b) 1860-1870

În acest deceniu poezia românească se concentrează în Vasile Alecsandri, dar şi el dă la lumină acum foarte puţine lucruri noi, care figurează în a doua ediţie (1863) a primei sale colecţii de poezii Doine, Lăcrămioare, Mărgăritărele şi Suvenire. Tot acum adună într-un volum poeziile populare publicate în reviste sau în broşuri. Primii şase ani sunt pentru Alecsandri o epocă de sterilitate; dar este epoca în care reputaţia acestuia creşte şi mai mult pentru că nu se ridică nici un alt poet până la înălţimea lui şi pentru că toate aprecierile ce se fac asupră-i sunt numai elogii.

În adevăr, ca nume de poet cunoscut avem în acest timp pe Bolintineanu; dar acesta nu dă nimic nou, ci se mărgineşte a-şi retipări sub diferite titluri producţii vechi, scoţând uneori din uitare chiar poezii din tinereţe (Buc. 1870), care nu sunt menite a-i creşte valoarea de poet. Aşa sunt: Legende noi (Buc., 1862), Poezii (1865), Plângerile României (1870). Nouă este numai Traianida (1869), pornită din bune inten ţiuni, de sigur, dar fără însuşiri de poemă epică. Noi sunt şi colecţiile de satire: Nemesis (1861) şi Eumenidele (1866), dar nici acestea nu sunt de o valoare deo sebită. Ele erau cerute de lupta politică pe care o ducea autorul, care avea să ajungă tocmai acum ministru în marele guvern al lui M. Kogălniceanu (1864).

De asemenea, colecţia lui Grigore Alexandrescu nu cuprinde decât poezii vechi sau cel mult din deceniul precedent, dar nu din chiar aceşti din urmă ani.

Nu e mai fericit nici Heliade cu Tandalida sa (1860).

Scriitorii cunoscuţi de mai înainte C.D. Aricescu cu Şoimii Carpaţilor 1860 şi A. Peliom cu Traian în Dacia 1860; - Flori de Moldo-România, 1864 şi chiar Cezar Bolliac cu Poezii umanitare 1866, nu sunt în stare să ajungă pe Alecsandri.

G. Sion apăru acum cu colecţia sa de fabule (101 fabule, 1869) care deşi mai bune decât ale lui G. Petrini (1869) sunt totuşi inferioare acelor scrise de bătrânul Donici.

Şi mai puţin putea să scadă pe Alecsandri colecţia lui Andrei Mureşeanu (Braşov, 1862), a lui G. Tăutu (Iaşi, 1862) ori modeştii începători I.C. Fundescu (Flori de câmp, 1864); N. Georgescu (Poezii, Buc., 1867) ori aceia care vor da materie de critică glumeaţă lui Titu Maiorescu: Căpitan Candiano (Când n-aveam ce face, 1866). I. Grozescu (Poezii, Arad, 1869); I. Gănescu (Surâse şi suspine, Craiova, 1869); I. Covaciu (Suvenirele mele, Buc., 1869); I.C. Drăgescu (Amorul şi patria, Italia, 1870), C. Merişescu (Încercări poetice, 1869).

Începuturi serioase fac numai: Alexandru Depărăţeanu, Haralamb Grandea, N. Nicoleanu, Petrino şi B.P. Hasdeu.

Alexandru Depărăţeanu (1835-1865) a studiat în ţară şi apoi la Paris, unde şi-a însuşit idei revoluţionare. Amestecat în mişcarea politică a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat (1864), dar a murit tânăr. A lăsat totuşi pe lângă o dramă Grigore-Vodă o colecţie de poezii, care s-a tipărit pentru prima dată în 1861 sub titlul Doruri şi amoruri. E sigur că avea talent, dar natural, el n-a ajuns decât în faza de imitaţie şi de inspiraţie după maeştrii săi, mai ales francezi. Influenţa aceasta se vede chiar în vocabularul întrebuinţat de el, fapt care-l apropie de Heliade, care pare a-i fi fost maestru, dar îl face neînţeles azi.

Noi îl cunoaştem numai puţin prin Vara la ţară, poezie postumă; dar şi aceasta suferă de aceleaşi defecte. Ar merita însă să fie citate şi câteva din poeziile lui filozofice, cum sunt: Isuse, Pelegrinul, Nihil novi sub sole precum şi bucăţile mici, în formă epigramatică, din care una se poate cita aci: 

Erau trei sărmani: doi copii şi-o mamă
Şi pâine... un singur codru într-o maramă.
Mama-l frânse în două şi dete pe rând
La fieştecare câte o părticea.
- Mamă, atunci copiii ziseră plângând,
Ţie ce-ţi rămâne?
- Voi! răspunse ea. 

Despre Despărăţeanu a publicat un studiu d-l C. Dissescu (Buc. 1904) ca intro ducere la piesa Grigore Vodă.

Haralamb Grandea (1834-1897) a avut în această epocă un moment de succes literar. Prima lui colecţie de poezii Preludii (1862) e recomandată publicului de către Sion, admiratorul şi amicul lui Bolintineanu, pentru că şi Grandea este elev al acestui poet. Cu a doua colecţie Miozotis (1865), el se prezintă singur.

Activitatea sa poetică nu s-a putut însă susţine şi şi-a sfârşit viaţa ca ziarist, fră mântat de nevoi şi fără ca să-şi mai aducă aminte cineva de izbânzile sale de odinioară.

Nicolae Nicoleanu (1833-1871) este desigur un talent cu totul superior, dar îi lipseşte perfecţiunea de formă. Mai puţin artist în alcătuirea versului decât Depărăţeanu, e tot aşa de puţin băgător de seamă ca şi acesta la alegerea cuvintelor. Neologismele strică adesea imaginile cele mai pline de viaţă şi lipsa de plan în ordo narea ideilor îl face adesea obscur.

A dus viaţă modestă. Notiţele biografice câte s-au publicat ne spun că a fost secretar al Arhivei statului şi câtva timp director al liceului din Iaşi; dar sufletul său zbuciumat de patimi şi de cugetări profunde, care îi rupseră echilibrul vieţii, îl îndepărtă de la o carieră liniştită. Gazetar, publicist, poet, el a trăit suferind mult şi a sfârşit nebun.

L-au socotit unii ca un precursor al lui Eminescu. Nu numai că viaţa lor se aseamănă în multe privinţe, dar şi Nicoleanu e un pesimist, care socoteşte epoca sa ca o decadenţă pentru poporul român, care n-are speranţă într-o zi mai bună, care înşelat în amorul său, blestemă pe femeia care i-a vărsat în pieptu-i "jalea suferinţei şi a durerii învăţătură".

Progresul material al societăţii îl supără, ca şi pe Eminescu care blestema drumul de fier fiindcă alungă cântecele din sate. Trecând prin Bucureşti, Nicoleanu vede oraşul: 

Cu palaturi daurite,
Cu biserici numeroase şi cu ziduri învechite,
Ce săltau odinioară d-a vitejilor cântare,
Dar pe unde azi curajul şi virtutea gânditoare
Se dă-n lături ca să treacă curtezana ameţită,
Vanitatea insolentă şi prostia daurită. 

Precum Vlahuţă zice despre Eminescu: 

De-ar fi fost lăsat în lume
Să treci ca orice om de rând...
... Fără de păsare
Ar fi privit atunci la toate
Mizeriile în care lumea
Ursita-i pururea să-nnoate 

tot aşa Nicoleanu zice despre sine: 

Dacă din ceruri mi s-ar fi dat
Altă chemare sau altă fire,
Un suflet rece, ne-nduplecat,
Privind la toate cu nesimţire,
Mi-aş duce păsul făr' să gândesc
Că mai sunt oameni ce pătimesc...

Dimitrie Petrino (1846-1879)era de fel din Basarabia, dar, înrudit cu familia Hurmuzachi, trecu cu părinţii săi în Bucovina. G. Sion, care l-a cunoscut de aproape, dă o sumă de amănunte despre viaţa lui. Din aceasta se vede că n-a făcut studii siste matice, dar că a fost doritor de învăţătură şi s-a instruit singur, când i-au lăsat răgaz petrecerile tinereşti. Moştenitor al unei averi de peste un milion de la un unchi, el a risipit-o în scurtă vreme, şi a ajuns după multe peregrinaţii, în Iaşi, în anul 1875. Aci a dobândit funcţiunea de director al bibliotecii statului şi a fost profesor la universitate. Numele său era cunoscut. Publicase două volume de poezii: Flori de mormânt (1869), închinate tinerei sale soţii, moartă după un an de căsătorie şi Lumini şi umbre (1870), ambele primite cu multă bunăvoinţă de critica "Convorbirilor literare".

Purtarea sa în Iaşi fiind cam dezordonată şi sănătatea cam şubredă din cauza vieţii neregulate ce dusese, fu silit să vie în Bucureşti, unde îşi află sfârşitul pe un pat din spitalul Brâncovenesc.

Cu toate că poeziile sale denotă oarecare talent, el nu se putu impune, nici prin volumele ce publicase în Moldova, nici prin poema Raul (1875) dedicată lui Alecsandri pe care-l numeşte poet-rege, imitând expresia din Epigonii lui Eminescu.

Hasdeu, amestecat în luptele politice, deputat, dă la lumină o satiră politică sângeroasă intitulată Odă la boieri (1869) îndreptată împotriva partidului conservator din acel timp: 

Ca lacoma omidă ce-şi caută o pradă
Pe fragede mlădiţe,
Ca neagra lipitoare pe sânul de zăpadă
Al dulcei copiliţe,
Boierule! cinci veacuri, cinci veacuri şi mai bine
Setos de duşmănie
Sugeai tu-n frunză sucul şi sângele din vine
În blânda Românie. 

Aşa începe şi pe acest ton violent, amestecat câteodată cu expresii vulgare, continuă, arătând că vechii boieri nu sunt morţi, că trebuiesc acum zdrobiţi, însă nu cu "puşti şi beţe", ci "să-i baţi prin libertate!".

*

Alături cu poezia originală stă romanul şi nuvela.

Ele se prezintă în condiţiuni mai slabe, căci afară de cele două bucăţi prin care Al.Odobescu îşi începe cariera literară (Mihai-Vodă şi Doamna Chiajna, 1860), nu se mai pot cita decât trei nuvele: una a lui Hasdeu (Micuţa, 1864), care prin pasagiile-i licenţioase a atras autorului destituirea din postul de profesor, alta a lui N.D. Popescu (Radu cel frumos, 1864) a treia a lui At.M. Marinescu (Petru Rareş, 1862, Sibiu).

Romane sunt ceva mai multe, dar majoritatea lor n-au avut calităţi care să le menţină. Astfel s-au uitat cu totul cele scrise de C.D. Aricescu (Misterele căsătoriei, 1862), de G. Baronzi (Misterele Bucureştilor, 1863-1865), de A. Pelimon (Catas trofa boierilor, 1862) şi de abia două din toată lista bibliografică a celor zece ani se citesc azi: Elena de Bolintineanu (1862) şi Ciocoii vechi şi noi de Filimon (1863).

Despre acesta din urmă se impune a spune câteva rânduri.

Nicolae Filimon (1819-1865) a avut norocul să-şi găsească de biograf pe Ion Ghica.

Din însemnările acestuia ştim că a învăţat carte la dascălii de felul lui Chiosea şi apoi a învăţat muzica bisericească şi a fost cântăreţ pe la biserici. Om vesel, iubitor de petreceri cam grosolane, el îşi vedea însă serios de slujba sa de la arhivele statului şi în cât timp mai avea liber scria. Au rămas de la el două romane: unul scurt, mai mult nuvelă, necunoscut azi Slujnicarii (1861; ed. nouă f.d.) şi Ciocoii vechi şi noi. În acesta, în care nu se realizează decât prima parte a titlului, el nu se deosebeşte printr-un stil literar ce s-ar putea da ca model, nici printr-o analiză fină a caracterelor, dar este un interesant izvor pentru studiul moravurilor din acea epocă. Sfârşitul epocei fanariote, pe care a putut-o cunoaşte şi din cercetări personale şi din mărturisirile oamenilor ce trăiau atunci, este înfăţişat cu o mare putere de evocare, care îi asigură o viaţă trainică în literatura noastră.

*

Literatura dramatică nu este în mare progres.

Tot Alecsandri este autorul de frunte în această vreme, căci acum se joacă şi din piesele vechi şi cele din 1863: Rusaliile, Sgârcitul risipitor şi Lipitorile satului.

Cea dintâi e o comedie cu o intrigă prea simplă, aproape naivă, şi amestecată cu aluzii politice şi cu atacuri contra filologilor pe care îi numea el "stricători de limbă". A doua este o dramă cu oarecare pretenţii, dar fără însuşiri deosebite. Ambele au dispărut cu totul din repertoriu. Cea de-a treia însă, în care se arată ca lipitori arendaşul grec şi cârciumarul evreu, are o concepţie mai clară şi câteva tipuri mai bine carac terizate, de aceea înfruntă şi astăzi focul rampei.

Cel mai fecund este însă Bolintineanu, de la care avem 10 piese: Mihai-Viteazul condamnat la moarte - Ştefan-Vodă cel berbant (1867), Ştefan George Vodă - Alexandru Lăpuşneanu, - După bătălia de la Călugăreni, - Mărirea şi uci derea lui Mihai, - Despot-Vodă, Mihnea care-şi taie boierii, - Postelnicul Constantin Cantacuzino, - Brâncovenii şi Cantacuzinii (1868).

Lucrările acestea nu s-au reprezentat, afară de una. Aşa cel puţin rezultă din studiul publicat de D. Olănescu (Teatrul la români, 1898).

Dintre cei vechi mai aflăm pe George Asachi cu o melodramă "Voichiţa" şi o dramă Turnul lui But (1863) şi pe G. Sion cu o comedie Influenţa morală (1869).

Sunt şi câţiva debutanţi. E.A. Depărăţeanu cu Grigore Vodă (1864).

Lucrarea aceasta a fost primită la apariţia ei cu bunăvoinţă de unii critici. Dramă în 5 acte în versuri, cu subiect naţional, scrisă în versuri curgătoare, deşi cu aceleaşi de fecte ca şi poeziile lui Depărăţeanu, ea era interesantă din multe puncte de vedere. Ideea fundamentală este că domnitorul Moldovei e ucis de imbrohorul turcesc din pricina intrigilor unor boieri, care nu puteau să ierte lui Ghica hrisovul prin care da oarecare înlesniri ţăranilor şi mai mărginea din privilegiile boierilor. Şi ţara rămâne indiferentă: 

Aşa ai plătit
Moldovo, la cei ce te-au iubit. 

Ar fi interesant să se vadă ce efect ar avea acum pe scenă; nu credem însă că va avea succes deosebit, căci unitatea de acţiune suferă şi stilul e adesea vulgar.

E.V.A. Urechia cu comedia La Eliza (1869).

E în fine, Hasdeu cu Răzvan şi Vidra (1867).

Piesa lui Hasdeu, viu criticată la apariţia ei de P.P. Carp, are totuşi, pe lângă defecte serioase şi calităţi importante care fac cu putinţă reprezentarea ei în zilele noastre nu ca o simplă curiozitate, ci cu succes real.

Nu ne putem însă aştepta la o dezvoltare însemnată a genului dramatic, fiindcă teatrul în această vreme trăia cu mari greutăţi în ambele centre culturale româneşti.

În Bucureşti, după ce Millo avusese în antrepriză teatrul naţional (1855-59) şi rămăsese dator - ne spune d-l C. Olănescu - 700 galbeni, guvernul roagă pe C.A.Rosetti să ia direcţia teatrului în iunie 1859, dar nici el n-a putut să-i asigure o stare mai înfloritoare şi peste un an a părăsit însărcinarea aceasta. De atunci fu o adevărată criză, o lipsă absolută de direcţie, iar publicul era chemat numai la reprezentaţii ale trupelor străine sau la piese traduse mai mult rău decât bine din cele cu succes la Paris. Zadarnic încearcă Millo, din îndemnul ministrului Costaforu, să aducă o schim bare în această stare de lucruri. Tot aşa de nefericit fu şi Dimitriade care avut şi el pentru scurt timp conducerea teatrului. Mai târziu, din iniţiativa lui Dimitrie Gusti ca ministru, teatrul din Bucureşti trecu sub administraţia ministerului instrucţiei (25 aug. 1866). Cel dintâi director fu Simion Mihălescu. Curând se institui şi o comisie alcătuită din Heliade, Kogălniceanu, Bolintineanu, V.A. Ureche, cunoscuţi prin scrierile lor, C.Stăncescu, tânăr pictor, iubitor de artă şi Costache Bălăcescu, satiricul care făcuse în vremuri câteva piese de teatru. Acest din urmă fu însărcinat cu direcţia teatrului.

Cu schimbări de director şi de comitet, teatrul a dus-o aşa, când mai rău, când mai bine, până la 1877, când Ion Ghica, fiind director a reuşit să facă a se vota legea de organizare, care a ţinut până la 1910.

În Iaşi teatrul se puse sub conducerea primăriei, se administră, când de câte o persoană anume însemnată, când de un comitet. Succesul general nu i-a fost însă mai fericit, hrănindu-se tot cu piese traduse şi adesea din cele cu subiecte şi titluri de reclamă şi cu pasagii în care morala este uitată cu desăvârşire.

*

Literatura poporană face un mic pas mai departe, căci afară de broşurile lui Alecsandri (Doine, 1862 - Balade, 1863), mai avem de notat colecţia lui Miron Pompiliu (Balade, Iaşi, 1870) şi a lui I. Pop (Cântece haiduceşti, Bârlad, 1870).

Tot acum, în 1866, Alecsandri adună într-un volum toate poeziile sale po porane. În prima parte aşează baladele, în a doua doinele şi horele. Poetul dăruieşte azilului de orfane colecţia sa de poezii din gura poporului şi zice în dedicaţia către Doamna Elena:

"Ele cuprind glasurile intime ale sufletului său şi merită a fi unite cu glasurile de recunoştinţă şi de binecuvântare ce răsună împrejurul numelui înălţimei Voastre. Ele sunt copii găsiţi ai geniului românesc şi dar au dreptul a se bucura de îmbrăţişarea înaltei Protectoare a Azilului Elena".

Aci figurează poeziile care au rămas până azi cele mai cunoscute, chiar dacă s-au aflat alte variante adesea mai interesante din unele puncte de vedere: Mioriţa, Mihu Copilul, Toma Alimoş, Român Grue Grozavanul, Mogoş Vornicul, Con stantin Brâncoveanu.

Precum prima ediţie a baladelor provocase un articol entuziast al scriitoarei Dora d'Istria, pseudonimul d-nei Elena Ghica, publicat în "Revue des deux mondes" sub titlul: La nationalité roumaine d'aprés les chantes populaires (1859), tot asemenea colecţia completă provoacă numeroase studii şi dări de seamă, publicate de T. Maiorescu ("Convorbiri literare" 1867 pag. 301), de Vârnav Liteanu ("Conv. lit. VI, pag. 405).

În capitolul privitor la diferite colecţii de poezii populare am amintit acuzaţia ce s-a adus lui Alecsandri că "a falsificat" producţiile poporului. Am spus acolo că nu poate fi vorba de falsificare, căci însuşi culegătorul zice că le-a întocmit. Adăugăm aici că acuzaţia a fost formulată întâi de d-l Schwartzfeld şi în "Contemporanul" (1887) şi în broşuri, zicând că Alecsandri a introdus mai ales pasagii contra evreilor şi numindu-l chiar "meşterul drege strică". Chestiunea a fost discutată de mulţi publi cişti; vom aminti, ca mai recentă cercetarea d-lui Iorga, (Ist. liter. rom. în sec. XIX, vol. III, pag. 152), care susţine că Alecsandri a schimbat forma cântecului popular precum şi fondul de sentimente al cântecelor, iar uneori a "făurit de la un capăt până la altul", poezii pe care le-a atribuit poporului, cum este Movila lui Burcel.

*

Traduceri sunt numeroase în această vreme, dar nu aşa de numeroase ca în prima parte a acestei epoci. E de notat că apar în româneşte scrieri din capodoperele literaturii universale. Literatura franceză se înfăţişează cu Mizerabilii de V. Hugo (trad. Bolintineanu, Zane şi Costiescu, Buc., 1863-65), cu un roman al lui Al. Dumas (Mâna de mort, 1869) şi cu Discursul asupra stilului al lui Buffon (trad. C. Boteanu, 1870). Mai multe lucrări sunt din literatura germană, din Goethe (Faust trad. N. Scheletti, 1862, - Ifigenia din Taurida, I. Puşcariu, 1862, şi din Schiller Moartea lui Walen stein anonim, 1864, - Clopotul de A. Stern, 1869).

Tot cu un autor german (canonicul Schmidt), însă după traducere franceză, începe I.M. Râureanu seria de povestiri pentru tinerime: Emigranţii la Brazilia, Privighetoarea (1867).

Acum apare ca traducător P.P. Carp, care ne dă - probabil, direct de pe ori ginal- Machbeth (1864) şi Othello (1868) ale lui Shakespeare.

Avem şi o traducere din italieneşte de V.A. Urechia, dar trebuie să însemnăm şi cele din limbile clasice făcute de-a-dreptul de pe original: Retragerea celor 10 mii a lui Xenophon (1862) de D. Alexandrescu, Viaţa oamenilor iluştrii a lui Corneliu Nepos (1863) de A. Liviu, Lugoş, Germania a lui Tacit (1864) şi Odele şi epodele lui Horaţiu (1867) ambele de Gavr. Munteanu. E păcat de munca acestor traducători, pentru că limba latinizată în care au scris traducerile lor le-a dat o viaţă foarte scurtă.

*

Istoriografia, filologia şi critica iau o dezvoltare însemnată în deceniul de care ne ocupăm.

Pentru istoriografie putem spune că înfăţişează începutul luptei pentru a trece din faza naraţiunii romantice la faza criticei istorice.

Broşurile lui Bolintineanu despre Mircea şi Vlad Ţepeş (1863), despre Mihai Viteazul (1863) şi despre Traian (1869) sunt scrise fără control al datelor şi faptelor. Mai interesante sunt povestirile sale de călătorie în Palestina (1862), în Macedonia (1863), în Asia Mică (1867).

Se vede însă acum o tendinţă pentru cercetări ale izvoarelor istorice. Bolliac face excursii arheologice (1869) şi vizite pe la mănăstiri (1862-63), dar nu poate avea rezultate serioase din lipsa unei pregătiri personale pentru asemenea studii. Mai importante sunt publicaţiile de izvoare. Între acestea notăm istoriile lui Dionisie Fotino şi a fraţilor Tunusli, traduse de G. Sion (1860-1863) şi cele trei volume ale lui Al. Papiu Ilarian Tezaur de monumente istorice (1862-1863-1864). Tot lui Papiu îi datorăm amănunţita biografie a lui George Şincai (1870).

Alexandru Papiu Ilarian (1823-1879) a învăţat în Transilvania; a luat parte la mişcarea românilor din Ardeal în 1848, apoi s-a dus în Italia şi a obţinut doctoratul în drept la Padova. Întorcându-se de la studii, s-a stabilit pentru câtva timp la Iaşi, unde a fost profesor la facultatea juridică. De acolo a trecut la Bucureşti unde a ocupat o înaltă funcţiune în magistratură, procuror la Curtea de Casaţie. În această calitate, a rostit (1866) un discurs la deschiderea anului judecătoresc tratând chestiunea responsa bilităţii ministeriale şi arătând nevoia de a se vota o lege în care să se stabilească normele după care să se aplice principiul stabilit în Constituţie în această privinţă.

Afară de scrierile citate mai sus, Papiu a publicat în mai multe limbi, în 1861, o broşură politică în care arată temeiurile pe care se bazează românii când susţin independenţa constituţională a Transilvaniei.

Mai presus decât toţi însă străluceşte acum B.P. Hasdeu care concentrează oarecum toată mişcarea istorică a timpului şi care reprezintă chiar în opera sa cele două tendinţe de care vorbeam. În Ion Vodă cel Cumplit, (1865), este povestitorul ro mantic, încântat de eroul şi de subiectul său, doritor să provoace admiraţia cititorului prin comparaţii îndrăzneţe şi neaşteptate şi prin elogii scrise cu entuziasm şi poate cu oarecare declamaţie. Cu "Arhiva istorică a României" (1864) arată drumul cel nou, arată cerinţa metodei ştiinţifice, care cere în primul rând să ai la îndemână izvoare cât mai numeroase şi cât mai sigure.

Filologia este toată în mâna scriitorilor din Ardeal sau a ardelenilor stabiliţi în principate. Între ei se bucură de un respect general canonicul Cipariu.

Timoteiu Cipariu (1805-1887) a studiat în Transilvania, a fost profesor la Blaj, unde era şi canonic la catedrala greco-catolică. A fost părtaş al mişcării din 1848, când a redactat ziarul "Organul luminării" (1847) şi a fost ales membru în comitetul conducător.

El s-a îndeletnicit de timpuriu cu studiul ortografiei româneşti, publicând însă din 1841 o lucrare asupra ei. (Extract de ortografie cu litere latine), Blaj, şi se poate zice că în toată viaţa chestiunea aceasta i-a fost preocuparea de căpetenie.

Problema fusese pusă de întemeietorii şcoalei latiniste: limba noastră fiind de origine latină, să se găsească chipul de a arăta aceasta atât prin alegerea cuvintelor cât şi prin scrierea lor. Trebuia să se caute prototipurile cuvintelor româneşti, pentru a se da aplicaţia practică a principiilor. Această aplicaţiune privea ortografia şi vocabularul.

Şi pentru una şi pentru alta s-au înfăţişat multe şi felurite teorii. Toate au avut ca bază ideea că filologul poate şi trebuie să potrivească limba vorbită şi scrisă cu nişte norme fixate de el. Prin urmare, din vocabularul românesc se vor înlătura cuvintele care nu sunt de origină latină, iar ortografia va înfăţişa etimologia latină a cuvintelor.

Această idee, răspândită în secolul XVIII, când se credea că limba este o creaţiune artificială a omului, s-a dovedit mai târziu a fi greşită. Astăzi rolul filologului se măr gineşte la studierea limbii aşa cum se prezintă şi la găsirea legilor, după ce se în depli nesc diferitele fenomene lingvistice.

Latiniştii noştri au rămas însă în ideile secolului XVIII şi diferitele sisteme ortografice şi lingvistice ce au produs au înfăţişat diferite păreri individuale. Cea mai însemnată se întrupează în sistemul lui Cipariu.

Căutând un punct fix, unde evoluţiunea limbii să fie desăvârşită şi să înfăţişeze forma care să rămână păstrată pentru totdeauna, Cipariu se opri la secolul XVI fiindcă cele mai vechi texte de limbă română sunt din acel timp.

Deşi înlătură ideea că limba evoluează necontenit şi niciodată nu se pot opri schimbările şi nu se poate stabili forma care să rămână veşnică, totuşi Cipariu, pentru a-şi putea statornici teoria avea nevoie să cunoască vechea limbă românească şi dialectele limbii româneşti, pentru că pe baza acestora îşi clădea construcţiunea, iar nu pe reconstituiri teoretice.

De aceea, oricât de curioasă se înfăţişează ortografia lui Cipariu, valoarea lu cră rilor lui nu trebuie stabilită după aceasta. El studiază pentru prima dată înfăţişarea limbii române în dialecte şi monumente vechi (Blaj, 1854) publică prima colecţie de extrase din vechile texte româneşti (Crestomaţie sau analecte literare, Blaj, 1858) şi apoi o revistă de mare preţ pentru cei ce se ocupă de studiul limbii şi al trecutului nostru ("Arhiva pentru filologie şi istorie", Blaj, 1867). Cercetările şi publicaţiile lui au făcut cu putinţă studiile de mai târziu; de aceea el a fost numit părintele filologiei române.

Dacă pe lângă aceasta ne gândim că Cipariu s-a ocupat şi de istoria bisericii române (Acte şi fragmente, 1855), că a publicat cărţi de şcoală, că a fost în temeietorul "Asociaţiunii transilvane", ne explicăm de ce a fost ales între membrii fondatori ai Societăţii academice, de ce a fost primit la prima adunare a membrilor cu entuziasm, de ce s-a bucurat de un mare prestigiu în toate şi în principatele române şi peste munţi.

Tot aşa de importantă este şi critica literară. Ea se dezvoltă în anii din urmă a deceniului de care vorbim, în revista "Convorbiri literare".

Cea mai bogată manifestaţie culturală în acest deceniu o formează publicaţiile periodice.

Calendare se tipăresc şi acum, de Gh. Asachi în Iaşi, pe când în Bucureşti ur mează cu ale sale librarul Gh. Ioanid şi tipograful Wartha.

Ziaristica politică e reprezentată, în timpul lui Cuza, prin două foi care îl spri jinesc. "Dâmboviţa" lui D. Bolintineanu şi "Reforma" lui I.G. Valentineanu, "Naţio nalul" lui Vasile Boerescu susţine ideile conservatoare. Desigur însă că cei mai străluciţi ziarişti în acest timp sunt: C.A. Rosetti directorul "Românului", Cezar Bolliac care scoate "Buciumul" şi apoi "Trompeta Carpaţilor" şi B.P. Hasdeu cu "Traian" şi cu "Columna lui Traian". Mai puţin importante sunt: "Opinia naţională" a lui N.Orăşeanu (1865), "Sentinela" lui Grigore Eliad (1868) şi "Telegraful" lui P.Pencovici (1869).

Zane şi Satmary încearcă acum o foaie ilustrată "Ilustraţiunea" (1860), pe care o onorează şi Alecsandri cu câteva poezii ale sale.

Interesant de notat este marele număr de gazete umoristice: "Păcală" şi "Scrân ciobul" ale lui Pantazi Ghica, "Nichipercea", "Ghimpele", "Asmodeu" ale lui N.Orăşeanu. Între scriitorii noştri satirici desigur că Orăşeanu are un mare succes. Tot aşa de gustate sunt scrierile satirice ale lui Hasdeu, a cărui varietate de talent minuna pe cititori şi-i stabili în curând reputaţia de cel mai de temut polemist. Hasdeu scoate singur "Aghiuţă" (1863-64) şi apoi, în unire cu Nicoleanu şi Bujoreanu, "Satirul" (1866) în care scrie articole serioase.

Printre revistele literare întâlnim în aceşti ani publicaţii de acelea care fac epocă şi în istoria noastră literară.

Heliade încearcă să redeştepte interesul pentru vechiul său "Curier", tipărit într-o a doua ediţie "Curierul de ambe sexe" (1862-64) şi dând la iveală un nou "Curier român" (1859), dar nu mai găseşte ecou în opinia publică.

Mai fericiţi sunt George Sion cu "Revista Carpaţilor" (1860-61) şi mai târziu Haralamb Grandea cu "Albina Pindului" (1868-70).

O publicaţie semioficială este "Instrucţiunea publică" (1859-61) a lui A.T.Laurian care era acum unul din factorii de căpetenie în organizarea şi conducerea învăţământului nostru. Ea publică pe lângă acte oficiale şi articole literare şi mai ales istorice. În 1865-68 va fi continuată de "Buletinul instrucţiunii publice", sub redacţia lui V.A. Urechia.

Nici una din aceste publicaţii nu are însă importanţa "Revistei Române" pe care o dă la lumină Alexandru Odobescu (1861-1863).

Întemeietorii îşi propun să dea la lumină "rezultatele lucrărilor literare şi ale speculaţiunilor ştiinţifice ce pot grăbi progresul naţiunii române".

Revista are mai mult caracter ştiinţific decât literar; se publică studii de astronomie (I. Fălcoianu), de artă (D. Berindeiu), de economie politică (P.S. Aurelian), de ştiinţe naturale (Gr. Ştefănescu, Gr. Cobălcescu), de filologie (G. Munteanu). Aci apar studiile literare şi istorice ale lui A. Odobescu (Poeţii Văcăreşti, Câteva ore la Snagov, Cântecele poporane) şi poezii şi articole de V. Alecsandri. Critica literară o reprezintă Radu Ionescu.

Interesant e de notat că aci se tipăresc parte din Istoria lui Mihai de Bălcescu şi romanul lui Filimon (Ciocoii vechi şi noi).

În acelaşi timp se formează diferite centre de activitate literară şi la românii din afară. În Braşov urmează Iacob Mureşeanu cu "Foaia pentru minte" (tot el e condu cătorul "Gazetei Transilvaniei" care apare şi azi); - în Pesta Iosif Vulcan scoate "Familia", în care debutează Eminescu; în Cernăuţi iese "Foaia societăţii de cultură din Bucovina" (1865), onorată la început cu colaborarea activă a lui Alecsandri, dar acesta o părăseşte în curând, din pricină că nu se învoia cu ortografia lui Pumnul, ai cărui elevi reprezentau atunci toată mişcarea literară în acea provincie.

*

În aceşti ani, numai în Iaşi nu se arată nici o manifestaţie literară importantă. Ea se produce mai târziu prin societatea "Junimea" şi prin revista "Convorbiri literare".

În anul 1863 câţiva tineri, care îşi făcuse studiile în Germania, obişnuiau să se adune din când în când să-şi schimbe impresiile asupra cărţilor citite de ei ori chiar să citească propriile lor scrieri. Între ei era şi Titu Maiorescu, profesor şi membru în comitetul de inspecţie al şcoalelor. El obişnuia să ţină prelegeri asupra unor chestii filozofice şi reuşise să atragă atenţia cercurilor luminate din Iaşi.

În 1864 se asociară şi alte persoane la aceste prelegeri, între care numărăm pe Vasile Pogor, pe Iacob Negruzzi. În acelaşi an s-au decis aceştia să formeze o societate literară pe care au botezat-o, după propunerea lui Teodor Rosetti, "Junimea".

Viaţa intimă a acestei societăţi se găseşte povestită cu un talent deosebit şi cu multă libertate de spirit de George Panu (Amintiri de la Junimea, Buc. 2 vol. 1908 şi 1910). A scris pagini interesante, dar numai cu privire la începuturile acţiunii şi Iacob Negruzzi. Asemenea N. Gane în Zile trăite (Iaşi 1903). O lucrare asupra întregii mişcări e publicată în limba franceză (La societé litteraire Junimea Paris 1906 de d-l B. Kanner).

Activitatea acestei societăţi, care la început nu interesa decât un cerc restrâns de prieteni, a dobândit interes obştesc, când s-a decis să scoată o revistă literară.

Aceasta s-a întâmplat la 1 martie 1867. Adoptând formatul vechii reviste ieşene "România literară", redactorul Iacob Negruzzi zice în precuvântarea sa:

"În mijlocul agitaţiunilor politice de care fură cuprinse toate spiritele în România, mişcarea literară susţinută înainte cu mult succes de foile literare atât de cunoscute şi preţuite, a încetat... În Iaşi... s-a format o societate literară «Junimea...» Aceste elemente reclamă înfiinţarea unei reviste care să aibă scopul de a reproduce şi răspândi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice".

Vom examina în capitolul de faţă activitatea acestei reviste până la 1870, când începe a concentra în juru-i o mare parte din mişcarea noastră literară.

Producţia literară pe care o dă ea în primii trei ani este destul de slabă.

Ca poeţi are o serie de debutanţi, din care unii n-ajung niciodată să-şi facă un nume pe calea aceasta: Mihail Cornea, care va deveni un mare avocat în Bucureşti, Capşa, Pogor, Teodor Şerbănescu, N. Pruncu, S. Bodnărescu, în fine, Iacob Negruzzi şi Nicolae Gane.

Ca nuvelişti: N. Gane, Leon Negruzzi şi Pop Florantin.

Un loc important ocupă traducerile din autorii străini. Ele se datoresc lui Ştefan Vârgolici care cunoştea bine literaturile romanice şi lui N. Scheletti, militar, iubitor de literatură căruia i se datoreşte un mare număr de bucăţi. El are însă adesea lipsă de claritate şi în genere o slabă cunoştinţă de versificaţie şi în special de ritm.

Din cauza lipsei de colaboratori, ei simt nevoia să se adreseze la scriitorii din altă generaţie şi cu reputaţia stabilită. În adevăr, trăiau atunci, unul în Iaşi, altul la Mirceşti, doi din marii noştri scriitori: Cosache Negruzzi şi Vasile Alecsandri. Numele lor era menit să dea oarecare strălucire tinerei grupări. Pe Negruzzi îl atrag şi prin fiul său, conducătorul de fapt al foii, dar şi prin Titu Maiorescu, pentru care bătrânul Negruzzi avea o consideraţie deosebită. Lucrul îl vedem notat în amintirile lui Iacob Negruzzi şi într-o scrisoare din 1867 păstrată la Academie (mss. 3351). În aceasta Negruzzi spune lui T. Maiorescu că a "feştelit" hârtia, compunând bucata Flora română, dar nu îndrăzneşte să o dea până când acesta nu se va pronunţa "de poate merita publicitatea".

Pe Alecsandri îl vor fi atras legăturile cu Negruzzi şi faptul că, supărat pe revista din Cernăuţi, nu avea unde să-şi publice poeziile, dar poate şi faptul că T. Maiorescu publicase în 1866 o scriere despre limba română în care se arăta adversar al teoriilor lui Cipariu, pe care nu le împărtăşea nici Alecsandri, chiar din vremea când trăia prietenul său Al. Russo, acela care scrisese în chiar revista lui Alecsandri ("România literară") articolele sale împotriva ardelenilor.

C. Negruzzi publică aci puţine articole originale şi câteva traduceri.

Alecsandri dă "Convorbirilor literare" câteva poezii lirice sau narative din cele mai slabe ale sale (Tânăra creolă, Calul Cardinalului Bathori), dar începe chiar din anul I seria de canţonete, care aveau de scop să înfăţişeze tipuri caracteristice pentru viaţa socială a Ţării Româneşti şi care în epoca aceea de prefaceri dispăreau pe toată ziua. Astfel este: Stan Covrigarul, - Ion Păpuşarul, - Surugiul. Teatrul îl preo cupă mult şi-şi aduce aminte de succesul comediilor sale. Voind a relua firul din trecut, el compune o canţonetă Chiriţa la Paris, care este un fel de urmare a celor două piese în care înfăţişase pe vestita provincială în Iaşi şi în provincia ei. Acum Chiriţa s-a întors din străinătate şi povesteşte într-un monolog, întretăiat de cântece, impresiile călătoriei sale şi isprăvile galante pe care le-a săvârşit în drumul de fier şi în capitala Franţei.

Asemenea, precum înainte de 1848 şi în vremea luptelor pentru unire scrisese piese cu scop de a susţine anume idei politice sau sociale, tot aşa face acum prin comedia sa Drumul de fier (1868), prin care râde de prejudecăţile ce se întâlneau în societatea românească împotriva acestui mijloc de civilizare.

Ceea ce este însă interesant de stabilit pentru istoria noastră literară este faptul că, în anul al 2-lea al "Convorbirilor", începe Alecsandri seria Pastelurilor. Aceasta arată cât de nesecat era talentul lui Alecsandri, care după o activitate aşa de îndelungată (1840-1868), găseşte acum un gen nou în care apare întinerit.

În adevăr, chiar în anul al 2-lea al revistei apar 22 de bucăţi de acest fel.

Sunt cele care arată diferitele aspecte ale anotimpurilor (Toamna, Iarna, Gerul, Sfârşitul iernii, Primăvara, Florile, Paştele) sunt cele care arată înde letnicirile vieţii ţărăneşti (Plugurile, Semănătorii, Secerişul, Vânătorii); sunt în fine poeziile pline de delicateţe "Rodica", "Flori de nufăr", precum şi vestitul Con cert în care ne arată "floa rea oaspeţilor luncii" adunându-se ca să asculte pe "dulcea privighetoare". 

Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită,
Sub o pânză de lumină, lunca pare adormită... 

Se ştie că vorba pastel însemnează o procedare de pictură; zugrăvirea cu creioane colorate. Prin metonimie se dă acelaşi nume şi tabloului zugrăvit prin această proce dare şi creioanelor întrebuinţate. De aci se înţelege că nu e greu să-i dai unei poezii care are intenţia să zugrăvească, adică unei poezii descriptive.

Cred că Alecsandri l-a întrebuinţat întâi în literatura noastră în acest sens.

Deşi genul acesta era socotit inferior de către membrii "Junimii" - e mărturisirea lui G. Panu - ei totuşi, din respect pentru Alecsandri, nu numai că-i publicară paste lurile, dar T. Maiorescu declară că sunt cele mai frumoase din toate scrie rile poetului.

Oricare ar fi valoarea poeziilor lui Alecsandri nu prin aceasta apar "Convorbirile literare" cu o notă nouă, ci prin articolele de critică ale lui Titu Maiorescu.

Studiul său asupra poeziei române este mai mult o lucrare didactică, dar pe lângă partea teoretică se află aplicaţiuni la literatura română din care se iau exemple şi pentru însuşirile bune ale poeziei şi mai ales, pentru defectele ei. Dacă, cum zice G. Panu, lucrarea aceasta nu este "O operă mare" luată în total, are însă pasagii care şi azi se pot citi cu înţeles, cum este cel despre comparaţie ca element poetic şi cel despre epitete. Toată dezvoltarea aceasta servă însă autorului ca să ajungă la concluzia că majoritatea poeţilor români nu merită acest nume, că producţiile lor arată o fantezie seacă de ima gini şi o inimă goală de simţiri.

De aceea va critica (în Observări polemice, 1869) cu asprime cele 6 volume ale lui Aron Pumnul, în care acesta publică bucăţi alese din autorii români. E drept că Pumnul pune modelele sale nu numai fără discernământ, dar cu aprecieeri elogioase exagerate.

Aron Pumnul (1818-1866) fără a fi scriitor de talent, fără a fi critic, a avut totuşi un mare rol în mişcarea culturală a românilor din Bucovina. Ca profesor, era foarte iubit de elevi; ca autor, era foarte respectat de compatrioţii săi. Numele lui a rămas însă legat de teoria lingvistică pe care am putea-o numi analogistă şi după care căuta să dea limbii noastre nu numai o ortografie practică, dar şi o înfăţişare teoretică, înte meiată pe oarecare principii de analogie. Teoria lui a fost, pe vremuri, foarte răspândită şi în Moldova, unde se găseau elevi de ai lui ca profesori prin diferite gimnazii. În partea cealaltă a ţării a fost mai puţin răspândită, deşi a avut un urmaş foarte învăţat şi foarte stăruitor, pe Irimia Circa (Gramatică - 1878). Glumele din atacurile lui Alecsandri şi ale altora au dat lovituri mortale acestei teorii, făcând-o ridicolă, aşa că marele public nu mai ştie azi despre Pumnul altceva decât că scria cu ciune şi nu meşte pe partizanii săi ciunişti.

Cu aceeaşi violenţă combate T. Maiorescu (1868) şi ideile lui Simion Bărnuţ din cartea intitulată Dreptul public al românilor.

E nevoie să spunem aci un cuvânt despre autor.

Simion Bărnuţ (1808-1864) a avut mai mult temperament de orator decât de scriitor, de aceea după lucrările sale nu poţi să-ţi explici admiraţiunea ce aveau pentru dânsul cei ce-l cunoşteau de aproape. G. Panu ne spune undeva în Amintirile sale că avea reputaţia de a fi peste măsură de învăţat şi exercita un prestigiu aşa de mare încât se considera că e lucru extraordinar şi de mare cinste să te poţi apropia de dânsul.

Viaţa lui fusese foarte agitată. După ce învăţase teologia la Blaj şi se făcuse preot şi profesor, fu silit să părăsească această carieră şi să devină iar student la o vârstă înaintată. Mişcarea din 1848 îl află în această situaţie la Sibiu; dar el ştiu să-şi facă evidente calităţile sale sufleteşti, astfel că deveni un factor de căpetenie între români în acele momente critice. A lui este publicaţia anonimă care s-a răspândit în manuscris la 25 martie 1848 (când s-a făcut o adunare preliminară la Sibiu) şi care oprea pe ro mâni de a se uni cu ungurii dacă nu se vor discuta cu ei "ca naţiune liberă cu naţiune liberă, căci şi republica nu este decât un despotism afurisit fără naţionalitate". Tot el rosti acel frumos discurs în catedrala din Blaj în preziua adunării d la 3 mai din Câmpia Libertăţii. Discursul acesta a ajuns astăzi foarte răspândit. Deşi are multe scăderi, mai ales în privinţa compoziţiei, cuprinde însă pasagii minunate care vibrează de o caldă iubire de patrie.

După revoluţie Bărnuţ se duse în Italia, de unde veni doctor în drept şi astfel ajunse în 1855 profesor în Iaşi, întâi la gimnaziu şi apoi la facultatea juridică.

Oricât de curioase să-i fi fost opiniile, el le susţinea cu atâta convingere şi stăruinţă încât reuşea să facă din elevii săi nu numai nişte adepţi, dar nişte apărători fanatici.

După moartea lui aceşti elevi începură a-i publica manuscrisele şi astfel apărură: Dereptul public al românilor (1867), Dereptul naturale privat (1868), Dreptu naturale public, (1870), Pedagogia (1870), Psihologia empirică, Logica (1871).

Împotriva primului volum scrie deci T. Maiorescu critica sa, ridiculizându-i ortografia (Bărnuţ are ortografie apropiată în unele puncte de etimologismul lui Cipariu, în altele de analogismul lui Pumnu) şi insistând asupra consecinţelor care se par a rezulta din ideile fostului profesor de drept de la facultatea din Iaşi. Bărnuţ ar fi deci în contra creştinismului şi pentru cultul păgân, în contra proprietăţii funciare actuale şi pentru o împărţire egală a pământului între locuitori, în contra domnului străin şi pentru o republică naţională. E adevărat că în unele puncte concluziile criticului forţează întrucâtva argumentarea autorului, dar în altele ideile lui Bărnuţ apar cu totul greşite şi deci combaterea lor e foarte îndreptăţită.

Cel mai însemnat articol al lui T. Maiorescu din epoca de care vorbim este cel intitulat În contra direcţiei de azi în cultura română (1868) în care se formulează punctele care vor alcătui pentru multă vreme crezul celor grupaţi la "Junimea" sau măcar al unora dintre ei.

Vom da aci un mic rezumat. După ce, pe la 1820, societatea română începe a se trezi din barbaria orientală, ea doreşte să se pună la nivel cu celelalte state civilizate, mai ales cu Franţa şi Germania.

În acest scop ea imită în mod superficial oarecare forme ale civilizaţiei, tipărind cărţi cu credinţa că are literatură, făcând asociaţii ştiinţifice cu credinţa că are ştiinţă, deschizând expoziţii artistice cu credinţa că are artă, proclamând o constituţie, cu credinţa că are viaţă politică. Această "rătăcire totală a judecăţii", este caracteristica direcţiei de atunci în cultura română, pe care autorul o combate, zicând că dacă un popor poate trăi fără cultură, nu poate însă trăi cu o cultură falsă.

În aceeaşi vreme cu acţiunea "Convorbirilor literare" se produce în ultimii ani ai epocii din care am vorbit un eveniment cultural foarte însemnat: întemeierea Academiei Române.

La 12 martie 1866, C.A. Rosetti, pe atunci ministru al instrucţiunii publice, prezintă consiliului un referat prin care propune constituirea unei societăţi literare, care să fixeze ortografia şi să întocmească gramatica şi dicţionarul limbii române. Consiliul aprobă referatul, iar locotenenţa domnească dă la 1 aprilie 1866 decretul pentru înfiinţarea societăţii propuse. Fiindcă de la această societate se aştepta să se realizeze unitatea limbii române s-a decis ca membrii ei să fie luaţi din toate ţările locuite de români. A numit astfel guvernul un număr de 21 de membri din principat, din Maramureş, din Transilvania, din Banat, din Bucovina, din Basarabia şi din Macedonia.

Constituirea definitivă şi deschiderea adunării s-a făcut numai în august 1867. Convocările fusese făcute pentru august 1866, dar din pricina epidemiei de holeră, a trebuit să se amâne pentru un an.

Credem interesant a însemna pe principalii membri ai acestei societăţi. Din Moldova fură chemaţi poetul Vasile Alecsandri, Nicolae Ionescu, profesor la Universitatea din Iaşi, renumit prin talentul său oratoric, dar nicidecum indicat pentru o asemenea chemare, Titu Maiorescu, care publicase o lucrare despre scrierea limbii române, Costache Negruzzi, marele prozator, care se ocupase câteodată şi cu chestiunile de limbă, în fine, V.A. Urechia, de la care pornise precum ne spune însuşi, ideea înfiinţării societăţii şi care era şi secretar general al Ministerului Instrucţiunii în mo mentul când s-a decis întemeierea ei. Din Muntenia avea să vie bătrânul Heliade, Ion Massim, profesor la liceul Sf. Sava, A.T. Laurian, care avea un rol de căpetenie în fruntea şcoalelor şi era cunoscut prin numeroase publicaţii; în fine, C.A. Rosetti, fostul ministru, căruia se datora existenţa societăţii. Din Maramureş veniră Iosif Hodoş şi Alex. Roman, cunoscuţi ca publicişti. Din Transilvania, canonicul Cipariu, autorul multor scrieri asupra limbii şi a cărui numire se impunea oarecum, Gavril Munteanu, directorul gimnaziului românesc din Braşov, George Bariţ, întemeietorul presei la românii de peste munţi. Banatul era reprezentat prin Vicenţiu Babeş, cunoscut ca om de acţiune şi Andrei Mocioni, care era mai depărtat de mişcarea literară, dar sprijinea toate acţiunile naţionale. Din Bucovina venea Alexandru Hurmuzachi, unul din susţinătorii foilor literare şi tânărul profesor Ion Sbiera, discipol al lui Pumnul. Din Basarabia fură chemaţi Alexandru Hâjdău, poetul Costache Stamate şi Ion Străjescu, Macedonia, în fine, era reprezentată prin Ion Caragiani, profesor în Iaşi, şi prin D. Cozacovici.

Inaugurarea societăţii s-a făcut în sala Ateneului cu o solemnitate deosebită. Membrii veniţi din celelalte provincii româneşti au fost primiţi cu mare entuziasm, cu procesiuni pe străzi, cu discursuri, cu banchete. Bucureştenii au ţinut să facă din ziua de 1 august 1867 o zi istorică.

Societatea se apucă repede de lucru, dar chestia ortografiei dete naştere la discuţii furtunoase şi produse sciziuni între membri. Erau aci oameni cu idei stabilite în această privinţă şi fiecare ţinea la ale sale. Majoritatea o aveau etimologiştii, astfel că fonetistul analogist Sbiera sau fonetistul moderat Maiorescu nu puteau să aibă partizani. Maiorescu părăsi cu totul adunările societăţii şi începu chiar o campanie contra ei, prin care nu numai combătea ideile colegilor săi, dar considera că societatea însăşi este o formă fără fond, deşi el primise a figura printre membri şi chiar luase parte la lucrări. Alecsandri făcu şi el asemenea: se retrase şi publică în "Convorbiri" un articol intitulat Dicţionar grotesc, în care ia în râs începuturile activităţii Academiei pe calea lexicografică.

Dar nici etimologiştii rămaşi în Academie nu se putură înţelege. Heliade ţinea la ortografia lui cu qu (quare, quandu) şi cu ò (lucrò, săltò) şi văzând că i se resping propunerile, se supără şi el. Rămaseră deci stăpâni pe situaţie Cipariu şi Laurian. Deşi nici aceştia nu se învoiau asupra tuturor punctelor de amănunt, ei fură cei mai ascultaţi în chestiile filologice. Chiar în primul an al activităţii Academiei se stabili ortografia (1867), care reprezenta mai mult ideile lui Cipariu: desfiinţarea aproape totală a semnelor diacritice la vocale şi la consonante, înfăţişarea originii cuvintelor, cu oarecare rezerve.

În 1868 societatea a premiat gramatica română a lui Cipariu şi a realizat astfel, măcar în parte, (căci Sintaxa a apărut în 1877) al doilea punct al misiunii acestei societăţi.

Rămânea dicţionarul. Aci era mai greu, dar după multe discuţii, după ce mai mulţi membri adunară material, se încredinţă direcţia lucrării lui Laurian şi Massim.

Dar această chestie se ţine de perioada ce urmează şi o vom examina mai departe.