Mecanizarea scrisului

Nu e vorba aici de scrisul cu sila. Despre cruzimea şi tristeţea constrângerii sociale asupra scriitorului de meserie s-a risipit, în timpurile noastre, destul patos, şi tânguios şi indignat, de către specialiştii iubirii de oameni.

Omul de condei e adeseori nevoiaş. Şi, dacă cercetăm cu exactă curiozitate motivele scrisului, ajungem la un bilanţ trist humoristic... Dar eu vreau să vorbesc de scrisul fără nevoie, chiar fără nevoia vanităţii pure, de scrisul emancipat, ajuns tabiet, cum e ţigara, cafeaua, aperitivele sau bridge-ul. Exemplu bun este, cred, Goethe. Desigur, şi la alţi risipitori de vorbe scrise, chiar dacă au lucrat sub biciul nevoii, intervine, într-o proporţie oarecare, şi scrisul tabiet. Astfel a fost cu putinţă chiar poezie lirică numai ca tabiet.

Să nu amestecăm lucrurile. Altceva e moda care obliga odată pe orice gentilom să ştie a "improviza" stihuri galante, şi altceva e stihuirea reglementară şi tacticoasă pe care o am eu acum în vedere. Îmi dă în gând o presupunere: poate că versul este, ca atare, o momeală deosebită pentru a face din scrisul literar o activitate cronică, un nărav. Poate că, în creier, calapoadele ritmice se înmulţesc şi se întăresc până a deveni o maşinărie tiranică. Schiller a spus lucrul acesta foarte preţios pentru psihologia poetului: că el se pomenea cu scheme ritmice în minte, şi schemele cereau cuvinte, şi aşa se făcea poezia. Dar despre puterea versului ştiu ceva mai bun decât cazul lui Schiller: cunosc un om şi prost şi detracat, care pastişează, fără osteneală, nici socoteală, stilul poeţilor celor mai buni, în aşa fel ca să înşele pe cei mai şireţi cunoscători.

Scrisul ajuns tabiet face pe om nesimţitor faţă cu capitalul său de inventivitate natural şi adevărat. Se plagiază o viaţă întreagă pe sine, adeseori cu deplină, câteodată cu mai puţină naivitate. Negreşit, fiindcă îi face mare plăcere scrisul lui, plăcere asemene unei scărpinări periodice, executate cu măiestria mecanică a obiceiului organic. Cine ştie cât la sută din literatura toată se va fi născut din această stare intelectuală inocentă care e scrisul tabiet! Remy de Gourmont admira glumeţ cele 35 de volume scrise de Paul Adam în 17 ani. Dar puterea tabietului e doar relativă; alţii s-ar uita cu aceiaşi ochi la raftul foarte lung în care abia încape Remy de Gourmont. Fraţii Goncourt, Rosny şi Leon Frapie au luat "boala" scrisului ca motiv de romane. De spaimă, probabil, şi din mustrare de cuget.

Slăbirea ori chiar ruperea controlului propriu, care se întâmplă în scrisul mecanizat, favorizează îndărătnicia stranie în privinţa dimensiilor pe care trebuie s-o aibă pasta literară. Astfel, dimensiile lucrurilor literare sunt rareori naturale. Nu dinăuntru se hotărăşte ce şi cât are să fie, ci din mersul cotidian şi oarecum rotativ al scrisului. Aşa încât tabietul explică producţia şi dă măsura fecundităţii. Şi e nedrept să dăm vina, pentru dimensiile unei opere, numai editorilor, regizorilor şi redacţiilor care comandă pe măsură.

În această problemă nu ajunge să avem în vedere numai lungimea şi grosimea literară. Cu toate că şi ele sunt lucruri de adâncă însemnătate, şi e bine să luăm seama că indicaţia în kilometri pe afişele filmelor (în România, din motive de idealism excesiv, nu s-a adoptat, mi se pare, felul acesta de înţelegere între artist şi public), zic: indicaţia în kilometri a dat pe faţă un mare secret din psihologia producţiei poetice a vremilor cu mult înaintea filmului, şi a celei de azi în afară de film. Dar nu trebuie să rămânem la volumul absolut. Montaigne a scris, toată viaţa, o singură carte. Tocmai de aceea e uşor de văzut în ea tabietul scrisului, chiar dacă altfel n-am şti nimic despre regimul autorului. Căci faţă de inventivitatea propriu-zisă (şi doar numai ea face controlul cu putinţă) chiar cartea unică a acelui om se arată - prea mare.

Unii oameni, îndrăgostiţi de hărnicie palpabilă, au socotit ca un mare noroc pierderea unei părţi din literatura veche. Altminteri, zic ei, apăsarea anticilor asupra modernilor ar fi fost prea mare; le-ar fi slăbit prea rău curajul de a scrie. Asemenea oameni slăvesc desigur activitatea şi voinţa mai mult ca orice în lucrurile intelectuale. Printre ei sunt desigur mulţi cetitori cu orice preţ. Fiindcă cetitul, ca şi scrisul, devine tabiet, funcţionează prin urmare cu o reducere ciudată a activităţii propriu-zis intelectuale. Dacă s-ar fi păstrat mai multă literatură veche, modernii n-ar fi scris mai puţin. Încurajarea la scris, deci şi scrisul-tabiet, ar fi crescut proporţional cu doza scrisului moştenit. Gradul contagionării stă în raport drept cu masa contagioasă.

Cine ceteşte fără tabiet, dar cu băgare de seamă, vreo operă voluminoasă şi celebră vede, aproape fără excepţie, sărăcia justificării interne a masei literare care-i stă în faţă. Cea mai ciudată, poate şi cea mai instructivă probă o dau colecţiile lirice, pentru că acolo caracterul intim personal, prin urmare spontaneitatea şi accentul unic al fiecărui rând e doar lege.

Omul prins în tabietul scrisului uită periodic ce a scris el şi ce a cetit la alţii. Şi aşa creează zilnic, ori de mai multe ori pe zi, dacă e adevărat harnic. Fără îndoială, spiritul burgez apusean şi structura socială corespunzătoare, cu tendinţa lor fundamentală de a preface în meserie absolut orice stare şi atitudine, cât de interioară, a favorizat frumos scrisul tabiet. Opera lui Goethe dă un exemplu deosebit, tocmai pentru că la dânsul inventivitatea excepţională face fond eminent, aşa încât ceea ce e scris reglementar şi tabetliu să fie cât mai vizibil în totalul operei.