IV. Literatura care se formează

1900-1910 

Primul deceniu al secolului XX-lea însemnează desigur o fază nouă în literatura noastră. Cred însă că nu a venit momentul de a se face caracterizarea generală a acestui timp, pentru că nu putem şti mersul şi succesul curentelor ce se observă, pentru că s-au ivit scriitori despre a căror dezvoltare nu se poate spune cu siguranţă nimic. Trebuie să notăm totuşi câteva principii care s-au formulat, câteva talente noi care s-au impus precum şi o serie de fapte care vor rămâne, oricare va fi valoarea ce li se va acorda.

*

La 1 ianuarie 1900, d-l C. Rădulescu-Motru, dă la lumină o publicaţie intitulată "Noua revistă română pentru politică, literatură, ştiinţă şi artă". Ea a avut un succes destul de important la început, mai ales prin anchetele politice şi sociale ce a întreprins, dar acţiunea ei a slăbit, şi la finele anului 1901 a încetat. A reapărut în 1908, dar acum are alt caracter: e o publicaţie săptămânală în care partea politică şi de polemică curentă este cea mai importantă; apoi activitatea ei în mare parte trece peste marginile crono logice ale acestei cărticele.

Noua revistă a publicat articole ştiinţifice şi politice, articole de pedagogie şi de istorie; a ţinut în curent pe cititori cu publicaţiile româneşti. Direcţiunea a făcut apel la toţi scriitorii bătrâni şi tineri şi a obţinut concursul unui număr însemnat dintre ei. D-nii N. Iorga, I. Tanoviceanu şi I. Nădejde au dat articole de istorie; d-nii O.Densusianu, H. Sanielevici şi P. Haneş, articole de istorie literară; d-l Coşbuc dă câteva poezii şi articole de folclor. Dar poezii aflăm şi de alţi mulţi poeţi ca d-nii: D.Karr, Radu Rosetti, Artur Stavri, H. Lecca ş.a. Folclorul e cercetat mai ales de d-l Şăineanu şi T. Speranţă.

*

O altă manifestare literară pe care trebuie s-o cotăm este apariţia revistei "Semănătorul" (1901), condusă de d-nii Al. Vlahuţă şi G. Coşbuc. Ei observă că "inimile tânjesc", că e nevoie de "un stindard de înseninare şi de înfrăţire intelec tuală" şi că trebuie să se redeştepte "avântul de odinioară în sufletele româneşti". Ei cred că luptele literare din anii precedenţi au fost dăunătoare mişcării literare şi că forţele s-au risipit prea mult. Ei mai cred că însăşi literatura se află pe o cale greşită. Ei declară că simt chiar "o mustrare de cuget" pentru că s-au înstrăinat de marea viaţă a poporului, de marile lui suferinţe şi aspiraţii". Ei văd cu durere că în educaţia ce s-a făcut tinerimii, şi de către şcoală şi de către scriitori, s-au introdus nepăsarea faţă de neam şi în străinarea în simţire; că mulţi se sfiesc de rostirea cuvintelor patrie, iubire de ţară şi de popor.

De aceea ei cer "adâncă evlavie pentru trecutul glorios" şi "iubire entuziastă pentru ţară". Aceste sentimente ei vor să le vadă realizate, nu numai în educarea tine rimii, dar şi în manifestările literare şi cred că au datoria să facă aşa.

În anul al doilea, fondatorii se retrag şi revista rămâne sub direcţia unui comitet. Acum se introduc câţiva colaboratori noi, între care d-l N. Iorga şi d-l Ovid Densusianu. Programul fondatorilor se realizează: se publică poezii patriotice, nuvele cu subiecte din viaţa ţărănească.

Curând însă d-l Ovid Densusianu se retrage, rămânând director d-l N. Iorga cu un comitet compus din d-nii: St.O. Iosif, M. Sadoveanu şi I. Scurtu. Cu anul următor se retrage şi d-l N. Iorga, rămânând d-nii Sadoveanu, Anghel şi cu d-l Iosif, iar în 1908 intră în comitet pentru partea politică, d-l Aurel Popovici, care scrie o serie de articole violente împotriva ideilor democratice şi apoi revista încetează. Retragerea d-lui Ovid Densusianu, se vede a fi provocată de felul literaturii ce se publică în "Semănătorul", căci în 1905 scoate însuşi o revistă "Viaţa nouă", în care califică de "rătăciri populare" poveţele ce se dau scriitorilor de a se întoarce la popor şi aduce ca exemple de "copilării şi necuviinţe" versuri publicate în revista în care scrisese în ajun.

La "Semănătorul" poezia e reprezentată în primul rând prin cei doi condu cători: G. Coşbuc, care dă câteva poezii originale şi traduceri din Odisea şi din Infernul lui Dante; Al. Vlahuţă care dă asemenea poezii originale şi traduceri din poeta italiană Ada Negri.

Dintre poeţii cunoscuţi din publicaţii anterioare, scriu aci: Ştefan O. Iosif, care în această epocă îşi stabileşte reputaţiunea prin volumele: Patriarhale (1901), Ro manţe din Heine (1901), Poezii (1902), Din zile mari (1905), Credinţe (1905); d-l Dimitrie Nanu, care debutase în 1893 în "Familia" din Oradea Mare şi care dă, pe lângă poezii originale şi traduceri foarte reuşite din Racine - şi d-l Artur Stavri, care va publica în acest timp două volume de poezii (Pe acelaşi drum şi Luminişuri).

Dar multe nume noi apar în coloanele revistei de care vorbim: G. Orleanu, d-na Natalia Iosif, d-nii: P. Cerna, Z. Bârsan, H. Frollo, G. Vâlsan, Corneliu Moldovan, A.A.Naum ş.a.

Dintre tinerii de peste munţi scriu aci: d-ra Ecaterina Pitiş din Braşov, d-l I. Broşu, I.U. Soricu, azi profesor în Bucureşti şi G. Rotică din Bucovina.