XVI. Posibilităţile cunoaşterii ştiinţifice a lumii externe

29 mai 1926

1. Percepţia şi lumea externă
2. Raportul de cauzalitate dintre ele
3. Multiplicitatea obiectelor lumii externe
4. Temporalitatea obiectelor lumii externe
5. Excurs: obiecte materiale şi obiecte formale
6. Spaţialitatea. Fundarea ei în realitate
7. Problema metageometriei
8. Caracterul relativ al cunoaşterii ştiinţifice
9. Limitele cunoaşterii ştiinţifice
10. Încheiere

1. Datele pe cari vi le voi înfăţişa în prelegerea aceasta ar trebui să formeze ele singure obiectul unui curs, pentru că, de bună seamă, este vorba de cea mai importantă dintre toate problemele de teoria cunoaşterii.

După cum însă aţi văzut, eu, propriu-zis, nu am făcut un curs de teoria cunoştinţei, ci am stabilit mai ales elementele structurale cunoştinţei ştiinţifice ca atare. În legătură cu aceste instrumente speciale de cunoaştere, cari constituie ştiinţa, am cercetat noi [aşadar] toate problemele noastre.

Prin urmare, deşi râvna poate, râvna d-voastră filosoficească ar fi dorit o stăruinţă mai îndelungată asupra problemelor ce au să urmeze acum, totuşi, din punct de vedere al necesităţii unui curs, puţinele lucruri pe cari am să vi le spun nu sunt insuficiente ca să încheie un ciclu de cestiuni.

Este vorba ca, după ce am stabilit că există o lume din afară şi că ştiinţa este îndreptăţită să postuleze existenţa unei lumi exterioare, este vorba să vedem cum putem cunoaşte, în ce măsură putem cunoaşte noi această lume şi în ce măsură cunoaşte ştiinţa această lume externă, precum şi cari sunt limitele până la cari cercetarea ştiinţifică poate să pătrundă în realitate. Aceasta este ultima problemă, cu care închei consideraţiunile expuse în acest an.

D-voastră aţi văzut că, în definitiv, ceea ce cunoaştem noi din lumea externă ne este dat numai în formă de percepţiune. Evident, percepţiunea aceasta, conţinutul acesta de cunoştinţe noi l-am stabilit ca efect al unei existenţe reale în afară de noi. Prin urmare, între percepţiune şi lumea reală există o legătură cauzală.

Dar, evident, percepţiunea [ca] efect al lumei reale nu însemnează deloc identitate cu lumea reală. Dacă am putea să stabilim că întotdeauna între efect şi cauză există identitate - noi am arătat care este, din acest punct de vedere, raportul între efect şi cauză - , atunci, evident, problema nici nu s-ar mai pune, căci ea s-ar fi rezolvat prin însăşi punerea ei. În cazul acesta, cunoştinţa ar fi identică cu cauza ei, cu realitatea şi, evident, „noi cunoaştem realitatea" ar însemna că noi cunoaştem realitatea aşa cum este ea.

Vă aduceţi aminte însă că noi am stabilit acum vreo trei-patru lecţii, pentru lumea fizică, cum că nu se poate stabili o identitate între efect şi cauză nici în lumea aceasta a cunoaşterii. Prin urmare, dacă am cunoştinţa ca efect nu însemnează că eu cunosc prin aceasta şi cauza însăşi, nu însemnează deci că cunoştinţa mea se mulează de-a dreptul pe realitate, se răsfrânge în chip credincios sau că răsfrânge în chip credincios lumea externă - cauza acestei cunoştinţe a percepţiunii mele, în ultimă analiză.

Totuşi, această concluziune nu afirmă că cunoştinţa noastră nu este, propriu-zis, mulată pe realitate, ci afirmă pur şi simplu, principial, că nu se poate deduce din principiul cauzalităţii cunoştinţa adecvată.

Vasăzică, avem deocamdată doi termeni în prezenţă: percepţiunea şi lumea externă. 

2. Există vreun raport între aceşti doi termeni, între aceste două elemente? Un raport, l-am văzut: este raportul acesta de cauzalitate. Noi admitem că există lume externă, între altele, şi pentru că această lume externă ne este dată într-o formă a noastră proprie, care formă, percepţiunea, este numai efect al unei realităţi. Aceasta înseamnă că ceea ce în cunoştinţă ne este dat ca principiu al cauzalităţii, acest principiu din cunoştinţa noastră nu este, propriu-zis, numai un termen, un principiu al cunoştinţei noastre, ci este o realitate.

Când Kant a stabilit acea renumită tabelă a categoriilor, cu 12 categorii - cari sunt 12, pentru că aşa i-a plăcut lui Kant, dar care puteau să fie şi 7 sau 14, fără nici o dificultate -, a zis: categoriile, între cari intră şi cauzalitatea, sunt forme ale sufletului nostru.

Cauzalitatea nu există, propriu-zis, în natură. Tot Kant a spus: există un noumen şi există un fenomen; [există] un lucru în sine, o realitate externă [şi] o răsfrângere a acestei realităţi externe în conştiinţă. Căci acesta este fenomenul; conţinutul este cunoştinţa propriu-zisă, hipostaziat, abstractizat, logic considerat, cu alte cuvinte.

Dar, între acestea două, există, fără îndoială, o legătură. Care este legătura? Este o legătură cauzală. El însuşi spune că noi cunoaştem lumea externă numai prin fenomene. Prin urmare, lumea externă este pricina, este cauza fenomenelor.

Deci, cauzalitatea nu este o categorie pur şi simplu a intelectului nostru, ci este ceva care condiţionează orice conţinut de conştiinţă, orice funcţie apriori. Înainte de orice funcţie a cunoştinţei, trebuie să existe această cauzalitate, nu în conştiinţă, ci în realitate, în realitatea ontologică. Prin urmare, trebuie să existe acest proces de cauzalitate, pentru că, dacă nu ar exista cauzalitatea, nu ar exista legătura dintre noumen şi fenomen. Or, Kant, după cum ştiţi, postulează hotărât existenţa noumenului şi constată, pe de altă parte, existenţa fenomenului, ca răsfrângere a lucrului în sine, a lumii în general.

Vasăzică, trebuie să spargem această afirmaţie kantiană care pune cauzalitatea ca lucrând în cadrul conştiinţei.

Lumea ca atare prezintă deci acest proces, pe care noi îl numim de cauzalitate. Ceea ce se întâmplă în procesul din natură, sub această formă generală a cauzalităţii, este o altă cestiune. Dar forma aceasta a cauzalităţii, procesul de cauzare, de creare sau de condiţionare, acesta trebuie să fie postulat, există în lumea reală. Acesta este, prin urmare, un lucru precis, pe care-l ştim în legătură cu lumea reală. 

3. Dar mai este încă ceva: în definitiv, în lumea reală se întâmplă o mulţime de lucruri, sunt o mulţime de întâmplări. Aceste întâmplări sunt oarecum sub domnia principiului cauzalităţii.

Noi am admis că principiul cauzalităţii există şi că fenomenul, procesul acesta al cauzalităţii, al condiţionării existenţei este un proces real în formele de cunoaştere. Dacă există realmente această cauzaţie, atunci trebuie să existe realmente discrepanţă între diferitele momente ale acestei lumi externe. Aceasta înseamnă multiplicitate de obiecte.

Vasăzică, un al doilea element al acestei lumi externe este multiplicitatea obiectelor; adică, între obiecte ce există realmente în această lume, în această realitate externă, trebuie să admitem că sunt asemănări, dar că sunt şi deosebiri. Desigur, dacă nu ar fi deosebiri, nu ar fi nici multiplicitate şi dacă nu ar fi multiplicitate, nu ar fi [nici] cauzalitate. Cauzalitatea însă am arătat că există. Deci, a doua notă a lumii externe: multiplicitatea.

4. Mai este însă încă o notă: procesul acesta de cauzaţie presupune o succesiune de evenimente, o legătură între ele, dar nu o legătură de constanţă - şi asupra lucrului acesta am stăruit. Deosebirea, prin urmare, [pe] care o stabilim între diferitele obiecte cari există realiter, în lumea externă, deosebirea aceasta nu ştim cum este, ştim însă o notă a ei; nota este că trebuie să fie, între altele, şi o deosebire în prezenţă; că, adică, evenimentele din lumea externă pe cari noi nu le cunoaştem încă - o să vedem întru cât le cunoaştem şi întru cât puteam să le cunoaştem - îşi au locul în timp. Deci, temporalitatea este, cum aş zice, încă [o notă] definitorie a lumii externe.

Prin urmare, întâlnim până acum trei note: cauzalitatea, multiplicitatea, temporalitatea. 

5. Vasăzică, noi putem să afirmăm că există timp în chip real - durată, dacă voiţi - şi putem să mai afirmăm că există număr în chip real.

De îndată ce există deosebire între lucruri, prin aceasta însăşi există numărul, pentru că numărul - oricare ar fi teoria de formaţiune a lui (cardinal, ordinal) - nu presupune decât o singură condiţiune absolut necesară: multiplicitatea, discrepanţa. În momentul în care am multiplicitate, discrepanţă, pot să am şi număr. Cu număr, cu cauzalitate şi cu temporalitate putem să constituim ştiinţa. Nu toată ştiinţa, evident, dar putem să constituim cauzalitatea, fără nici o afirmaţie şi fără nici o prejudecare metafizică asupra sensului cauzalităţii. Cu cauzalitate, număr şi timp putem să construim cea mai generală dintre ştiinţe, şi anume matematica. Aceasta, după cum am mai spus şi cu altă ocaziune, nu este, propriu-zis, o ştiinţă, ci este o schemă a cercetărilor ştiinţifice, este un principiu pentru toată cercetarea ştiinţelor în general. Matematica nu este o ştiinţă materială. Ea nu are obiecte materiale cu care lucrează, ci numai obiecte formale, căci cauzalitatea, timpul şi numărul nu sunt obiecte materiale, ci numai formale. Prin urmare, cu aceste trei elemente putem să construim ştiinţa. 

6. Dar, o să spuneţi: bine, dar ştiinţa are un univers al ei; de pildă, ştiinţele fizico-matematice au şi ele o lume externă în care se mişcă. Această lume externă mai conţine încă un element, anume spaţiul. Ce facem cu spaţiul?

Spaţiul nu este un element fundamental, nu este un element pe care noi putem să-l asignăm lumii externe în esenţa ei? Gândiţi-vă că, dacă eu am senzaţiunea de roşu, nu este deloc exact că procesul care se întâmplă în lumea externă, ca să-mi dea mie senzaţiunea de roşu, este de acelaşi fel ca şi procesul care se întâmplă în ochiul meu sau [în] conştiinţa mea, care ajunge la senzaţiunea de roşu. Adică, nu există identitate între o percepţiune, să-i zicem senzaţiune, şi cealaltă percepţiune, întâmplarea din lumea externă. Este ceea ce Helmholtz numeşte senzaţiunea ca semn. Senzaţiunea este, zice el, un semn al procesului din lumea din afară.

Gândiţi-vă, pe de altă parte, că toate întâmplările din lumea din afară, [aşa] cum le cunoaştem noi, au acest caracter de spaţialitate. De pildă, senzaţiunea auditivă, cele vizuală, tactilă etc., toate au acest caracter, un caracter spaţial, sau, în sfârşit, plasează obiectele în spaţiu în general.

Dar gândiţi-vă, de pildă, că faptele de conştiinţă nu au spaţialitate. Ele se întâmplă, propriu-zis, în mine, care ocup un loc în spaţiu cu corpul meu. Dar faptele de conştiinţă în sine, ca atare, nu au dimensiune, spaţialitate, nu sunt în nici un fel spaţiale.

Prin urmare, constat că spaţialitatea nu este o calitate pe care noi o asignăm tuturor întâmplărilor, proceselor cari determină conţinutul de conştiinţă în noi. Şi atunci, nu este deloc necesar să spunem că spaţialitatea este o calitate a lumii externe, ci putem foarte bine să spunem - de îndată ce nu avem nici un motiv care să ne oblige la această afirmaţie - că spaţialitatea este, prin analogie cu teoria de adineauri a lui Helmholtz, un semn pentru anumite raporturi dintre lucrurile cari există obiectiv în lumea reală, în lumea externă. Adică, ceea ce ni se dă nouă, propriu-zis, în spaţiu este fundat în realitate, dar nu este deloc dovedit că fundarea aceasta este tocmai spaţialitatea.

Distincţiunea care fundează numărul trebuie să fie aceeaşi, în lumea externă, ca şi în conştiinţa noastră. Cauzalitatea trebuie să fie aceeaşi, în lumea externă ca şi în conştiinţa noastră; temporalitatea, la fel. Spaţialitatea însă nu trebuie să fie aceeaşi. Nu există obligaţiune pentru noi, raţionamentul nostru nu are să se supună nici unei constrângeri ca să admită această afirmaţie.

Prin urmare, există spaţiu ştiinţific, dar acest spaţiu ştiinţific este, cum spune Leibniz, un aşa-numit phenomenon bene fundatus, un fenomen bine îndreptăţit, pe drept fundat, dar nu un fenomen pe care noi îl cunoaştem de-a dreptul, aşa cum este el. Cu alte cuvinte, spaţiul nu mai este, cum spunea Kant, formă a sensibilităţii noastre; nu este formă absolută, pentru că, dacă ar fi, în înţelesul absolut, formă a sensibilităţii noastre, [l]-am trece, prin operaţiunea pe care am făcut-o adineauri, asupra lumii externe. Dar nu avem nici un motiv să-l trecem asupra lumii externe, să trecem spaţialitatea asupra lumii externe. Ea este ceva care rămâne în ştiinţă, de care ştiinţa se slujeşte, dar care nu este de-a dreptul realitate, ci numai fundată în realitate; adică, felul cum grupăm noi senzaţiunile în spaţiu, felul în care luăm noi cunoştinţă de aşa-numita coexistenţă, felul acesta este un fel nu direct, ci indirect.

În adevăr, noi avem semne anume pentru ceea ce se întâmplă în realitate, dar nu avem realitatea însăşi. 

7. Cel mai bun exemplu pentru lămurirea acestei chestiuni este aşa-numita problemă a metageometriei. Ştiţi în genere cam ce însemnează aceasta. Noi am învăţat cu toţii geometria aşa-numită a lui Euclid - geometrie foarte simplă, care determină toată existenţa din spaţiu cu ajutorul a trei dimensiuni.

Experienţa noastră sensibilă este, prin urmare, captată ştiinţificeşte cu ajutorul acestui formular de măsuri în trei dimensiuni, care se numeşte geometrie euclidiană.

Ştiţi însă că, de la o bucată de vreme, s-a mai ivit altă teorie, s-au ivit alţi autori, cari au zis [că], în definitiv, postulatul lui Euclid nu este o realitate, ci, hai să zicem, o construcţiune, o convenţiune de construcţiune, mai bine. Eu construiesc toată existenţa spaţială, adică îmi plasez impresiunile mele aşa şi aşa, după o metodă a mea proprie, care constă în determinarea prin trei dimensiuni.

Dacă admit această determinare prin trei dimensiuni, atunci, prin această determinare a mea, sau, mai bine, din această operaţiune decurg o mulţime de proprietăţi: de pildă, spaţiul este infinit şi nemărginit - o să vedeţi că sunt deosebiri între infinit şi nemărginit -; sau, suma unghiurilor unui triunghi este egală cu două unghiuri drepte etc. Dar se poate spune: toată geometria aceasta se sprijină pe afirmaţiunea că printr-un punct exterior unei drepte nu se poate duce, la acea dreaptă, decât o singură paralelă. Se poate duce numai una, adică una şi numai una singură. Consecinţa acestui fapt este că între două puncte nu se poate duce decât o singură linie dreaptă.

Zice însă un geometru pe care-l cheamă Riemann: dacă aş admite că prin două puncte se pot duce mai multe linii drepte, şi anume, o infinitate de linii drepte? Pot să o fac? Da! De ce nu? Închipuiţi-vă că aveţi două puncte. Care este condiţiunea ca prin aceste două puncte să pot duce o infinitate de linii drepte, cari, toate, să fie diferite? Foarte simplu; aceasta însemnează următorul lucru: ce însemnează, propriu-zis, o linie dreaptă? Însemnează secţiunea a două planuri. Închipuiţi-vă că am un plan şi o sferă. Această sferă are doi poli. Prin aceşti doi poli, pot să trec o infinitate de planuri. Axa sferei acesteia va fi una singură, dar secţiunile planurilor cu sfera vor fi infinite; sau, numărul intersecţiunilor planelor cu sfera va fi infinit de mare. Dar toate intersecţiunile acestea, în ipoteza mea, ar putea să reprezinte ce? Linii drepte, în ipoteza în care sfera este plană.

Dar veţi spune: bine, dar sfera este plană? Da, pentru noi, zice el, cari trăim într-o anumită experienţă şi avem anumite posibilităţi de mişcare, evident că sfera este sferă şi planul, plan. Dar gândiţi-vă că pe sfera aceasta se mişcă un om, o fiinţă oarecare, care nu are decât două dimensiuni: lungime şi lăţime. El nu se poate mişca decât pe sferă, nu cunoaşte dimensiunea cealaltă, adâncimea. Pentru acest om, pentru această fiinţă, sfera aceasta va fi plană, nu va fi sferică, cum este pentru noi. În cazul acesta, există posibilitatea de a trece prin două puncte o mulţime de drepte, pentru că intersecţiunile acestea sunt drepte.

Dar ce mai urmează de aci? Mai urmează o mulţime de lucruri; de exemplu, că spaţiul lui va fi infinit, dar nu va fi nemărginit. Cu alte cuvinte, dacă ar pleca de la un punct A pe sferă şi ar merge drept înainte, ar putea să meargă fără să se oprească niciodată. Căci aceasta însemnează să se mişte la infinit: să meargă înainte, fără să se oprească. Prin urmare, el s-ar mişca drept înainte fără să se oprească, spaţiul lui ar fi infinit. Dar, pe de altă parte, spaţiul lui ar fi mărginit; şi anume, ar fi mărginit la planul pe care se mişcă. El se mişcă drept înainte şi totuşi stă pe loc, într-un anumit fel.

Vasăzică, în geometria euclidiană, avem: prin două puncte nu se poate duce decât o linie dreaptă; dincoace, [la Riemann]: prin două puncte se pot duce o infinitate de linii drepte. În geometria euclidiană avem: spaţiul este infinit şi nemărginit; în geometria cealaltă: spaţiul este infinit, dar este mărginit.

Triunghiul, în geometria euclidiană, avea suma unghiurilor lui egală cu două unghiuri drepte, cu 180°; în spaţiul acesta riemannian, suma unghiurilor interioare ale triunghiului ar fi mai mare decât 180° etc.

O să ziceţi: este o ipoteză! Evident! Este una. Pe urmă, este cealaltă. Aci, era că printr-un punct exterior unei drepte nu se poate duce la acea dreaptă nici o paralelă, pentru că, propriu-zis, nici nu există punctul exterior dreptei. În ipoteza cealaltă, printr-un punct exterior unei drepte se pot duce la acea dreaptă o infinitate de paralele. Şi, de unde spaţiul nostru are trei dimensiuni, al lui Riemann două, al lui Lobacevski are o infinitate de dimensiuni.

Dar, vedeţi d-voastră, unei teoreme din spaţiul, din geometria lui Euclid, i se poate stabili una corespondentă în spaţiul bidimensional şi putem să-i stabilim una corespondentă şi în spaţiul n-dimensional.

Dar, ceea ce este mai interesant, noi putem să măsurăm universul şi cu geometria euclidiană, şi cu cele neeuclidiene. Cum? Putem să facem calcule matematice într-o geometrie neeuclidiană cari să fie perfect adaptabile la spaţiul nostru real. Un exemplu l-aţi avut acum, în ultimii ani, când a apărut aşa-numita teorie a relativităţii. Aceasta nu lucrează cu geometria euclidiană, ci cu alte geometrii, cu geometria n-dimensională, şi se aplică.

Dar, o să spuneţi: ce înseamnă: se aplică? D-voastră ştiţi, din teoria aceasta a relativităţii, că la măsurătorile mici, la numerele mici, deosebirea dintre geometria euclidiană şi cea neeuclidiană este foarte mică şi, cu cât numerele sunt mai mari, cu atât este mai mare deosebirea.

Ca să înţelegeţi mai bine, presupuneţi că aveţi de-a face cu o linie curbă şi că pe linia aceasta luaţi o distanţă foarte redusă şi una mai mare. Distanţa foarte redusă se poate confunda cu o linie dreaptă şi cu cât vom micşora mai mult această distanţă, cu atât identitatea cu o linie dreaptă este mai îndreptăţită.

D-voastră ştiţi, de altfel, ce însemnează o trecere la limită; ştiţi că lungimea unei linii curbe, a unei elipse, să zicem, este dată de o serie matematică; elipsa este considerată ca provenind dintr-o trecere la limită a unui poligon frânt. Dacă multiplicăm mereu laturile şi urmăm operaţiunea la infinit, în loc de poligonul frânt o să avem linia curbă regulată. Prin urmare, dacă distanţa pe care o iau pe linia curbă este suficient de mică, ea se poate confunda cu linia dreaptă. Asupra ei pot foarte bine să aplic geometria euclidiană. Dacă iau o distanţă mai mare pe conica mea, atunci nu mai este o linie dreaptă, ci este o curbă propriu-zisă. Asupra ei aplic o altă geometrie, care se bazează pe alt postulat.

Dar, o să ziceţi: Einstein ce a făcut? A descoperit că există o deosebire între calculul newtonian şi calculul einsteinian la ieşirea din penumbră a stelei cutare, [în timpul] eclipsei de soare. De unde deosebire? Din bazele calculului. Foarte bine, este exact! Dar, o să spuneţi: atunci este simplu; dacă pentru distanţele mici întrebuinţăm geometria euclidiană, pentru distanţele mari ar rezulta de aci că ar trebui să întrebuinţăm alta, neeuclidiană. Aceasta ar însemna, propriu-zis, că spaţiul este neeuclidian şi că geometria euclidiană reprezintă numai o măsură aproximativă, un instrument aproximativ al spaţiului.

Aşa să fie? Noi nu avem posibilitatea aceasta de măsurătoare, posibilitatea de a ne convinge, pentru că, îndeosebi când este vorba să trecem la măsurătorile practice - am vorbit şi rândul trecut de această cestiune - , plutim în pur arbitrar, pentru că nu putem să spunem niciodată că o măsură a noastră este exactă.

Dacă, prin urmare, nu avem dreptul, experimental, să verificăm nici una din ipotezele acestea pe cari le facem asupra structurii universului, a structurii spaţiale a universului, atunci spunem pur şi simplu că există mai multe posibilităţi de determinare a spaţiului. Aceste posibilităţi de determinare a spaţiului sunt, în anumite limite, echivalente; adică, dacă le păstrăm la distanţe mici, ori calculezi cu o măsură, ori cu alta, în geometria euclidiană sau [în cea] neeuclidiană, rezultatul este acelaşi.

Vasăzică, dacă la distanţe mici măsurătorile sau determinările spaţiului sunt echivalente, pentru măsurătorile mai mari, această măsurătoare sau determinare spaţială nu mai este echivalentă, dar nu putem să afirmăm nimic asupra valabilităţii mai accentuate a unui sistem de măsurătoare sau a celuilalt. 

8. Ce urmează de aci? Urmează că, în ştiinţă, cunoştinţa pe care o avem nu este o cunoştinţă adecvată, ci este o cunoştinţă relativă, condiţionată de criteriile noastre de reducere. Ştiinţa face operaţiune de reducere a realităţii şi o face cu ajutorul unor anumite criterii. Aceste criterii nu sunt, propriu-zis, fundate în realitatea însăşi.

Însă - şi aci vine fenomenul care fundează valabilitatea ştiinţei - criteriile de reducţiune nu sunt inerente, nu sunt adecvate, nu sunt ale realităţii înseşi. Dar întâmplările pe cari noi le-am redus cu aceste criterii sunt fundate în realitate, răspund tuturor conţinuturilor noastre de conştiinţă, prin cari noi codificăm şi sistematizăm în ştiinţă aşa-numitele fenomene reale. Dacă, de pildă, constat ştiinţificeşte că în ziua de atâta mai, la ora cutare, se înserează şi în ianuarie a apus soarele la altă oră, atunci ştiu că la anul, în 1927, în aceeaşi zi, soarele va apune la aceeaşi oră în luna corespunzătoare.

Eu nu ştiu, propriu-zis, ce se întâmplă în univers, ce este fenomenul acela, [pe] care îl numesc apus de soare; dar ştiu că se întâmplă ceva în univers care condiţionează cunoştinţa pe care eu o numesc apusul soarelui. Aceasta este fundată în realitate.

Dar atunci, ştiinţa nu este cunoştinţa însăşi a realităţii.

Prin urmare, există [posibilitatea] de a reduce, filosofic, importanţa ştiinţei; nu există însă posibilitatea de a nega valoarea ştiinţei ca atare. Aceasta, pentru că, propriu-zis, adevărurile ştiinţifice sunt în adevăr adevăruri, au caracterul acesta de permanenţă fundamentală. 

9. Dar, o să spuneţi: cum, permanenţă fundamentală? Pentru că adevărul ştiinţific se schimbă!. Da, este exact, însă cu o mică deosebire, pe care vă rog să o reţineţi. Orice adevăr nou în ştiinţă nu răstoarnă un adevăr vechi, ci îl înglobează. Adevărul vechi interpretează perfect un aspect particular al realităţii externe, un adevăr nou nu înlătură adevărul vechi, ci îl închide într-însul. Întotdeauna adevărurile noi sunt mai generale decât cele vechi. Presupuneţi că aţi fi urcaţi pe acoperişul Universităţii şi aţi vedea de acolo, din orizont, cât se poate vedea. Dacă afară plouă, evident că veţi spune: plouă!. Dacă însă mă urc într-un aeroplan şi am un orizont mult mai depărtat şi văd că mai departe nu plouă, atunci zic: numai la Bucureşti plouă. În cazul acesta, adevărul acesta nou înglobează pe cel dintâi. Nu plouă peste tot, dar plouă la Bucureşti.

Cunoştinţele ştiinţifice sunt adevărate, sunt adevăruri, ele însă sunt pasibile de evoluţiune, nu însă de răsturnare, ci de lărgire, de înglobare, de integrare. Şi atunci, acestea pun cestiunea limitelor cunoştinţei ştiinţifice.

În definitiv, noi cunoaştem din realitate ceva precis; nu ceea ce este în realitate, dar semnele pe cari le avem asupra realităţii au în ele ceva precis. Dar nu putem să spunem niciodată că cunoaştem tot şi că realitatea ne este afectată cu tot ce are ea. Nu putem să o spunem, mai întâi, pentru că tot ceea ce există în realitate ne este perceptibil, este percepţiune pentru noi. De pildă, ca să iau un exemplu la-ndemâna tuturor, universul auditiv, acustic nu este acelaşi pentru toată lumea. Muzica noastră lucrează cu semitonuri, dar muzica arabă lucrează cu sferturi de tonuri. Prin urmare, la arabi există perceptibilitate pentru sferturi de ton. Aţi auzit poate că există un muzician, Busoni, care a făcut chiar un clavir pentru muzica cu sferturi de ton, care nu era perceptibilă urechii noastre în succesiunea sunetelor, ci în complexul lor; adică, o bucată muzicală armonizată, aceeaşi bucată armonizată pe diatonismul obicinuit şi pe urmă pe acela cu sferturi de ton dă cu totul altă impresiune.

Mai departe: există, propriu-zis, fenomene de magnetism cari nu sunt pentru noi direct perceptibile. Noi nu avem simţul magnetic, simţul electric etc., dar luăm cunoştinţă de ele indirect, le constatăm în fenomenele de magnetism perceptibile la cunoştinţa noastră mediată sau imediată. Noi nu luăm direct contact cu fenomenul de magnetism, ci prin cunoaştere. Vedem că se atrag, în anumite condiţiuni, anumite corpuri şi zicem: iată că este magnetism!.

Aceasta însemnează pur şi simplu că, în fiecare moment, cunoştinţa pe care ştiinţa o are despre un lucru este limitată, dar cunoştinţa aceasta este totdeauna pasibilă de lărgire, de extindere.

Pentru această extensiune a cunoştinţei noastre nu există limită. Nu există limite teoretice, principial vorbind, căci nu ştiu dacă eu nu voi putea să descopăr mâine un aparat oarecare cu ajutorul căruia să-mi deschid aspecte cu totul noi ale universului.

Prin urmare, ca să rezum: există o cunoştinţă ştiinţifică. Această cunoştinţă ştiinţifică nu dă realitatea însăşi, pentru că, din realitate, noi nu cunoaştem decât număr, timp şi cauzalitate.

Tot ceea ce umple aceste forme, aceste calităţi fundamentale ale realităţii sunt numai semne ale realităţii externe.

Prin urmare, ştiinţa ne dă o cunoştinţă relativizată, o traducere a realităţii. Dar această traducere a realităţii, totdeauna perfectă, fidelă nu este o ficţiune, cum s-a spus, nici o convenţiune, cum s-a spus, ci este o imagine, o traducere a unei poziţiuni strict logice, din care nu se poate ieşi.

Adevărurile acestea, în cadrul acesta bine determinat al ştiinţei, sunt totdeauna pasibile de schimbări. Schimbările nu se fac însă prin negări, nu sunt negări sau înlocuiri, ci [sunt] schimbări cari se fac întotdeauna în sensul înglobării, al integrării. Se poate face afirmaţiunea că cunoştinţa noastră este limitată, dar, principial, nu se poate spune niciodată că există o limită pentru cercetările ştiinţifice şi pentru evoluţiunea adevărurilor ştiinţifice, deoarece cunoştinţa ştiinţifică nu este determinată numai de simţurile noastre, ci, din contră, noi cunoaştem ştiinţificeşte şi anumite fenomene cari sunt, pentru simţurile noastre, pentru constituţiunea noastră fiziologică, de-a dreptul imperceptibile. 

10. Iată, prin urmare, ce cred că trebuie să ştim, ca elemente, despre problema ştiinţifică.

Cu această ocaziune, vreau să-mi exprim satisfacţia că am ajuns să vă arăt şi d-voastră că eu nu sunt în nici un fel negatorul ştiinţei.

Am auzit vorbindu-se prin târg cum că ar fi „unul" la facultate care zice că ştiinţa nu face nici cinci parale! Cum eu [îl] socotesc drept mare dobitoc pe acela care poate să spună asemenea lucru şi cum eu despre mine am mai bună părere decât acesta, am ţinut să-mi descarc conştiinţa şi să fac o lecţie în care să arăt că, în adevăr, există o ştiinţă cu o valoare absolută în felul ei şi că eu sunt omul care respect în totul această ştiinţă.