b) 1835-1845

Acest răstimp de zece ani este unul din momentele cele mai însemnate ale dezvoltării noastre literare.

În intervalul acesta, în afară de faptul că Iancu Văcărescu mai publică din când în când, nu numai că numărul celor care fac versuri e mult mai mare, dar se produc unele din lucrările cele mai bune ale marilor noştri autori. Şi aceasta se poate zice pentru amândouă principatele

Acum, între 1835-1845, este vremea când se încearcă traducerea marilor capodopere ale literaturilor străine. Neapărat, lucrarea este grea, succesul este foarte neegal, dar trebuie să ţinem seamă de intenţiunea şi de folosul pe care l-a câştigat limba literară chiar din aceste încercări nereuşite, care au dovedit măcar atât: că drumul încercat nu este cel bun şi trebuie găsit altul.

Ca exemple, trebuie să cităm pe ale lui Costache Negruzzi şi ale lui Alecu Donici. Unul traduce baladele lui Victor Hugo şi câteva drame (ca Angelo, tiranul Padovei, Maria Tudor); celălalt traduce din ruseşte Ţiganii de Puşkin, dar amândoi în colaborare dau pe româneşte Satirele lui Antioh Cantemir.

Acest scriitor rus (1709-1744) este român de origine. Fiu al domnitorului Dimitrie Cantemir el ajunge de tânăr la situaţiuni importante, căci e trimis ambasador al Rusiei în Anglia. Se îngrijeşte a da la lumină manuscrise ale tatălui său, şi inspirat direct de clasicii francezi, în special de Boileau, scrie satirele sale în care loveşte în abuzurile aristocraţiei şi ale clerului.

Dacă traducerile de care vorbim sunt până la un punct izbutite, nu tot aşa de fericit fu Heliade, care traduse din Gerusalemme liberata al lui Tasso, din Infernul lui Dante ş.a.

Pe Heliade îl împiedică mai ales teoriile sale privitoare la limbă, tendinţa sa de a purifica vorbirea de cuvintele slavone şi de a o apropia de cea italiană.

Iată primele strofe: 

În mijlocul călei vieţei noastre
Mă reaflai într-o selbă obscură,
Căci calea directă era pierdută. 

Nu e d-a spune cât era de dură
Astă selbă silvestră aspră şi forte,
Căci şi în cuget reînnoate frica. 

Să fim drepţi însă, Heliade lupta cu greutăţi mari atunci, mai ales că voia să păstreze şi forma de vers a originalului, endecasilabul italian. Când peste 40 de ani se va încerca Nicolae Gane să traducă, se va da ideile cu claritate, dar nu va avea curaj să transpuie româneşte şi versul dantesc, ci va întrebuinţa versul obişnuit la noi, de 14 silabe. Numai Coşbuc va reuşi în această formă nouă de vers - şi el, după ce Eminescu şi Vlahuţă vor fi dat prin sonetele lor forme corecte de endecasilabe.

Şi mai puţin fericit a fost Aristia, care, a încercat să dea Iliada pe româneşte.

Costache Aristia, grec de origine, a venit în ţară ori s-a născut chiar în ţară, nu se ştie bine. Viaţa lui e puţin cunoscută. Se pare sigur că s-a născut pe la începutul veacului XIX, că fiind student la Academia grecească din Bucureşti a luat parte la mişcarea din 1821, că mai târziu a fost prieten cu Heliade, că a lucrat la începuturile teatrului românesc şi afost profesor la Sf. Sava. D-l N. Iorga crede că această carieră este împlinită de două persoane şi că studentul de la 1821 este tatăl profsorului de mai târziu, dar nu se văd bine temeiurile părerii sale.

Ca tovarăş al lui Heliade a fost prins în lupta cea mare pentru traduceri şi ca unul ce cunoştea vechea literatură elenică a luat asupră-şi să dea pe româneşte Iliada. Prima fascicolă a apărut în 1837 cu dedicaţie către domnitorul Alexandru Ghica şi cu o prefaţă critică a lui Heliade. Se vede că traducerea lui lui Aristia, pe cât era cunoscută în public, nu plăcuse şi el încercă să susţină şi să justifice procedarea lui Aristia. Două lucruri supărau mai ales pe cititori: în versiunile silite şi cuvintele compuse formate de el, ca "braţalbă", "norintărâtorul" etc. Heliade le explică prin necesităţile versificaţiei şi ale traducerii, dar, deşi autoritatea lui pentru un moment le-a impus, lucrările acestea fură curând uitate.

A mai tradus Aristia şi din Plutarch şi din alţi autori; ba a făcut şi o lucrare originală: Stanţe epice la întronara lui Bibescu (1842), care a dat prilej lui Alecsandri să scrie o critică glumeaţă foarte reuşită. Aici se văd toate greşelile de limbă din traduceri, şi mai puţin justificate.

Să nu fim însă prea severi cu Aristia.

Abia acum peste 60 de ani se fac încercări noi în această privinţă: G. Murnu traduce Iliada în versuri exametre; iar Coşbuc pregăteşte Odiseea.

*

Dar nu numai pentru traduceri este importantă epoca 1835-1845, ea este şi pentru literatura originală.

Pentru Heliade este momentul cel mai strălucit. În vremea aceasta, 1844, se publică Sburătorul pe care unii critici l-au numit "un mic capodoperă" şi care prezintă în adevăr atâtea calităţi încât, dacă se recită undeva este ascultată cu aceeaşi plăcere ca şi o poezie recentă; de aceea trebuie să se mire cineva că ea nu figurează în lista de poezii bune ce s-a publicat ca anexă în cartea Poezia română de Titu Maiorescu în 1867, când găsim acolo Vecina lui N. Georgescu şi alte câteva bucăţi, bune - negreşit - dar care nu pot sta alături de Sburătorul lui Heliade.