George Şincai

George Şincai s-a născut la 1753 la Şamşud şi a murit la 1816.

După ce studiă la Cluj şi la Blaj, fu numit în anul 1773 profesor de retorică la şcoala din Blaj, iar la 1774, prin stăruinţa lui Ignat Dorobanţ, fu trimis de către mitropolitul Grigore Maior, împreună cu Petru Maior la colegiul pentru răspândirea credinţei catolice (de propaganda fide) din Roma, unde stete şase ani şi luă doctoratul în filozofie şi teologie.

Aci la Roma culese de prin biblioteci, graţie protecţiunii cardinalului Ştefan Borgia, documente relative la istoria românilor.

Întorcându-se, întâlni pe Micu la Viena şi cu el publică gramatica din 1780.

După ce ocupă funcţiunea de director al şcoalelor greco-catolice din Transilvania, după ce se lepădă de călugărie, Şincai intră în ceartă cu episcopul Bob, din care cauză suferi multe neajunsuri, chiar şi închisoare sub acuzarea că are tendinţe de rebeliune. Scăpând, trăi sărac şi rătăcitor prin Transilvania şi, după ce călători prin Buda şi prin alte oraşe, ca să caute documente, muri la contele Vass, pe ai cărui copii îi educase.

Biografia lui Şincai a fost scrisă cu multă competenţă de către Al. Papiu Ilarian în discursul său de recepţiune la Academie (1869). Despre ultimii lui ani el raportează, de pe relaţiile contemporanilor, amănunte interesante. Pe la 1812 a venit la Blaj şi a vizitat seminarul. Toţi elevii doritori să-l vadă, alergau în juru-i; iar el le vorbea cu căldură despre trecutul poporului român, despre misiunea bisericii, încât îi umplea de admiraţiune.

Într-o zi, preumblându-se elevii afară din oraş pe lângă Târnava, îi găsiră la umbra unui copac "având la picioarele lui nişte desagi plini cu hârtii".

"Acolo era averea neamului românesc, cronica lui, înghesuită în acei desagi de lână la un loc cu toată sărăcia autorului român celui mai avut în ştiinţă." Atunci se vede, observând însuşi mirarea tinerilor, le spune Şincai acele cuvinte care au rămas: "Acesta este fătul meu în care voi fi glorificat după moarte; dacă nu mi-a fost ruşine a-l face, pentru ce să-mi fie ruşine a-l purta?"

Şincai a fost un om foarte învăţat şi un cercetător dotat cu cea mai mare stăruinţă şi pricepere.

După ce românii adresară la 1791 petiţiunea lor către împăratul Austriei, sasul Eder publică o lucrare în care combătea cererile românilor (Supplex libellus Valachorum cum notis historico-criticis), pentru că pe vremea aceea saşii, adică germanii din Transilvania, aveau o situaţiune foarte bună, egală cu a ungurilor şi recunoaşterea drepturilor românilor ar fi fost micşorarea privilegiilor lor. În contra acesteia Şincai scrise un răspuns, în care distruge punct cu punct argumentele aduse de scriitorul duşman.

Opera principală a lui Şincai este Cronica românilor şi a altor neamuri învecinate, care cuprinde evenimentele de la 96 până la 1739.

Cât a trăit, Şincai n-a putut s-o publice în întregul ei, pentru că cenzura maghiară i-a pus această rezoluţiune: Opera e vrednică de foc, iar autorul de furci (Opus igne, author patibulo dignus). A apărut pentru prima oară completă la Iaşi, în 1853, în timpul şi prin iniţiativa lui Grigore-Ghica Vodă. Se publicase fragmente din ea în 1843 (Iaşi) şi în 1844 (Buda).

Ultima ediţie e din 1886.

Această lucrare e o înşiruire, an cu an, a diferitelor evenimente, alcătuită mai ales din citaţiuni dintr-un foarte mare număr de autori străini şi din cronici româneşti, însoţite din când în când de reflexiuni de natură mai particulară sau mai generală, în care se pot vedea ideile şi credinţele sale.

Din cauza formei adoptate, legătura dintre fapte e slabă. Din punct de vedere al stilului şi al modului cum prezintă şi cum judecă faptele, nu se deosebeşte de cronicari, mai ales de cei de frunte dintre moldoveni. Ceea ce formează superioritatea lui este faptul că a avut intenţiune să studieze la un loc istoria tuturor românilor, pe când cronicarii puneau în primul rând provincia lor şi numai incidental vorbeau de celelalte, este şi mulţimea citaţiunilor, căci mii de autori au fost puşi la contribuţiune.

Din această de pe urmă cauză până azi încă multe din părţile cronicii lui se pot folosi ca izvoare istorice.

În judecăţile sale se arată foarte independent şi lipsit de prejudicii. Deşi călugăr, el nu se dă la o parte de a vorbi de rău despre iezuiţi. Deşi unit, el cercetează faptul acesta al unirii românilor, şi, dacă-i arată rezultatele bune, i-arată şi relele:

"Neamurile străine, cu frumoase pretexturi, mai ales ale legii creştineşti, înşeală pe bieţii români de-i stăpânesc şi-n ziua de acum. Ce vreau arhiereii aceştia? să te înveţe să-ţi prinză partea pre lumea aceasta sau să te ducă la ceruri? Nu crede, o române, pentru că numai punga ta o voiesc ca să-şi umple pungile lor şi tu să rămâi rob acelora pre care mai marii tăi i-au stăpânit oarecând. Deşteaptă-te drept aceea, o iubite neamul meu şi ai minte!"

De câte ori vine ocaziunea, îşi arată iubirea nemărginită pentru patria sa şi pentru neamul românesc. Cu toate că era de familie nobil, vorbeşte cu libertate de nobilimea română, arătând cum ea s-a ungurit şi cât de rău s-a purtat cu ţăranii, despre care vorbeşte totdeauna ca un adevărat democrat:

"Ţăranii la atâta ajunsese pre vremea mea de a se vinde ca dobitoacele fără de loc... Afară de slujbele care le făcea domnilor pământeşti, începând de luni până sâmbătă seara în toată săptămâna peste tot anul, dumineca domnii cei pământeşti pre iobagii săi îi trimite cu cărţi (scrisori) pre la alţi domni!"

Viitorul neamului îl preocupă foarte mult. Voieşte ca românii din Transilvania să fie îndreptăţiţi egal cu ungurii, iar cei din principate să scape de domnia străinilor şi să se poată guverna singuri:

"Pre neamul românesc mai mult i-a stricat întâi neînţelegerea între dânşii şi pisma din lăuntru, apoi pisma şi fala creştinilor din vecini şi mai vârtos a leşilor, decât neamurile cele păgâne, tătarii şi turcii, căci de aceştia lesne şi prea uşor s-ar fi apărat românii, mai ales de nu s-ar fi despărţit moldovenii şi muntenii în două domnii ci ar fi fost toţi sub un cap ţinând laolaltă".

Şincai se ocupă şi cu lingvistica, colaborând la gramatica lui Micu, pe care la 1805 o tipări singur în a doua ediţie. El nu se poate mira îndestul cum românii nu voiesc să se întoarcă iar la literele latine. Stabileşte, în acord cu Micu, o serie de reguli ortografice, în care se ţine de un etimologism extrem, păstrând nu numai pe e şi o (pentru ea, oa) ci şi pe l, n, înmuiate, care au dispărut din limbă.

Iată cum scrie el:

buna deminetiaa (bună dimineaţa)
buna sera (bună seara)
e serin (e senin)
De ve place Domniilor vostre a ve pone la masa qua se vor reci buccatele.

Desigur că judecata lui Edgard Quinet, care punea pe Şincai alături cu istoricii cei mari ai occidentului, era făcută cu prea multă bunăvoinţă; totuşi, având în vedere timpul în care a scris, cronica e un însemnat monument al trecutului nostru literar.