XV. Concepţii privitoare la existenţa lumii exterioare

22 mai 1926

1. Lumea externă şi realitatea
2. Transcendent şi imanent
3. Constatarea existenţei reale a lumii externe
4. Poziţia solipsistă
5. Poziţia conştienţialistă
6. Poziţia idealistă
7. Concluzie

1. Aţi văzut în prelegerile trecute că, în definitiv, toate presupoziţiile cari intră în constituirea edificiului ştiinţei nu sunt, propriu-zis, fundate nici în posibilitatea noastră de cunoaştere, şi nu sunt fundate nici în chip logic Dar aţi văzut că toate afirmaţiile pe cari noi, cu ajutorul acestor presupoziţii, le facem au un obiect bine precizat. Acest obiect este, ca să zic aşa, o existenţă în afară de noi. Vasăzică, cea mai - dacă se poate întrebuinţa acest superlativ - fundamentală presupoziţie a întregii activităţi ştiinţifice a noastre este presupoziţia urmăririi unei lumi externe.

Evident că lumea aceasta externă poate să fie înţeleasă în mai multe feluri şi problema aceasta, pentru unii, se confundă cu aşa-numita problemă a realităţii în genere.

Consideraţii în legătură cu problema realităţii facem şi noi aci, încă de la începutul acestor prelegeri. Pentru ştiinţă însă, pentru ştiinţa naturală, pentru ştiinţele fizico-matematice şi pentru ştiinţele biologice, lumea externă şi realitatea nu sunt unul şi acelaşi lucru - şi veţi înţelege numaidecât de ce. Lumea externă însemnează, propriu-zis, ceva care este în afară de conştiinţa mea, în spaţiul din afară de conştiinţa mea. Aceasta ar fi o delimitare nu reală, ci o delimitare logică: [tot] ceea ce nu este această conştiinţă şi tot ceea ce nu este conţinut de conştiinţă constituie aşa-numita lume externă. 

2. În înţelesul acesta, lumea externă se deosebeşte de realitatea propriu-zisă, pentru că realitatea închide şi viaţa conştiinţei, şi faptele cari n-ar fi, hai să zicem, transcendente acestei conştiinţe. Aşa s-ar delimita această problemă a lumii externe. Numai că şi aci intervine o uşoară determinare: dacă lumea externă însemnează tot ceea ce este transcendent conştiinţei, ce însemnează imanenţă? Adică, ce însemnează altceva decât lumea externă?

Avem două posibilităţi, două cazuri de determinare a imanenţei. Când eu zic lume externă, prin opoziţie cu lumea internă, spun că întrebuinţez o expresie care este pasibilă de două interpretări deosebite. De pildă, dacă eu iau ca punct de plecare conştiinţa mea individuală, atunci transcendent conştiinţei, conştiinţei mele individuale, este tot ceea ce se petrece în afară de mine. Deci, în lumea externă se înglobează, propriu-zis, nu numai lumea materială, ci şi lumea faptelor conştiinţei, întru cât aceste fapte de conştiinţă nu sunt ale conştiinţei mele.

Acesta este un sens al lumei externe. Dar mai este şi un altul; şi anume, acela că eu pot să iau ca punct de plecare nu conştiinţa mea, ci conştiinţa umană în genere; şi atunci, transcendent nu mai este tot ceea ce se întâmplă în afară de mine, logic în afară de mine, ci transcendent este numai ceea ce se întâmplă în lumea materială, din care exclud orice conştiinţă gânditoare.

Vasăzică, în cazul întâi, noi delimităm lumea externă la domeniul, am zice, al ştiinţelor fizico-naturale; în cazul al doilea, noi extindem conceptul de lume externă până cuprinde şi aşa-numita psihologie obiectivă, care ştiţi din studiile d-voastră anterioare ce este. Ei bine, această lume externă, delimitată aşa, prin deosebire faţă de realitate propriu-zisă, este pentru noi o existenţă, este pentru noi, vasăzică, o realitate cu care noi contăm în ştiinţă, este un postulat al ştiinţei, dacă voiţi, este o presupoziţie fără de care nu putem face ştiinţă. 

3. Dar, mai departe, ce mă obligă pe mine să primesc ideea unei existenţe reale a acestei lumi externe? Mă obligă, în primul rând, celelalte presupoziţii pe cari le-am descoperit până acum ca lucrând sau contribuind la edificiul ştiinţei; mă obligă, de pildă, presupoziţia regularităţii, a legii, a uniformităţii întâmplărilor din natură, mă obligă presupoziţia cauzalităţii. Toate acestea mă obligă să admit o lume externă, existând în afară de mine şi independent de mine. De ce? Pentru simplul motiv că, în procesul de cunoaştere, sunt obligat să iau cunoştinţă de anumite lucruri, cari, propriu-zis, nu stau în puterea mea, asupra cărora eu nu am puterea de a exercita nici un fel de îndiguire principială. Dacă, de pildă, ziua succede nopţei, dacă există o regularitate pe care eu o stabilesc, eu nu am putinţa să intervertesc ordinea acestei succesiuni, după cum n-am putinţa să opresc succesiunea în drum; adică, în cunoaştere, eu iau pur şi simplu cunoştinţă de anumite lucruri cari se întâmplă. Prin urmare, lucrurile acestea, evident, trebuie să se întâmple în afară de mine, independent de mine, se întâmplă în orice caz, şi aceasta însemnează în afară de mine, independent de mine.