunga şi altele.

Numit în 1840, împreună cu Negruzzi şi Kogălniceanu, director al teatrului, Alecsandri se hotărî să creeze teatrul român, mai ales că înţelegea cât de mare impor tanţă are scena pentru mişcarea politică. El făcu din piesele sale o armă de luptă, lovind mai ales acea pătură din societatea care se arăta refractară la ideile de reformă şi progres. Începându-şi piesele originale cu Iorgu de la Sadagura, dete canţonete, vode viluri, farse, comedii, drame.

Întemeietor al revistei "Propăşirea" cu I. Ghica, Kogălniceanu ş.a., el suferi de loviturile ce se îndreptau împotriva acestei publicaţii şi se alipi din ce în ce mai mult de cei care făceau opoziţie lui Mihai Sturdza.

În 1846 şi 1847 călătoreşte prin Orient şi prin Italia. În acest timp el scrie primele poezii de amor, închinate logodnicei sale Elena Negri, pe care a avut durerea s-o piardă în mai 1847.

În 1848 Alecsandri fu dintre tinerii care voiau să introducă oarecare reforme democratice; dar guvernul, după ce dete voie să se ţină o întrunire publică, luă măsuri severe contra conducătorilor, arestă pe unii din ei, pe alţii îi sili să plece la ţară ori să se exileze în străinătate.

Atunci Alecsandri răspândi în foi volante poezia sa Deşteptarea României. 

Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare! 

şi se retrase pentru câtva timp la o familie în jud. Neamţ. Apoi trecu în Bucovina, unde se adunară la moşia familiei Hurmuzachi o sumă de tineri prieteni, cum era C. Negri ş.a. De acolo, călători prin Transilvania şi apoi porni în Orient după ce scrisese poezia sa Adio Moldovei.

În 1849 se întoarce în ţară şi reia relaţiile sale cu bucovinenii, devenind unul din colaboratorii obişnuiţi ai gazetei pe care o redactau fraţii Hurmuzachi "Bucovina". Aci publică el din poeziile sale mai vechi şi începu a da la lumină culegerile din tezaurul poetic al poporului ca Mioara, Codreanul ş.a.

Anii 1850-52 îi închină mai ales teatrului. Din această epocă datează vreo opt piese mai mari sau mai mici, între care faimoasele comedii Chiriţa la Iaşi (1850) şi Chiriţa în provincie (1852).

În 1853, pleacă la Paris, unde tipăreşte poeziile sale, adunându-le într-un volum cu titlul expresiv de Doine şi lăcrămioare; apoi, după ce petrece vara la Biaritz pe malul Atlanticei, porneşte la o călătorie mai lungă; în Africa. Pornind din Bayonne (sept. 1853), străbate sudul Franţei şi regiunea Pirineilor, apoi de la Marsilia cu vaporul ajunge la Gibraltar, de unde trece în Maroc, merge călare de la Tanger la Tetuan, şi apoi se întoarce spre a vizita cele mai vestite oraşe ale Spaniei (Cadix, Grenada, Cordova, Madridul). Şederea lui la Paris şi călătoria aceasta sunt interesante şi pentru istoria şi pentru literatura noastră. În Paris a căutat, cu alţi români ce şedeau acolo, să facă cunoscute ţările lor şi să atragă bunăvoinţa oamenilor politici pentru cauza română. În călătorie a scris poezii, a adunat notiţe, care se vor adăuga la operele lui de până acum.

Întorcându-se în ţară în 1854, făcu pregătiri pentru scoaterea unei reviste, dar nu izbuti să dobândească învoirea cenzurei decât tocmai pentru ianuarie anul următor.