La Tazlău
...Un pitic şi doi giganţi!... Cam aşa înfăţişare, cel puţin, trebuie să fi avut eu între Sgribincea de-o parte şi Huţan de cealaltă, deoarece, cu tot prisosul de înălţime ce s-ar fi cuvenit să-mi dea spatele Pisicuţei, capetele noastre, a tustrei, nu se ridicau totuşi în văzduh mai sus unele decât altele; ba mi se pare chiar că fundul pălăriei mele, cu toate silinţele ce-şi dădea, nu izbutea nici întrun chip să se înalţe dincolo de curmătura căciulilor vreunuia din ei... Şi până ce Sgribincea să-şi deschidă o dată lărgimea imensă a pasului său greoi şi rar pe întinderea de muşchi verde a plaiului rourat, biata Pisicuţei îşi cheltuia jumătate din gebeaua întregii sale vieţi, ţesându-şi iute la suiş mersu-i harnic şi mărunt; şi, până ce Huţan să-şi ia suflet, sorbind văzduhurile dintr-o dată în pieptul său puternic, o întreagă vijelie s-ar fi putut alcătui din răsuflările la un loc, ce izvorau zgomotoase şi repezi pe nările înfierbântate şi larg deschise ale Pisicuţei, sub truda opintirilor la deal...
Iar când, pe muchia verde a opcinii, ne întâlnirăm în faţă cu soarele ce-şi înălţase deplin, peste sprânceana răsăriteană a pământului, discul său înflăcărat, chipurile noastre de umbră se lungiră în aer trecând pe deasupra stânii şi se deşirară mistuinduse pe zările depărtate ale munţilor din apus... Lumina răsăritului scălda feţele noastre şi, sub văpaia curată a ei, cei doi uriaşi se înfăţişară transfiguraţi privirilor mele! Cu atât de neînchipuit farmec se amestecau sclipirile de aur antic ale razelor soarelui în pletele lor negre, bogate şi lungi, aşa de fraged înflorite se arătau ochilor mei trăsăturile bărbăteşti şi pline de viaţă ale chipului lor puternic în bătaia de flăcări piezişe a răsăritului trandafiriu!...
Şi, fiindcă Pisicuţa, ori de câte ori o lua prea repede din loc, obosea numaidecât, apoi o oprii un minut pe zare spre a-şi mai lua suflet. Huţan şi Sgribincea se opriră şi ei.
— Măi flăcăi, le zisei eu când fu să plecăm din nou, măi flăcăi, ia căutaţi de mai răriţi cel pas, că cu mersul vostru aveţi să-mi oftigiţi iapa până-n Tazlău; ş-apoi socot că turcii nu ne-or fi alungând de la spate.
— Aşa-i, cucoane, da vezi 'neata că, de-om merge aşa pe- ndelete, apoi ne-apucă noaptea-n pădure şi n-om putea trece Tazlăul cu lumină, că-i departe şi locurile-s tari.
— Noapte, nenoapte, tari, netari, voi să mergeţi aşa ca să nu-mi oftigiţi iapa; şi vedeţi, bre, de alegeţi şi voi un drum mai trăgănat, că — după ce văd eu înaintea mea — apoi avem de străbătut până-n sat un tartar întreg de munţi şi mă tem să nu mă lase iapa-n drum cu şaua-n spate.
— Apoi dă, cucoane, răspunse tot Huţan, pân-om da din sus de Preluce, în dreptul Rotăriei, om tot urca ş-om tot scoborî, că, până-n sus de Preluce, n-om putea merge pe vale — că-i valea strâmtă şi plină de stânci; da de-acolo-nainte, dac-a da Dumnezeu ş-om trece cu lumină peste Tazlău, apoi mergem până-n sat tot pe drum de hodină.
— Ş-o să suim multe dealuri, măi Huţane?
— Apoi urcăm numai pe Goşman şi pe Negru; ş-apoi suim pe Geamănă, de-acolo apucăm plaiu şi dăm devale-n Preluce.
— Da ce mâncare-s Prelucele tale, bre?
— Ia nişte poiene-ntre dealuri, mai jos de Durău.
— Da de ce Durău spui tu, mă Huţane? Eu ştiu că Durău-i la poalele Ceahlăului; ori poate-i fi umflat tu Ceahlăul în spate, cu Durău cu tot, şi l-ăi fi strămutat pe meleagurile tale.
— Apoi a hi Durău, şi pe-acolo, cucoane; da la noi se cheamă Durău, unde curge apa-n jos de pe stâncă, preţ, aşa, ca la două staturi de om înălţime.
— Da ce ne-om face noi, mă Huţane, bagă de seamă Sgribincea, dac-or hi revărsate Prelucele?
— Ei, ce ne-om face?... ia ce ne-am mai făcut, mă Sgribincea; ne-om vârî şi noi în apă pân' la brâu ş-om ieşi devale-n sat.
— Noi... da'nealui?
— Ei!... 'nealui îi călare, şi doar ştiu că nu s-a-neca de călare tocma-n Preluce; greu a hi pân-om trece Tazlăul, că, vorba lui moş Căpăţână, a hi vinind cu schinare ca un balaur.
— Bre, zisei eu după un minut de gândire, da n-am putea noi să ţinem cumva coama dealurilor pân'la Prelucele voastre, fără să mai tot urcăm şi să tot scoborâm la tihărăi?
— Ba cum nu, cucoane, s-ar putea; numai, vezi 'neata, că lucru-i cu depărtare mare; din plaiu Gitioanei ieşim în poienile Guşmanului, după aceea dăm pe la fundul Negrului în poienile Gemenii, apoi apucăm plaiu şi scoborâm devale-n Preluce; numai, vezi 'neata, că asta-i treabă măcar de două zile şi noi n-om putea, că mâini trebuie să him înapoi la stână, răspunse Huţan, care citea ca pe carte geografia muntelui.
— Apoi, dacă-i aşa, apucaţi şi voi, măi flăcăi, pe unde ştiţi; numai cât vedeţi de mă scoateţi şi pe mine şi pe iapă teferi pân'la Tazlău.
— Apoi, dă, cucoane, aşa chitim şi noi, dac-a da D-zeu. Şi fiindcă ei amândoi chiteau tocmai aşa cum era să dea D-zeu, apoi, după un minut de odihnă pe zarea dealului, descălecai şi începurăm a scoborî la vale.
Curând desimea codrilor ne sorbi în adâncurile sale nestrăbătute şi, rareori numai, câte un strop de cer albastru sau câte un fulg de lumină mai picurau răzleţe, din înălţimile încâlcite ale bolţilor de crengi, peste umerii şi peste capetele noastre. Ploaia măturase de pe coastele muntelui orice urmă de potecă şi numai hogaşurile săpate de puhoaie se mai ţeseau iute între ele, ca nişte tăieturi adânci în prundişul galben al povârnişului repede. Pe alocurea, arbori uriaşi, a căror bătrâneţe şubredă nu se putuse împotrivi vijeliei de-acum câteva nopţi, zăceau răsturnaţi la pământ în toată nemăsurata lor lungime şi, cu trunchiuri pentru veşnicie adormite şi cu crengi hrentuite în prăpăstioasa lor cădere, iezeau scoborâşurile încă umede şi lunecoase ale muntelui... Om şi cal trebuia deci să ne îndeletnicim cu sprintene mişcări de capre sălbatice, spre a sări sau pe deasupra, sau spre a ne furişa pe dedesubtul neîndurat al stavilelor ce ne tăiau mersul... Şi de unde Sgribincea şi Huţan treceau dintr-un singur pas gigantic peste rotunjimea înaltă a brazilor răsturnaţi, eu, dimpotrivă, întrebuinţam toate meşteşugurile celei mai chibzuite cumpăneli, spre a trece teafăr şi nevătămat peste greutăţile de tot soiul, îngrămădite de vijelie în calea mea; cât despre Pisicuţa, care se deprinsese a se ţinea de mine ca un câine credincios, o lăsasem slobodă, şi ea, pentru a-mi dovedi că încrederea mea într-însa nu fusese zadarnică, apoi cu atâta pricepere îşi alegea linia de scoborât, cu atâta iscusinţă îşi înţepenea copita fină a piciorului său subţire în lunecuşul viclean şi repede al povârnişului, cu atâta agerime şi uşurinţă trecea ca în zbor peste stavilele înalte ale copacilor din calea sa, încât chiar Sgribincea, care, dintr-un singur pas, ar fi străbătut prăpăstiile dintre doi munţi, nu-şi putu păstra obişnuita nepăsare, înnăscută munteanului îndeobşte şi lui îndeosebi, şi, minunându-se de o măiastră săritură a Pisicuţei peste un arbore răsturnat:
— C-amarnică iapă mai ai, cucoane, drept ţi-oi spune, zise el sub îmboldirea unei neprefăcute admiraţiuni; ia uite, mă Huţane, urmă el, cum sare iapa naibii peste copaci, parcă are pe Sarsailă-n pântece...
— Măi aşa, mă!... Parcă-i de cele de la comedii; da de unde naiba dăduşi 'neata, cucoane, peste vita as' de cal? C-amarnică dihanie de iapă-i, drept ţi-oi spune... Cu asta n-ai habar, că te scoate de la greu şi de la nevoie...
— Apoi, măi flăcăi, asta-i iapă din soiul lui popa Gheorghe din Călugăreni, răspunsei eu cu mândria cuvenită. Auzit-aţi voi de popa Gheorghe din Călugăreni ce soi de cai are?
— Din soiul lui popa Gheorghe!... Ehei!... apoi am auzit şi noi, cucoane, că popa acela are un soi amarnic de cai; amu pricep eu de ce zboară ca o ciută peste copaci... Îi din soiul lui popa Gheorghe!... halal vită de cal!...
— Amu, adaugă Sgribincea, om vedea noi, mă Huţane, dac- are să zboare şi peste Tazlău cum zboară peste copaci...
— Da asta zboară, mă Sgribincea, şi peste puhoiul Bistriţei, cu 'nealui cu tot, că doar asta-i curat pajură, bre, nu-i iapă ca toate iepele. Dacă-i de-a lui popa Gheorghe, ce-ţi mai baţi capu!...
De la sine se înţelege că eu, prin împuternicire din partea Pisicuţei, primeam în numele ei şi mă îngâmfam de toate laudele ce, cu drept cuvânt, se aduceau atât neamului strălucit din care se trăgea, cât şi marilor ei însuşiri de pricepere, iscusinţă şi agerime.
Târâş, grăpiş, scoborârăm Gitioana şi ne trezirăm în fundul strâmt al unei văi, prin care curgea cracul de miazăzi al Tazlăului; cu alte cuvinte, de pe întinderile senine, largi şi pline de lumină ale plaiului înalt, ne găsirăm deodată prăpăstuiţi în tainele pline de umbră şi întuneric ale fundului pământurilor!... încă un pas, şi am fi sosit poate la lăcaşurile tihnite şi de veci ale celor ce nu mai sunt... Atât de netulburată tăcere ne împresura de pretutindeni, aşa de asemănătoare cu zborul umbrelor din altă lume fluturau prin aer închipuiri uşoare de întuneric şi de lumină mută, aşa de încruntat luneca înspre adâncuri, cu ape posomorâte, cracul negru al Tazlăului, printre maluri putrede de frunziş înalt, zăstit de veacuri în acea neţărmurită şi paşnică domnie a morţii!!...
Sgribincea şi Huţan păşiră; eu, făcându-mi vânt, sării, iar Pisicuţa zbură peste lărgimea îngustă a apelor lui, care-şi curgeau neoprit şi repede drumul lor înspre adânc... După un minut de odihnă, începurăm a urca spre plaiul Goşmanului, cu aceleaşi stavile ca şi la scoborâtul Gitioanei, dar mărite prin însaşi împrejurarea suişului prea pieptiş şi lunecos; şi, cu toate acestea, Huţan şi Sgribincea, în loc să urce, păreau că scoboară; eu chemam în ajutor toate tufele ce-mi cădeau la îndemână, spre a putea urca coastele frământate ale muntelui; iar Pisicuţa zbura pe deasupra stavilelor dealului ca un grifon înaripat... Doar nu degeaba se trăgea ea din soiul vestit al lui popa Gheorghe din Călugăreni!... Când fu soarele la prânz, sosirăm şi noi în lumina largă a coamelor Goşmanului, şi foamea ne şi călcă din urmă. Sgribincea îşi luă gluga din gât, scoase din ea câteva dărăburi zdravene de mămăligă rece, un coşcogea boţ de urdă învelit în nişte foi mari de brustur lat şi ceva sare din nodul murdar al unei petici; usturoiul, nelipsitul usturoi se arătă la iveală şi el cu căpăţânile lui zdrenţăroase, pline de noduri şi mustecioase; apoi Sgribincea aşternu iarba plaiului verde drept faţă de masă, ne făcurăm roată-mprejur şi, după câteva minute, eu, cel puţin, alene şi sătul, mă găseam răsturnat într-un cot pe muşchiul moale ca o saltea şi, cu ţigara-n gură, priveam cu mulţumire de artist la pitorescul cu care surpăturile de mămăligă oacheşă, speriate cu câte un strop de urdă albă, se rostogoleau la răstimpuri deopotrivă de rari, ca şi spre fundul unor prăpăstii, înspre adâncul gâtlejurilor încă flămânde ale lui Sgribincea şi Huţan!...
— Amu, zise Huţan, sculându-se de jos, frecându-şi cu mulţumire palmă de palmă şi făcând să curgă o ploaie de ciuciuleţi negri în iarba verde a plaiului, amu om putea merge, cucoane; doar om apuca să trecem cu lumină peste Tazlău, că, de unde nu, apoi mânem în pădure şi noi n-om putea, c-avem grabă mare să ne întoarcem dimineaţă la stână.
— Da sfârşeşte-odată, măi Huţane, cu cea grabă a ta, zisei eu, prefăcându-mă cam supărat; ce tot grabă, grabă?... Când t-ei întoarce, pune şi tu din Tazlău un pas pe Geamănă, unul pe Goşman şi altul pe Gitioana şi, din trei paşi, iată-te la stână... Ce tot grabă... grabă?... Ia, mă rog slăbeşte-mă cu graba ta; când om ajunge, om ajunge şi pace bună... doar ştiu că n-am să-mi oftigesc eu iapa pentru gustul tău; doar asta-i iapă de soi, bre...
— Dă... — răspunse Huţan, înţelegând gluma — chiteam şi noi... da om face şi cum zici 'neata.
Sgribincea strânse în glugă rămăşiţele prânzului, îşi anină gluga în gât şi începurăm a scoborî cu toţii spre Pârăul Negru, un fir subţire de apă ce iese de sub cele din urmă poale ale Răchitişului şi-şi face loc printre Goşman şi Dealul Negru, până la vărsarea lui în Tazlău, mai sus de Duruitoare, la piciorul de miazănoapte al Goşmanului. Tăiarăm repede peste Dealul Negru şi, după un scurt popas dincolo de povârnişurile lui stâncoase şi repezi, începurăm a urca spre plaiul Gemenei. Când începu soarele a cumpăni dincolo de-amiază, ieşirăm în largul plaiurilor acestui munte mai mărunt decât Goşmanul din stânga şi mai răsărit decât Şoimul de pe dreapta sa.
— Uite, mă Huţane, auzii deodată pe Sgribincea strigând, uite, mă, ori aceea nu-i Călina lui Drăgan din Rotărie?
Când întorsei capul spre unde arăta Sgribincea, zării în depărtare o femeie venind repede şi sprinten de-a lungul plaiului, spre noi.
— Ba chiar ea, răspunse Huţan, după un minut de cercetare cu privirea; da ori ce-a hi căutând pe-aici, coţofana naibii?
— Dă, mă, ştiu eu?... Da ne-a spune ea amu, când om lua-o la cercetare.
Femeia sosi lângă noi. Şi Călina lui Drăgan din Rotărie nu era tocmai o coţofană... Subţirică şi năltuţă, cu obrajii rumeni, rotunjori şi grăsulii; cu sânuri ce te împungeau în ochi de sub cămaşa-i albă, curată şi deschisă la piept, dar înnodată sub bărbie cu un şiret de arnici roş, ale cărui capete cu canafuri atârnau slobode în jos, cu o ademenitoare neregulă; cu părul ei negru răscolit pe tâmple şi pe fruntea-i netedă, cu o ispititoare neorânduială; cu cârpa-i roşie de pe cap, întocmită cu măiestrie de mâna iscusită a întâmplării; cu ochii ei căprii şi mari, însufleţiţi de văpaia unui sânge pătimaş; cu gura ei mică şi înflorită; cu dinţii ei albi şi cu nasul ei fin, drept şi cu nări neastâmpărate... Călina lui Drăgan din Rotărie nu era tocmai o coţofană...
— Cale bună, fa Călino, zise Sgribincea, tăindu-i drumul; da unde naiba o plecaşi tu, fa, aşa cu sloboda, de răsai tu din Rotărie tocmai pe Geamăna, parcă te-ai strămuta de pe vatră pe cuptor? Cum ai trecut tu peste Tazlău, fa Călino?
— D-apoi că l-am trecut eu Tazlăul de-amu vreo trei zile, după bureţi; da m-o prins unda dincoace şi n-am mai putut trece-napoi.
— Şi unde-ai stat tu, fa zvârlugă, aşa singurică, trei zile şi trei nopţi de-a rândul? De-am hi ştiut noi, am hi venit să-ţi ţinem de urât, zise Huţan, turtindu-i uşor cu palma-i lată de uriaş cârpa roşie de pe cap.
— Ei, unde... răspunse ea, dându-i cu o lovitură mâna jos şi fără a-l privi; unde?... ia m-am aciuat şi eu pe Bratu, la Ilinca lui Florea, ş-amu plecasem la voi, la stână, după o ţî' de urdă şi de caş.
— D-apoi c-ai nimerit-o şi tu miercurea, fa Călino, zise Sgribincea scurt.
Şi amândoi mi se păru că se privesc în ochi cu înţeles.
— Da du-te, urmă el după o pauză, că moş Căpăţână i-acolo, şi ţi-a da.
— Da voi un' vă duceţi amu?
— Ia cu 'nealui să-l scoatem pân' devale-n sat. Şi numai atunci Călina îşi aruncă repede privirea spre mine. Călina lui Drăgan din Rotărie nu era deloc coţofană.
— Da cum o să treceţi voi peste Tazlău, că vine din deal, mânia lui D-zeu; ai să te îneci ca un şoarece, mă Sgribincea.
— Da nu te teme, fa Călino, că doar am mai trecut eu peste puhoiu Tazlăului şi nu m-am mai înecat.
— Vezi, măcar, adăugă ea cu oarecare îngrijire, de-l treceţi şi voi pe la capătul de la deal al Prelucelor, din jos de Rotărie, c-acolo-i apa mai aşezată şi n-a hi viind şuvoiu cu creastă.
— Ei, zisei eu, amestecându-mă în vorbă, şi adică ce-i porţi tu atâta grijă lui Sgribincea, fa Călino?... S-a-neca, s-a-neca... nu s-a-neca, nu s-a-neca, şi pace bună; cine ce are cu gustul omului?... Cum i-a hi scris... Nu cumva ai să te apuci tu cu D-zeu la harţă de dragul lui Sgribincea?
— Da 'neata ce ai? zise ea înţepat, cu un fel de mânie drăgălaşă în ochi şi cu o roşeaţă şi mai drăgălaşă de vinovăţie în obraji.
— Eu ce am?... Eu n-am nimica... Numai cât tu, fa Călino, fiindcă, drăgăliţă-doamne, eşti nevasta lui Drăgan, apoi ai prea multe drăgănele, încât ai de unde irosi şi pe dealuri; ce păcat că nu cresc drăgănelele tale, fată hăi, prin cea iarbă verde, cum cresc fragii şi căpşunele... Ce mai de lume s-ar strânge la cules de drăgănele pe urma ta!...
— Şi-i hi având poate poftă şi 'neata?... zise ea, plecând capul cam într-o parte şi privindu-mă pieziş drept în ochi.
— Dă, Călino, fată hăi, mai ştii păcatele?...
— Ci, ia cată-ţi de drum, fa Călino, se auzi deodată strigând Huţan cu glas posomorât; du-te-n treabă-ţi, fa, şi nu ne mai zăbovi-n drum, că doar noi avem de mers, nu de plimbat, ca tine.
Şi aruncă spre Sgribincea o căutătură încruntată de mânie.
— Apoi mergi sănătoasă, fa Călino, şi vezi de mai dă pe la noi, îi zise Sgribincea cu glas domol şi căutându-i galeş în ochi.
— Apoi să mergeţi sănătoşi, şi cu bine, răspunse ea, plecând. Şi subţirică, şi năltuţă, şi sprinteoară cum era, se aşternu drumului pe plai... zbura, nu mergea.
"Hm!... mă gândeam eu, scoborând valea trăgănată cu Pisicuţa de dârlogi, lui bietul Drăgan i-a cântat cucu-n spate când s-a-nsurat."
— Da ce naiba ţi s-o lăsat negurile pe faţă, măi Huţane, îi zisei eu acestuia, cum mergea pe lângă mine tăcut şi posomorât.
— Dă, ia muierea asta... nu-i zi lasată de Dumnezeu s-o-ntâlnesc şi să nu pat câte-o boroboaţă; parcă m-aş întâlni c-un popă ori c-un iepure.
— Azvârle şi tu c-o mână de paie ori ţărână după dânsa şi mântuie vorba.
— Da bat-o întunericu de muiere, că doar nu scapi de pocino- cu ei cu una, cu două... parcă-i un făcut cu muierea asta.
— Da Sgribincea tot aşa zice, măi Huţane?
— D-apoi că ce am eu cu Sgribincea?... Cine-şi cu treaba lui. Sgribincea rămăsese puţin îndărăt şi nu ne auzea ce vorbim.
— Aşa-i... da parcă, de când cu Călina, te uiţi cam chiorâş la el.
— Da uite-se cine ştie, că eu doar nu-i port socotelile lui.
— Socotelile nu i l-ei hi purtând, Huţane, da mi se pare că-i porţi sâmbetele.
Când ne uitarăm, din întâmplare, îndărăt, Sgribincea, ca la o zvârlitură de băţ, se pusese jos şi-şi lega târsânele de la opinci... Cum se făcuse, cum se dresese, că tocmai atunci i se dezlegase târsânele şi trebuia să zăbovească, ca să şi le lege; noi ne căutarăm de drum înainte, şi, de la o vreme, nici nu-l mai zărirăm.
— Da ia s-aşteptăm şi pe Sgribincea, măi Huţane, zisei eu peste puţin, voind a mă opri din mers.
— Da lasă-l, cucoane, că dacă şi-a lega târsânele, ne-ajunge el din urmă; să ne căutăm noi de-a noastre şi el de-a lui, că doar n-a hi având numai târsâne de legat.
— Bine zici tu, măi Huţane; ia să lăsăm pe Sgribincea să-şi lege târsânele-n răgaz.
Şi ne urmarăm drumul la vale. Într-un târziu, ne călcă şi Sgribincea din urmă... era cam obosit... venise, se vede, prea repede...
Formosum pastor Corydon ardebat Alexin.
— Bine, mă Sgribincea, îi zisei eu când fu lângă noi; bine, bre, ce pârdalnica nu-ţi legi şi tu mai bine cele aţe?... Ai s-ajungi de râsul lui moş Căpăţână, ca bietul Cârţă. Păstorul Corydon se topea de dorul frumosului Alexis (Virgiliu, Buc. II).
— Aţele ca aţele, cucoane, da i s-a hi rupt şi brăcinariu, de-o- ntârziet atâta, adăugă Huţan cu înţeles.
Sgribincea îi aruncă o privire încruntată. Hotărât că între Sgribincea şi Huţan era vreo pricină mai din vechi... şi nu cred să nu fi fost amestecaţi la mijloc şi ochii căprii ai Călinei lui Drăgan din Rotărie.
— Da a mai hi mult pân' devale, măi flăcăi? întrebai eu pentru a schimba vorba.
— D-apoi că n-a mai hi aşa mult, răspunse Huţan, că — ia -- s-aude cum vine Tazlău-n vale.
De prin văi ajungea, în adevăr, până la noi un vuiet surd, nedesluşit şi depărtat, asemenea vuietului plin de fiori ce prevesteşte apropierea unui cutremur de pământ.
Soarele căta cam dintr-o parte, când intrarăm, din luminişurile largi ale plaiului, în umbra deasă a codrilor ce îmbracă văile de jos ale Gemenei; vuietul surd şi nedesluşit al Tazlăului se schimbase în urlet clocotitor de ape vijelioase, ce mânau dindărăt cu iuţeală de vifor surpăturile de stânci smulse din scoborâşurile înalte ale drumului lor la vale şi frământau cu zgomot înăduşit bolovanii grei şi nestatornici de pe fundul strâmt al albiei lor. De la o vreme, sclipiri fugătoare şi iuţi începură a scânteia şi a străbate până la noi prin spărturile de lumină îngustă ale reţelei de crengi umbroase, ce ne împrejmuia mersul... Era Tazlăul care, scăldat în raze de soare, îşi frângea strălucirea gălbie a undelor sale în curmezişul negru şi încâlcit al rariştii de brazi. Peste puţin, sosirăm în valea lui strâmtă şi plină de lumină, dar rămaserăm tustrei, ţintuiţi pe loc... Pisicuţa doar, singură, de mai îndrăzni să înfrunte cu suflet netulburat priveliştea înfiorătoare a vijeliei apelor, să se apropie cu o nepăsătoare obişnuinţă de marginea neastâmpărată a undelor şi să-şi ostoiască setea, muindu-şi botu-i negru şi fin în apa liniştită dintre doi bolovani mărginaşi...
Huţan se scărpina cu nedumerire şi pe sub căciulă, în creştetul capului; Sgribincea, rezemat pe ghioagă şi tăcut, se uita în sus şi în jos pe cursul pârâului, chibzuind cu ochiul un loc de trecut; eu, cu mâinile la spate, făceam acelaşi lucru; dar nici Huţan nu se dumerea, şi nici eu, şi nici Sgribincea nu puteam hotărî un vad de trecere, nu pentru picior, dar nici măcar pentru ochi! Cu aşa ameţitoare repejune, cu atâta iuţeală de vifor se scobora din prăpăstiile depărtate ale munţilor şi luneca la vale, pe povârnişul înalt al albiei sale, Tazlăul încruntat!... În zadar te-ai fi silit să-ţi rezemi ochiul pe lunecarea sclipitoare a undelor... În fuga lor nebună, îţi smulgea privirea şi, neoprit, ţi-o târa fără de voie pe cursul lor vijelios... Iar noianul viforos, izbindu-şi apele pe amândouă malurile înalte ale albiei, prea înguste pentru el, se răsfrângea spre mijloc spumegând şi alcătuia o creastă semeaţă, ce luneca grăbită spre largul văilor cu sclipiri iuţi de raze de soare. Venea Tazlăul de printre dealuri, mânia lui Dumnezeu; venea Tazlăul cu schinare, ca un balaur, vorba lui moş Căpăţână...
— Cucoane, zise Huţan, scărpinându-se în creştetul capului şi pe sub căciulă, eu chitesc că n-om putea trece dincolo, că ne mătură Tazlăul ca pe-o aşchie şi t-ei îneca, păcatele noastre, cu cal cu tot.
— Da tu, mă Sgribincea, tot aşa chiteşti? îl întrebai eu pe acesta.
— Dă, cucoane, de noi ca de noi, că ne lăsăm pe apă la vale şi ieşim la mal, că doar îi ştim noi moarea Tazlăului; da 'neata n-ai să poţi trece, că te prăpădeşti.
— Ei, şi ce-i de făcut atuncea, măi flăcăi?
— Apoi dă, cucoane, noi chitim, zise Huţan, c-a hi mai ghine să te-ntorci 'neata înapoi la stână şi să mai zăboveşti acolo păn' s-a mai ostoi mânia apei.
— Apoi asta nu se poate, măi Huţane, că doar eu nu-s suveică s-o dau hâţ încolo, hâţ încolo... Să trecem cum a da Dumnezeu şi pace bună.
— Da te-neci, cucoane, răspunseră amândoi într-un glas.
— Măi flăcăi, ziceţi mai degrabă că vă strânge frica-n spate când vă uitaţi la schinarea Tazlăului şi că degeaba vă mai lăudaţi că-i cunoaşteţi moarea; iaca, dacă voi vă temeţi, căutaţi-vă de drum înapoi la stână, că eu am să trec singur călare.
Aceasta, bineînţeles, era din partea mea laudă goală; căci, mai la urmă, uitându-mă numai la iuţeala de fulger cu care Tazlăul se părea că spintecă lumea în două, mă cuprindeau fiori de groază; decât stă în firea omului să-şi îmbrace câteodată frica în vitejie şi curaj, după cum odinioară un... bicisnic erou de fabulă s-a îmbrăcat în piele de leu, ca să-ngrozească lumea.
Sgribincea zâmbi cu neîncredere; Huţan îşi scărpină cu înţeles obişnuitul creştet al capului pe sub căciulă şi începură amândoi a se uita lung, când la mine, când unul la altul, fără să zică nimic.
— Ei, şi adică ce vă uitaţi voi aşa, măi flăcăi, şi nu ziceţi nimic? Nu cumva credeţi c-am să mă întorc înapoi la stână, după vorba voastră, şi să horhăiesc coclaurile? Asta să vă iasă din gând, bre; hai, ori treceţi cu mine, ori cătaţi-vă de drum înapoi; mă, voi sunteţi mai fricoşi decât nişte iepuri.
Vorbă să fie!... decât apucasem eu, aşa, vitejia de coadă şi mă ţineam grapă de ea, cu toate că spatele-mi ţâţâiau de frică; îndărătnicia însă e lucru mare la om: vezi că te duci la prăpastie şi totuşi socoţi drept umilinţă de a te întoarce din drum înapoi. De altfel, îndărătnicia a fost poate singura boală de care mi-amintesc să fi zăcut în zilele mele.
— Ei, măi, şi ce staţi voi aşa ca nişte momâi? Hai, ori trecem, ori nu trecem, zisei eu ca încheiere.
Fără să zică nimic, Sgribincea îşi scoase gluga din gât şi se duse în pădure de-o mistui undeva; apoi se întoarse, îşi desfăcu şi el şi Huţan aţele de la opinci şi, de unde până acum erau aduse în jurul pulpei, de astă dată îşi înfăşurară cu ele, strâns şi peste opincă, toată căputa piciorului, înnodându-le cu îngrijire la glezne.
— Da ce faceţi voi acolo, măi Huţane?
— Apoi înfăşurăm talpa cu târsânele, ca să nu lunecăm aşa tare pe bolovani.
— Vasăzică tot trecem.
— Apoi dă, să trecem dac-om putea. Pe cât mi-aduc aminte, tremuram de-a binelea; decât nu mai era chip de dat înapoi.
"Cum mi-a fi scris", cugetai eu. Câteodată e şi fatalismul bun la ceva; căci, dacă nu tocmai curajul, dar cel puţin un soi de nepăsare vecină cu el se deşteptă în sufletul meu, pe socoteala credinţei că nu se poate înlătura ceea ce este să fie şi că, vorba românului: ce e scris omului în frunte-i e pus.
Strânsei vălătuc mantaua şi surtucul, legai vălătucul cu nojiţele dindărăt la şa şi mă făcui sprinten pentru orice împrejurare; strânsei zdravăn tafturul pe pântecele Pisicuţei şi încălecai. Huţan şi Sgribincea îşi puseseră căciulile la adăpost în pădure, îşi suflecară mânecile şi îşi făcură cruce, spre a chema parcă până şi pe Dumnezeu în ajutorul lor; Sgribincea apucă pe Pisicuţa de dârlogi, Huţan se ţinea de la vale spre a o sprijini, de cumva s-ar fi cumpănit în partea aceea; eu o lovii uşor cu varga peste gât, spre a o hotărî să intre în apă. Deocamdată însă fură zadarnice toate străduinţele noastre, căci, în loc să păşească înainte, Pisicuţa sforăia şi se smuncea înapoi.
— Măi Sgribincea, zisei eu, ia las-o de dârlogi, să vedem, n-a merge de bunăvoie? Treci mai bine lângă Huţan, s-o sprijiniţi amândoi de la vale.
De îndată ce se simţi slobodă, ridică capul în sus, privi drept înainte, sforăi puternic şi începu să scurme cu copita în apă; părea că-şi croieşte un plan sau că se pregăteşte să întrupeze o hotărâre mai dinainte luată. Făcu apoi în apă şi pe pipăite câţiva paşi mărunţi înţepenindu-şi cu chibzuială copita-i fină pe lunecuşul bolovanilor nestatornici; Sgribincea şi Huţan se ţineau pe lângă mine de la vale, gata să preîntâmpine vreo cumpăneală din partea Pisicuţei. Intrarăm în cele dintâi ape ale şuvoiului... Simţeam cum repejunea fulgerătoare a undelor surpa sub mine picioarele Pisicuţei, şi totuşi ea nu se dădea biruită de zbuciumul apelor ce năzuiau s-o răstoarne. Pentru orice împrejurare, scosei picioarele din scări... Huţan şi Sgribincea luptau din răsputeri împotriva repejunii cu care şuvoiul căuta să-i măture; şi de sprijinit pe Pisicuţa nici nu mai putea fi vorbă... încă un pas, şi intram în creasta viforoasă şi spumegătoare a apelor ce zburau cu iuţeală de fulger în bătaia sclipitoare a razelor de soare.
Această nemărginită rostogolire de ape, ce-mi zbura pe dinainte, îmi smulgea privirea din ochi şi, cu iuţeală de vijelie, o târa la vale pe cursu-i neoprit... Vârtejul ameţelii mă cuprinse... Închisei ochii... dar, prin întuneric, rămase încă viu şi îngrozitor urletul clocotitor al apelor noianului... Trecu poate o clipă... Trecu poate un veac... cine ştie?... Deodată un strigăt de groază se ridică peste urletul clocotitor de pretutindeni:
— Înapoi, cucoane!... Zguduit, mă trezii parcă din somn... deschisei ochii... când privii spre dreapta, pe luciul apelor, un amestec de capete, de plete negre şi lungi, de picioare şi de mâini încă şi mai lungi, care se ridicau şi băteau apa deznădăjduit, luneca cu iuţeală de săgeată pe creasta sclipitoare a undelor... Erau Sgribincea şi Huţan, pe care şuvoiul îi măturase ca pe două aşchii.
Rămăsesem stâlp în mijlocul potopului; primejdia însă are mintea ei... Fără să-mi dau seama, arsei puternic pe Pisicuţa cu varga peste gât, cu furia ce ţi-o dă deznădejdea şi groaza... Mă simţii deodată umflat pe sus, ceva păru că-mi vâjâie pe la urechi, şuvoiul încremeni pentru o clipă, un zgomot surd de ape puternic frământate îmi izbi auzul, muntele din faţă păru că se năruie peste mine şi, din cer, căzui fără de veste năprasnic pe pământ... Când mă dezmeticii, băgai de seamă că mă aflu pe malul celălalt al Tazlăului... Pisicuţa, murată ca un şoarece, tremura cum îi varga şi căta din când în când cu groază înapoi... Descălecai, o frecai pe ochi, o trăsei de urechi, iar ea, venindu-şi în fire, îşi scutură cu putere de cutremur apa de pe dânsa, împroşcând cu o ploaie măruntă pădurile pân-în depărtare...
"C-apoi asta-i curat pajură, bre, nu-i iapă ca toate iepele..." ... Şi Huţan avuse dreptate: Pisicuţa zburase pe deasupra, nu trecuse prin Tazlău...
Mă uitai în toate părţile... Singurătate şi pustiu! Pusei la gură două degete şi şuierai de amuţi urletul clocotitor al apelor... Ascultai... Nici un răspuns de nicăieri; pornii la vale cu Pisicuţa de dârlogi... apoi şuierai din nou... Din depărtările văii îmi răspunse un alt şuierat puternic şi lung; plecai într-acolo şi, peste puţin, dădui peste Sgribincea şi Huţan, cu apa ciuruind de pe dânşii, stând jos, la umbră, pe marginea potecii şi legându-şi opincile desfăcute.
— Bun-ajunsa, măi flăcăi; ei, putut-aţi trece apa?
— Noi ca noi, da' neata cum naiba o trecuşi, cucoane? întrebară miraţi amândoi.
— Cum s-o trec?... ia călare, cum vedeţi.
— Doar de-i hi zburat pe deasupra, zise Huţan, înfăşurându-şi pulpa cu târsânele; că şuvoiul, cum vine el, răstoarnă câtă mi ţi-i stânca, da' decum o gâzulie de iapă?
— Aşa-i, măi Huţane; da, vezi tu, bre, că iapa mea nu-i stâncă, ci-i pajură de-a lui popa Gheorghe şi zboară pe deasupra, nu merge prin apă ca toţi caii.
— Mai aşa... zău!... Nu-ţi face, c-a hi sărit iapa naibii pe deasupra, că altfel nu-i de chip; amarnică vită de cal, drept ţ-oi spune.
— Zi-i pajură de-a lui popa Gheorghe, măi Huţane, şi taci, încheie Sgribincea, sfârşindu-şi de legat opincile.
Plecarăm cu toţii pe potecă, la vale; iar Pisicuţa, slobodă, se ţinea de noi cât colea. Treptat, valea se lărgea şi, când soarele fu la trei părţi din drumul său pe ceruri, sosirăm la marginea Prelucelor sau, mai bine zis, la marginea unei mări încremenite şi netede ca faţa unei oglinzi, ce se întindea strălucitoare sub bătaia razelor soarelui, până dincolo de hotarele ochiului... Erau Prelucele revărsate.
Şi în luciul acesta nemărginit, pe care nici o adiere de vânt nu-l însufleţea, munţii răsturnaţi, cu codrii lor cu tot, îşi oglindeau neclintite chipurile lor, până spre fundurile cele mai de jos ale adâncului... Mai jos, spre fund, mai spre adâncuri, ca şi pe o stavilă a nesfârşitului, ochiul se rezema pe albastrul răsturnat al bolţilor cereşti... Aceiaşi nori răzleţi şi albi, acelaşi soare strălucitor însufleţea lumea nemărginirilor de jos, ca şi lumea nemărginirilor de sus... "Cine ştie?"... cugetam eu... dar Huţan nu-mi dădu răgaz pentru nici un soi de filozofie asupra aievei celor două lumi din faţa mea, deşi aş fi înclinat s-o iau drept aievea mai degrabă pe cea de jos, decât pe cea de sus, după cum de regulă cam pe dos am luat eu lucrurile mai totdeauna.
— Amu, cucoane, zise el, 'neata să-ncaleci şi noi om merge- nainte, şi 'neata să te ţii de noi, că nu cunoşti locul şi pe une locuri se fac şteoalne adânci; nu că doar ai să te-neci, da se duce iapa pân-în urechi.
Încălecai. Munţii din adâncuri îşi clătinară piscurile lor cu codri cu tot, albastrul neted al cerului se frânse în mii de bucăţi, nourii răzleţi şi albi se izbiră unul în altul, soarele se sfărâmă, luciul apelor se încreţi şi cercuri largi cu creştete strălucitoare se mânau spre maluri, unele pe altele... Huţan şi Sgribincea intraseră în apă... Aşa-mi închipui că uriaşii vor fi străbătut mările cu apă până la glezne... Pisicuţa, care zburase prin aer peste şuvoaiele vijelioase ale Tazlăului, acum se simţea umilită oarecum, străbătând întinderile moarte ale acestei mări făr' de viaţă... Şi numai când apa îi venea până la gât, când adică avea de luptat cu adâncul amăgitor de sub picioarele ei, numai atunci îşi încorda trupu-i mlădios şi, potrivit pornirilor ei războinice, vânzolea cu picioarele-i fine de oţel şi spinteca cu pieptul său puternic undele, care — spumegând de mânie şi neputinţă — se abăteau umilite din calea ei, în lături... Cam tot după atâta timp de mers pe sub umbra pădurilor, sosirăm la Tazlău.
Trăsei la Ieremia Honcu, primarul locului pe vremuri, pe care îl cunoşteam de mult. Sunt nume sugestive, care, în cinci litere, îţi sintetizează un portret întreg... Astfel e destul să zici "Ieremia Honcu", dar mai ales "Honcu", pentru a ţi se deştepta în minte chipul unui fel de uriaş lung, dar nemăsurat de lung, cu încheieturile trupului puternic legate, cu nişte mâini ce-ar fi fost în stare să umfle în braţe un munte şi să-l aşeze binişor peste altul, cu un piept cât o faţă de arie, îmbrăcat — pe cât se arăta de sub cămaşa întredeschisă — cu un codru sălbatic de păr negru şi stufos, cu o barbă cum îi catranul, rar semănată printre ciupiturile rari de vărsat, cu nişte ochi de taur, ce încremeneau pe om sub căutătura lor, şi cu un glas!...
— Da bine, de unde căzuşi la vremea asta, domnule? mă întrebă el, văzându-mă intrând pe poartă şi fără a aştepta măcar vreun "bine-am găsit" de la mine.
Şi sub răgetul lui de leu se zguduiră împrejurimile.
— Ia, de pe dealuri, Honcule, şi uite-mă-s murat ca un şoarece... da-n sfârşit, bine-am găsit!
— Bine-ai venit... cu bine şi cu sănătate! Mă Gavrile, ia vezi de cel cal! strigă el către un argat.
Intrarăm în casă.
Da-n sfârşit, ce cauţi pe dealuri, şi de unde vii azi?
— Ce caut pe dealuri!... Pe dracu; azi vin de pe Gitioana.
— Tocmai de pe Gitioana!... Şi cum trecuşi Tazlăul?
— Prin nouri, Honcule; am o iapă care zboară pe sus.
— Se vede că glumeşti.
— Ba nici deloc; uite, întreabă pe flăcăuanii iştia.
— Aşa-i, domnule Irimia, aşa-i, zău!... întăriră deodată Sgribincea şi Huţan; are o iapă cu Sarsailă-n pântece... pe noi ne-o furat apa la vale şi 'nealui o zburat cu iapa pe deasupra şiuvoiului.
— Mare ţi-i minunea ta, Doamne! încheie Honcu, clătinându-şi rar şi cu mirare capu-i plin de plete; da dacă te-necai, omu lui Dumnezeu?...
— Ei, dacă mă-necam!... Dacă mă-necam, nu era să porunceşti azi, Honcule, nimănui să-mi frigă vreun pui şi nici nu era să-mi dai ceva să mă schimb, până s-or mai usca iste bulendre de pe mine.
— Femeie hăi, strigă Honcu, de se cutremurară pereţii casei; femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că, uite, neau căzut la gazdă musafiri flămânzi; şi ia vezi nişte schimburi curate de primenit pentru dumnealui.
Şi măcar că nevasta lui Honcu nu era în casă, totuşi el vorbea cu dânsa ca şi cum ar fi fost de faţă: doar Honcu, când vorbea de la el de-acasă, glasul lui răspundea tocmai pe Măgura Mare şi când ar fi avut nevoie de chemat vreun vătăjel de la comună, care era de la dânsul cale de jumătate de ceas, tot din cerdacul caselor lui l-ar fi strigat; astfel, se zice că el da porunci satului întreg, strigând de la el de-acasă, şi că tot satul revărsat pe vale îl auzea şi-l asculta. Din mijlocul norodului strâns împrejurul lui, Honcu se ridica de la piept în sus, peste marea de capete a tuturor... Pe un astfel de om nu putea să-l cheme decât "Honcu"...
Iar când începui a încerca primenelile lui Honcu, băgai de seamă că, în pantalonii lui albi, ar fi putut intra de-a binelea doi brazi gemeni, iar în cămaşa lui cu bibiluri, o moară de vânt!... Totuşi trebui să mă pierd în imensitatea acestor haine şi, când fu să mă cheme la masă, cu greu mă putură descoperi cei de casă.
Stăturăm la masă sub un nuc din grădină.
— Da ori domnu Arsene de ce n-a fi dat azi pe la noi? zise el către nevasta lui, după ce ne aşezarăm la masă.
— Ei, d-apoi lui domnu Arsene cine-i mai poate ţinea socotelile? Când îl cauţi, nu-l găseşti, şi-l găseşti tocmai când nu-l cauţi... nu-i ştii obiceiul?
— Ai dreptate, nevastă... Amu trebuie să fi stând dumnealui răsturnat cu faţa-n sus pe patul dumisale din pădure, c-un picior desculţ şi cu unul încălţat, şi s-a hi uitând prin rarişte la stele ziua miaza-mare.
Şi râsul omeric al lui Honcu zgudui casa.
— Da cine-i domnul Arsene, Honcule? îl întrebai eu.
— Ei... ai să-l vezi dumneata, că doar trebuie să cadă el amu de undeva; domnu Arsene îi de la Ieşi şi vine la noi regulat în fiecare vară; trebuie să hi având el şi alt nume, da noi îl cunoaştem numai pe numele de botez; pentru cine nu-l ştie, domnu Arsene îi o făptură de om pe dos; da nu-i aşa, că doar are doxă la cap şi-i cu tâlc la vorbă; numai cât are el, aşa, ţâcnelile lui; altmintrelea-i om de toată isprava.
Şi nevasta lui Honcu, izbucnind într-un hohot năprasnic de râs, era cât pe ce să ne stropească pe toţi cu borşul pe care era să-l soarbă din lingura aproape de gură.
— Da ce te-apucă, măi femeie, zise Honcu jumătate oţărât, jumătate de-abia stăpânindu-şi râsul; ci cată-ţi de mâncare şi iasăţi din gând domnul Arsene... Iaca, domnule — zise el, adresânduse mie, — de când cu domnu Arsene, nu mai este de chip cu muierea asta a mea; o năpădeşte râsul şi noaptea prin somn; tare mă tem să nu-i fi căzut domnu Arsene tronc la inimă, că doar are chip frumos, bată-l pustia, măcar că-i numai o chişcătură de om... Dare-ar dracu, fa nevastă, să te zăpsesc, c-apoi sfântu Neculai îţi ştie de ştire, încheie Honcu, încruntându-se glumeţ la femeia lui.
— Apoi bine, Honcule, zisei eu, frumos, cu doxă la cap, cu tâlc la vorbă, apoi atunci ce fel de făptură de om pe dos îi domnul Arsene al tău?
— Apoi nu-ţi spusei că are el ţâcnelile lui şi, când te uiţi la el, aşa, pe deasupra, parcă-i ca nealţi oameni... De altfel, îi om în toată firea şi cu mare socoteală... Fa muiere, să nu te-mpingă păcatele, că-ţi sucesc gâtu ca la un pui de găină; ia mai vezi de cea garafă, că, uite, şi-o dat sufletu.
— Doamne, mă Irimia, zise femeia lui, sculându-se şi luând garafa ca s-o umple din nou, ai tu, aşa, nişte glume de-ale tale, că, zău, faci pe lume să creadă că-i chiar aşa cum spui tu.
— Ei, dă, nu te mai bosumfla şi tu, fa nevastă; ce dracu, nu mă cunoşti? Ia vezi de umple cea garafă.
Sfârşirăm repede de mâncat, iar după-masă eu mă retrăsei în odaia anume hotărâtă pentru mine; noaptea sosi repede şi, deşi cădeam de somn, gândul meu totuşi nu se putea despărţi de dl Arsene al lui Honcu.
Dormii zdravăn în noaptea aceea şi aproape fără de visuri; cel mult dacă dl Arsene mi se arătă prin somn de două ori mai lung decât Goliat şi primblându-se măreţ, c-un picior desculţ şi altul încălţat, pe creasta viforoasă a undelor Tazlăului...
A doua zi dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, mă dusei la pârâu, care curgea pe-aproape, cu gândul să mă scald, dac-ar fi fost cu putinţă; dar cât pe ce să nu mai cunosc Tazlăul; într-o noapte aşa scăzuse, că i se vedeau pietrele, şi se limpezise aşa, încât te prevedeai printr-însul.
N-apucasem încă bine să mă vâr în apă, când iată că, tot dincotro venisem eu, zăresc, din depărtare, că vine şi se îndreaptă spre locul unde mă scăldam cineva necunoscut, dar un soi de cineva care, după vorba cu ţâcneli a lui Honcu, nu putea fi decât dl Arsene... Astfel, de după spate şi prin dosul urechii stângi îi ieşea, se prelungea şi se pierdea sus în văzduhuri ceva subţire şi lung, dar ceva nesfârşit de lung şi de subţire... Era o puşcă... De unde găsise dl Arsene o puşcă aşa de lungă, ca să şi-o anine în gât cu o curea adusă cruciş peste piept, n-aş putea spune; ştiu atâta: că şi astăzi mă împunge în creier lungimea puştii d-sale; sau poate mi se păru mie aşa de lungă, numai din pricina nepotrivirii cu omul de o şchioapă ce o purta, sau, mai bine zis, a chişcăturii de om, vorba lui Honcu... se poate!... Ceva se târa după dânsul pe pământ... Era pardesiul său lung, îmbrăcat numai pe-o mânecă, iar partea dreaptă a hainei rămăsese în voia întâmplării, slobodă să măture prundişul, dacă ar fi avut gust, sau să fluture în bătaia vântului, dacă numaidecât ar fi avut această fantezie... Sosi pe mal şi, în chipul cel mai obişnuit din lume, se puse jos, chiar lângă straiele mele, se descălţă de botine şi de colţuni, vârî câte un colţun în fiecare botină, înghesui câte o botină în fiecare buzunar al pardesiului şi, suflecându-şi pantalonii numai până la glezne, intră în apă, cu gândul, pe cât înţelesei, de a o trece dincolo... După cum se târâse pe pământ, aşa poala dreaptă a pardesiului se târa acum prin apă, şi apa-i ajunsese până la genunchi, peste pantalonii suflecaţi până la glezne; iar după linia ce apucase pentru a trece curmezişul Tazlăului, prubuluiam că o să se împiedice de picioarele mele, lungite pe sub apă; şi cu toate acestea, existenţa mea în mijlocul pârâului trecea pentru dl Arsene tot aşa de nebăgată în seamă ca şi acea a unui netrebnic mormoloc... Ceva se răzvrăti în mine; dar iute iarăşi mă potolii... Am şi eu, ca toată lumea, slăbăciunile mele, iar pentru oamenii care, sub forme neobişnuite, ascund alcătuiri temeinice sufleteşti, am avut întotdeauna o deosebită slăbăciune; şi poate că, mai la urmă, să am şi dreptate... Pentru ce, adică, mi-aş gâtui eu îmboldirile propriei mele firi, turnându-le în tiparul sucit şi îngust al "convenienţelor" meşteşugite, şi aş trece în ochii... celor proşti drept ceea ce nu sunt?... Pe cât mi se păru mie, deocamdată, domnul Arsene era un original; iată pentru ce prinsei numaidecât dragoste pentru el şi-i îngăduii, pentru moment, să mă aşeze în mintea lui pe treapta netrebnică a celor mai de pe urmă mormoloci... Am însă şi toanele mele de răutate; astfel, când fu numai la câţiva paşi depărtare de mine, mă lungii pe spate, scosei picioarele afară şi începui a bate apa cu atâta furie, încât ridicai în calea domnului Arsene o stavilă nestrăbătută de stropi de apă... Ţi-ai găsit!... Ca şi cum nimic neobişnuit nu s-ar fi întâmplat, domnul Arsene îşi urma drumul netulburat, păşind metodic prin apa repede ce-i trecuse peste genunchi; străbătu ploaia năprasnică scornită de mine, ieşi pe malul celălalt şi se înfundă în pădure...
Mă hotărâi să-l urmăresc. Ieşii îndată din apă, îmi umflai în braţe straiele de pe mal, trecui Tazlăul de partea cealaltă, mă îmbrăcai iute şi mă înfundai în pădure pe urmele domnului Arsene...
Întâmplarea mă duse repede şi fără greş drept la... vestitul pat al dumisale.
Într-un desiş de brazi, înadins parcă întocmit pentru aceasta, domnul Arsene, cu degetele amânduror mâinilor încleştate după ceafă drept căpătâi, stătea lungit cu faţa-n sus pe o saltea groasă de cetină, străjuită pe margini de nişte pari groşi, bătuţi ţapăn în pământ, şi poate că, vorba lui Honcu, se uita la stele ziua miazamare, prin bolta rară de frunziş... Într-o creangă îşi aninase puşca, iar în alta pardesiul cu buzunările doldură de botinele înghesuite în ele. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu linia orizontalei contemplaţiuni a domnului Arsene, dacă vreun urs s-ar fi apropiat de domnia-sa; ştiu atâta că această linie nu se tulbură deloc la apropierea mea, deşi călcam pe vreascuri destul de îndesat şi deşi vreascurile trosneau sub paşii mei îndeajuns ca să trezească din autosugestie şi pe un fachir indian...
Mă oprii la câţiva paşi şi privirile noastre se încrucişară... Iar în clipa când ne privirăm, mă încredinţai că Honcu avea dreptate să se gândească puţin la sfântul Neculai sau măcar la gâtul femeii lui... ca să-l sucească cât de cât ca la un pui de găină... Un păr negru şi plin, de la sine ondulat şi aruncat peste cap cu o ademenitoare neîngrijire, lăsa la iveală o frunte largă şi de o sculpturală regularitate; ovalul feţei, palid şi blajin, străjuit împrejur de o barbă sărăcăcioasă şi fantastică, nasul drept şi statornic, musteaţa mică şi în bună rânduială, gura croită pe un veşnic zâmbet de fină ironie, privirea-i, acum melancolică şi visătoare, acum vie şi tăioasă ca ascuţişul unui brici, ar fi alcătuit un model viu pentru o pânză unde clasicismul să-şi dea mâna cu decadenţa, Michelangelo cu Botticelli!...
Nu găsii însă cu cale să frâng linia orizontalei contemplaţiuni a domnului Arsene, precum n-am găsit niciodată cu cale să tulbur eu însumi unele viziuni scumpe mie...
Şi domnul Arsene se ridicase în ochii mei la treapta înaltă a unei viziuni!...
Îmi căutai înainte de drum şi mă mistuii în pădure...
Şi cum s-au mai zguduit pereţii casei!... Şi cum s-a mai cutremurat pământul sub răgetul de leu al râsului lui Honcu, când a aflat de isprăvile mele cu domnul Arsene!...
A doua zi, înainte de revărsatul zorilor, călare pe Pisicuţa, ţineam la gebea drumul spre Piatra.
Seara, pe înnoptate, sosii acasă. Aici alt păcat. Dădui peste o slujnică nouă, tocmită în lipsa mea, şi care, prin urmare, nu mă cunoştea.
— Da cine eşti dumneata? mă întrebă ea răstit, când dădui să descalec.
Mă uitai de-aproape la dânsa prin întuneric şi numaidecât înţelesei cum stă treaba.
— Acasă-i boierul, duduca? o întrebai.
— Da ce pofteşti dumneata cu boieru şi cu duduca la vremea asta? Boieru-i dus şi duduca nu-i acasă.
— Apoi am s-aştept pân-a veni ori boieru, ori duduca.
— Nu-ţi spun că boieru-i dus şi duduca nu-i acasă?... Hai, cară- te, că chem sergentu; ce cauţi dumneata călare noaptea pe la casele oamenilor?
— Da cum te cheamă, nevastă?
— Ei, cum mă cheamă!... Sanda... şi ce pofteşti?
— Uite, Sando, să mă laşi să stau ascuns colea-n cerdac, pân- a veni duduca.
Fără să zică nimic, se repezi pe poartă ca un vârtej.
— Sergent!... Sergent! Sergentul ieşi ca din pământ şi intră cu Sanda iute în ogradă.
— Ce-ţi este, fa? Ce răcneşti aşa?
— Uite, dumnealui, şi arătă spre mine prin întuneric, vrea să s-ascundă-n cerdac şi să pândească pe duduca când a veni.
Sergentul se apropie cu sfială de mine şi, fără să mă aştept, aprinse un chibrit, de era cât pe ce să-mi pârlească musteţile.
— Babă nebună ce eşti!... da doar aista-i stăpânu-to; ce dracu, nu-l cunoşti?
Sanda rămase ca trăsnită.
— Ăăăra, cucoane, d-apoi ce, păcatele, nu-mi spuseşi că eşti dumneata, de mă faci să scol mahalaua?
— Ei bine, nu-i nimica, Sando; unde-i duduca?
Peste drum, la domnu căpitan; să mă duc s-o chem?
— Cată-ţi treaba. Deschide ş-aşterne, că mi-i somn. Sanda deschise, îmi aşternu şi, sfărâmat de oboseală, mă culcai. Dormii dus, iar a doua zi când mă trezii... eram acasă la mine.
- 51769 afişări