c) 1845-1848

În această ultimă vreme a epocii lui Heliade nu se produc opere poetice de o valoare deosebită; dar ea se caracterizează prin mari mişcări de idei în public în ambele principate şi peste munţi.

Traducerile urmează cu multă sârguinţă şi în fruntea acestei activităţi stă tot Heliade. El publică în volum traducerile sale din Al. Dumas (Corricolo, 1846; Spe ronare, 1847) şi din Byron (Don Juan, poemă epică, 1847) şi încurajează prin bună voinţa şi autoritatea sa pe ceilalţi traducători.

Numărul acestora este mare. Ei publică şi prin revistele din acel timp şi în volume separate. Unii din ei sunt cunoscuţi şi prin alte feluri de lucrări sau printr-un număr mare de traduceri: alţii numai întâmplător au lucrat pe acest teren. Majoritatea operelor ce se traduc sunt din literatura franceză; puţine sunt greceşti, în special cele religioase; rar, din literatura germană. Acum apar Baladele lui V. Hugo, traduse în versuri de C. Negruzzi (Iaşi, 1845). Din Voltaire se traduce Istoria lui Carol XII (de N.D. Racoviţă, 1846) şi Meropa (de Gr. Alexandrescu, 1847). Din Molière avem Don Juan (de M.Costinescu 1846) şi Şcoala femeilor (de I. Zottu, 1847). Romanele şi nuvelele încep a fi foarte citite şi de aceea se răspândesc în multe exemplare: Bacalureatul din Salamanca de Lesage (trad. de Gr. Mihăilescu, 1847), Tereza de Al. Dumas (de Al. Pelimon, 1847), Nuvelele d-nei George Sand (de D. Moşoiu, 1848) şi Corina (de P. Teulescu, 1846) precum şi faimosul Guliver al lui Swift, nu din original, ci din franţuzeşte (de I. Negulici, 1848). Tot în acest timp apar cele 12 discursuri ale lui Massillon (Le petit Carême) traduse de Eufronsin Poteca, precum şi vestita carte a lui Lammenais Les paroles d'un croyant, Cuvântarea unui credin cios tot de un cleric: părintele Dionisie (1848).

În pleiada aceasta de traducători se vede şi numele poetului Iancu Văcărescu (Napoleon la Schoenbrun 1847) şi a lui George Sion (Moartea lui Socrat de Lamartine, 1847).

Între ei se distinge Simion Marcovici, care se ocupa în special cu literatura italienească traducând două tragedii de Alfieri: Filip şi Oreste (Buc. 1847) şi cunoscuta tragedie a lui Ulivo Bucchi Francesca de la Rimini (Buc. 1846. A doua ediţie 1848).

*

În acest timp, "Asociaţiunea literară", fondată în Bucureşti tipăreşte (în 1848) un volum mare cu poezii vechi şi noi ale lui Ion Văcărescu, pe care le precede o prefaţă elogioasă şi respectuoasă a lui I. Voinescu. Nu se putea aştepta la un succes real, fapta lui era mai mult un omagiu adus bătrânului poet, care, în vremuri, încurajase pe cei tineri şi fusese un fel de punct central în jurul căruia se puteau grupa toate energiile începătoare care aveau nevoie de un sprijin. Mai importante sunt volumele a doi poeţi cunoscuţi din epoca anterioară: Cezar Bolliac (Poezii nouă 1847) şi Grigore Alexandrescu (Suvenire şi impresii 1847). În această nouă colecţie poetul adună tot ce pusese în volumele dinainte, adăugând câteva poezii noi pe care le publicase prin reviste, în ultimii ani (poeziile eroice şi câteva de amor, precum şi Ucigaşul fără voie).

Acum încep a se impune atenţiunii publicului Bolintineanu şi Alecsandri.

E locul a vorbi acici în special despre Bolintineanu, fiindcă partea cea mai stator nică a operei sale este scrisă înainte de 1848 şi aceasta a fost mereu refăcută şi repro dusă în diferite ediţiuni şi sub diferite titluri.

Dumitru Bolintineanu (1819-1872) s-a născut în Bolintinul din Vale, sat aproape de Bucureşti. Tatăl său, numit Cosmad, român macedonean, îl aduse în capi tală, pe la 1829 şi-l dete în casa unui boier, care îl puse, împreună cu copiii săi, să ia primele cunoştinţe de citire şi scriere. După aceea intră într-o şcoală particulară de la Colţea şi apoi la Sf. Sava, unde urmă câţiva ani şi fu numit funcţionar la postelnicie, la oficiul "pricinilor sudiţeşti". În momentele libere se ocupa cu literatura şi scria versuri, debutând la 1842 cu O fată tânără pe patul morţii (după La jeune Captive de André Chénier), publicată în "Curier de ambe sexe". Eliad însoţi poezia cu o notiţă elogioasă.

În acel timp se formase în Bucureşti Asociaţia literară, sprijinită de fraţii Alex. şi Ştefan Golescu care trimiseră pe la finele anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Aci el ascultă unele cursuri, se ocupă de citirea autorilor, dar nu urmă o învăţătură regulată, pentru că nu avea baze îndestulătoare din ţară. Fiind acolo, îşi corectă poeziile şi Rosetti le tipări în Bucureşti.

Izbucnind revoluţia din 1848, reveni în ţară şi redacta împreună cu Bălcescu, Bolliac ş.a. "Poporul suveran", dar - căzând revoluţia - fu exilat şi se duse în Tran sil vania, apoi la Constantinopol şi în fine la Paris ca să-şi continue studiile întrerupte.

Pe la 1855 Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatura română la Iaşi, dar Poarta nu i-a permis intrarea în ţară şi atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicaţiuni diverse care cuprind adesea pagini pline de interes şi scrise cu multă căldură.

Întorcându-se în ţară la 1859, intră în politică şi deveni ministru de externe, culte şi instrucţiune publică. Prin stăruinţele lui, ale lui Negri şi ale lui V.A. Urechia se înfiinţează primele şcoale la românii macedoneni.

De la 1866 se retrase din viaţa politică, ocupându-se cu literatura, publicând drame în proză şi în versuri, poezii epice, satirice, dar ducând o existenţă foarte neno rocită. De aceea nu după multă vreme se îmbolnăvi rău. Părăsit de toţi îşi puse biblio teca la loterie şi fu câştigată de Alecsandri şi Negri, care i-o lăsară drept mân gâiere. Atunci, în urma intervenirii unor amici, fu aşezat la spitalul Pantelimon, unde muri după scurtă vreme şi fu îngropat în satul natal, fără nici o pompă, de câţiva amici personali, căci toată lumea uitase pe acest poet entuziast şi patriot.

Bolintineanu a scris foarte mult atât în proză cât şi în versuri.

Opera poetică ce formează principala lui producţiune este poezia lirică şi narativă. Ea cuprinde: Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele, Macedonele şi Reveriile.

Legendele sunt poezii narative, dar cu un însemnat element liric (în felul baladelor germane ale lui Uhland). Diferite subiecte istorice, aflate în cronicari (mai ales în Neculce) sau imaginate, sunt dezvoltate în versuri de o perfectă corectitudine, în care se vede multă simţire şi o mare iubire de ţară. Acestea l-au făcut popular şi multe din cugetările exprimate într-un stil sentenţios au devenit nişte maxime foarte des în tre buinţate. Astfel ne-a arătat patriotismul femeii române dus până la sublim în persoana mumei lui Ştefan; a cântat sentimentul datoriei care ducea pe român până la moarte; ne-a înfăţişat nobleţea caracterului lui Mircea, care nu vrea să pedepsească pe soli, dar nici să încheie o pace ruşinoasă; a veştejit pe cei ce se fac uneltele tiranilor: 

Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor
Merită să-l poarte spre ruşinea lor; 

a lăudat devotamentul şi pietatea nevestei lui Neagoe, care-şi vinde sculele ca să termine mănăstirea Argeşului; a scos din nou la iveală testamentul lui Ştefan, care zicea că mai bine ţara s-ar face un mormânt decât neamul să trăiască în robie; în fine, a făcut cea mai frumoasă urare plentru patria sa: 

Viitor de aur ţara noastră are
Şi prevăd prin secoli a ei înălţare. 

Andreiu sau luarea Nicopolei de români şi Sorin sau tăierea boierilor la Târgovişte sunt două naraţiuni în care nu subiectul istoric formează partea principală, ci un subiect imaginat.

Sorin este o compunere pe jumătate epică, pe jumătate dramatică. Ea se începe printr-un prolog, în care Herman, medicul curţii, dezvoltă ideea neputinţei omeneşti de a pătrunde tainele firii, idee inspirată după Faust a lui Goethe. Partea de la început are prea multe descrieri inutile, iar partea de la urmă trece prea repede asupra în tâmplă rilor. Şi Sorin moare, ducându-se la închisoare, ca să scape pe altul, iar o fată care îl iubea, se aruncă în apă.

Florile Bosforului cuprind poezii, parte lirice, parte narative, cu subiecte orientale. Ni se descriu frumuseţile naturii la Constantinopol, frumuseţea femeilor, intrigile din Serai, nenorocita viaţă a cadânelor, amorurile lor descoperite şi pedepsite cu cele mai grozave morţi, târgurile de sclave etc. Amorul şi gelozia formează fondul mai tuturor acestor poezii, scrise într-o limbă foarte armonioasă. Vom cita: Mehrube, povestea nenorocirii unei fete din Carpaţi, Leili, istoria unei jertfe pentru amor.

Sub titlul de Basme se cuprind o serie de poezii narative cu subiecte felurite, în care miraculosul joacă un rol însemnat, chiar dacă sunt amestecate şi personagii istorice. Cele mai cunoscute din acestea sunt: O noapte la morminte, - Ielele - Mihnea şi Baba, a cărui dezvoltare nu e destul de lămurită, dar cuprinde versuri frumoase şi acel blestem foarte important în literatura noastră, care - ca şi Grui Sânger, de Alecsandri - se poate pune alături de modelele de imprecaţiuni din litera turile străine, cum e al Camiliei din Horaces ş.a.

Macedonele ne descriu frumuseţile din ţările locuite de macedoneni şi ne poves tesc întâmplări din viaţa lor. În genere personajele sunt păstori şi păstoriţe. Cele mai însemnate: Românele din Cavaia - San-Marina.

Sub numele de Reverii a adunat poeziile sale pur lirice şi anume elegiile sale, care prin frumuseţea versurilor şi prin sentimentele triste ce inspiră au fost foarte pre ţuite. Din acestea fac parte: O fată tânără pe patul morţii - Plângerile poetului român - Scopul omului - Un tânăr român mort în străinătate şi altele.

Aceste diferite grupări sunt cele mai bune lucrări ale lui Bolintineanu. Valoarea lor a fost privită în mod foarte deosebit de critici. Unii au admirat fără rezervă tot ce a scris el, cum este Aron Densuşianu, care-l crede cel mai mare poet liric al nostru alături de Mureşanu; alţii i-au tăgăduit orice valoare, cum face d-l N. Iorga în Istoria literaturii. E drept că Bolintineanu se citeşte din ce în ce mai puţin şi impresia ce ne produc legendele sale este foarte deosebită de cea produsă generaţiei de la 1848. Tablourile sale nu au destul relief, iar elementul narativ este foarte slab, iar în locu-i sunt discursuri şi maxime. S-ar putea zice că planul tuturor poeziilor de acest fel se poate reduce la un tip: o scurtă descriere, un discurs, sau două discursuri. Limba însăşi, în care sunt multe neologisme şi cuvinte savante, precum şi prea multe diminutive, face ca poeziile acestea să fie în mare parte monotone. Un merit sigur are Bolintineanu: meşteşugul de a face versuri. Versurile sale sunt mult mai bine reuşite, vorbim în special de ritm, decât ale tuturor poeţilor anteriori şi contemporani. Poate că această calitate, cum şi maximele patriotice din scrierile sale, i-au asigurat succesul în prima parte a activităţii sale.

Dar Bolintineanu nu s-a mărginit aci. Luptele politice, dorinţa de a avea cât mai multe opere şi la urmă, nevoia materială, l-au silit să scrie mult şi în multe genuri: în epopee, în dramă, în roman, în satiră şi fabulă.

Se încearcă în epopee şi ne dă Traianida poemă în şapte cânturi în care voieşte să celebreze colonizarea Daciei, dar condiţiunile epopeii lipsesc. Cu atât mai mult se vede lipsa lor în poema Conrad, unde eroul principal e chiar poetul şi unde la tot pasul sunt intercalate poezii lirice.

Se încearcă în dramă şi ne dă o serie de drame istorice, parte în proză, parte în versuri, în care acţiunea e rău condusă şi interesul slab. Astfel: Mihai condamnat la moarte, - Ştefan Gheorghe Vodă sau voi face doamnei tale ce ai făcut jupânesei mele, - Lăpuşneanu, după nuvela lui C. Negruzzi, - "Mărirea şi uciderea lui Mihai" etc. De altfel trebuie să credem că nu le-a făcut cu gândul de a le reprezenta, pentru că vedem neîntrerupte schimbări de scenă, unele tablouri exagerat de scurte şi lucruri imposibile pentru reprezentaţie.

Se încearcă şi în roman şi ne dă Manoil, în scrisori şi Elena, inspirat din romane franceze şi plin de declamaţiuni şi cu caractere nenaturale.

Se încearcă în satiră şi în fabulă, dar nu izbuteşte. Lucrările acestea seamănă mai mult a articole de ziar decât de poezii. Mai toate au ton personal, iar cele generale sunt abstracte, declamatorii şi uneori indecente. Colecţiile se numesc "Eumenidele", "Bolin ti neadele", "Nemesis", un fel de ziare sau reviste. Vom cita ca mai bune dintre satire: Două Tombatere în care ne înfăţişează doi boieri vechi nemulţumiţi cu starea de lucruri de sub Cuza; Advocaţii, în care satirizează pe avocaţi; Mihai Viteazul în rai, o satiră la adresa societăţii de atunci; Către Ion Ghica, contra partidelor politice.

În toate aceste producţiuni îl vedem slab şi se simte marele lui defect: puţina cultură ce a avut. De aceea se repetă des şi întâlnim în operele lui din urmă idei şi versuri din cele anterioare. Lipsa de cultură întinsă este şi mai aparentă în scrierile istorice, ca Viaţa lui Ştefan, Viaţa lui Traian etc., care cer cunoştinţe întinse şi cer ce tări îndelungate şi de aceea cu dreptate sunt azi date uitării. Singură Viaţa lui Cuza prezintă oarecare interes, ca scrisă de un contemporan care a cunoscut de aproape toate evenimentele.

Alecsandri compune acum poeziile sale de amor, pe care le va reuni - îm preună cu altele de mai târziu -, în 1852 sub titlul de Lăcrămioare. Logodit cu tânăra Elena Negri, sora amicului său, el a avut durerea s-o vadă suferind şi stingân du-se pe braţele sale. Prima poezie din acest ciclu poartă ca titlu data de 8 martie 1845, când el este convins că amorul său este împărtăşit. După câteva altele în care cântă planuri pentru viitor şi cele mai frumoase nădejdi de fericire, se vede că se desparte de iubita sa, care se duce în Italia pentru a-şi îngriji de sănătate. După o scurtă călătorie în Orient, o găseşte în Veneţia, dar nevoile îngrijirii o silesc să plece în sud, la Neapole, La Palermo şi apoi la Constantinopol. În fine, ea moare în drum, în 1847, pe un vapor şi este înmormântată în cimitirul unei biserici greceşti din capitala Turciei. Acest scurt roman cum şi amintirile despre iubita lui "Niniţa" formează cuprinsul colecţiei pe care o pomenirăm şi care are în frunte o "Dedicaţie" devenită celebră mai ales prin melodia ce i s-a compus: 

Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie
Stea dulce şi iubită a sufletului meu
Şi care odinioară luciai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu...

*

Astfel anii aceştia nu ne dau o producţie poetică prea bogată. Revistele timpului, afară de rare producţii ale lui Negruzii, C.A. Rosetti, Sion sunt ocupate de poezii ale unor debutanţi care nu s-au impus niciodată atenţiei publicului.

Heliade însuşi produce acum puţine poezii. Situaţia sa de arbitru al mişcării lite rare din Ţara Românească îi impune îndatoriri noi acum când aceia pe care îi încu rajase sau îi scosese el singur la lumină aveau porniri de emancipare faţă de dânsul. El trebuie să devină acum critic literar în adevăratul înţeles al cuvântului. Încearcă, îşi propune un plan măreţ: un fel de revistă a tuturor producţiilor româneşti până în anul 1847 şi începe cu critica propriei sale lucrări, vestita Gramatică din 1828, căreia voieşte să-i stabilească însuşi rolul de căpetenie în mişcarea culturală a secolului. Prin aceasta, arată tinerilor că el este începătorul, părintele, şi-i cheamă oarecum la respect. Din nenorocire, articolele despre gramatică se înmulţiră, evenimentele aduseră mişcarea din 1848, "Curierul" încetă, iar Heliade fu chemat în alte îndatoriri şi fu prins de alte preocupări, aşa că planul său rămase fără realizare.

*

În Moldova critica este reprezentată, în acelaşi timp cu Heliade, de Asachi şi de M. Kogălniceanmu.

Critica lui Kogălniceanu se manifestă prin diferite notiţe în care aflăm aprecieri despre scrierile şi autorii timpului, şi prin articole mai cuprinzătoare. Între acestea se poate cita prefaţa colecţiei de poezii a lui Hrisoverghi (1845). Cercetându-i activitatea literară, el îi laudă cu exageraţie meritele; dar în treacăt vorbeşte şi despre mişcarea literară din Moldova dintre 1830-1840. Aci arată superioritatea producţiilor poetice din Muntenia, ilustrată prin Văcărescu, Heliade, Cârlova şi prin "marele poet" Gr. Alexandrescu, faţă de cea din Moldova, unde se publicau numai "proaste traduceri sau imitaţii rele după originaluri străine".

Nota distinctivă a criticii sale pare a fi încurajarea producerilor româneşti originale şi înlăturarea traducerilor. Zicem "pare", fiindcă el nu urmează multă vreme pe acest câmp de activitate, ci îl atrag alte preocupări. În vremea de care vorbim, Kogăl niceanu se dă din ce în ce mai mult istoriografiei. Acum adună el un mare număr de manuscrise ale cronicarilor moldoveneşti şi începe a le compara, pentru a găsi tipul cel mai curat pentru fiecare cronică. Dacă ştiinţa modernă poate critica unele încheieri ale lui, ea recunoaşte că el a supus imensul material de care dispunea unei cercetări serioase şi a făcut o lucrare de un mare preţ pentru vremea aceea.

După ce tipăreşte în franţuzeşte câteva extrase din cronici (Iaşi, 1845), începe tipă rirea Letopiseţelor. Această lucrare a ţinut peste 7 ani. Întâi a apărut tomul al doi lea (1845) şi al treilea (1846) şi mai târziu tomul întâi (1852).

E de prisos să se mai arate însemnătatea culegerii lui Kogălniceanu. Ea a fost o condiţie esenţială a dezvoltării ce au luat studiile şi cercetările istorice din ţara noastră. Şincai, care cunoscuse mai toate cronicile munteneşti şi moldoveneşti, publicase numai extrase şi opera lui încă nu se tipărise întreagă. Este deci meritul lui Kogălniceanu că a pus la îndemâna tuturor icoana trecutului Moldovei, aşa cum se înfăţişează în cro nicarii din veacul XVII şi XVIII.

Valoarea publicaţiei lui Kogălniceanu nu se poate compara decât cu a revistei pe care o încep în Bucureşti Bălcescu şi Laurian.

Între 1845 şi 1848 apărură cinci volume, care au rămas până în anii din urmă singurele izvoare pentru istoriografia cronicarilor munteni. În aceste volume se publi cară şi o mare parte din articolele lui Bălcescu şi câteva ale tovarăşului său. E locul aici de a vorbi mai pe larg despre cel dintâi.

Nicolae Bălcescu (1819-1852) e născut în Bucureşti unde a şi învăţat la Sf. Sava şi în particular cu bănăţeanul Murgu. E fiul unui boiernaş, care nu a lăsat copiilor săi avere însemnată. Amănunte biografice a dat asupră-i Ion Ghica, dar numai pentru tinereţea lui, aşa că până acum o nouă lucrare asupră-i, după studiul lui Gr. Tocilescu (1876) nu s-a făcut.

Chiar din vremea când era şcolar, se ocupa cu istoria în mod deosebit şi din cu noaşterea trecutului poporului său s-a ales cu o mare iubire pentru oaste. A voit chiar să fie ostaş. A intrat în miliţia ce se organizase conform Regulamentului şi a servit câtva ca ofiţer. Ieşind apoi din armată, a luat parte la mişcarea politică secretă care în 1838-1840 voia să provoace o schimbare în felul de cârmuire al ţării. Fruntaşii aces tei acţiuni, Ion Câmpineanu, Bălcescu, Mitică Filipescu ş.a. înţeleseră de atunci că viitorul românilor nu se poate asigura decât prin unirea principatelor şi prin alegerea unui principe străin. Încercarea lor n-a reuşit, cu toată rugăciunea lui Câmpineanu pe la cabinetele Europei, unde voia să provoace un curent favorabil pentru români. Con ducătorii au fost arestaţi pe la mănăstiri şi numai venirea lui Bibescu i-a scăpat.

Debutul lui ca scriitor am văzut că s-a făcut în "Propăşirea" din Iaşi (1844) cu un articol despre puterea armată a românilor, pe care-l salută Heliade în "Curierul românesc" (no. 87 an 1844) lăudând "talentul eminent" al autorului, în care "va avea patria un adevărat istoric al său".

În anul următor începu a redacta "Magazinul" de care vorbirăm, deschizând seria articolelor printr-un studiu asupra "izvoarelor istoriei românilor" care examinează chestiunea din toate punctele de vedere şi pune în curent pe cititor cu starea de lucruri din acel moment.

Fu unul dintre fruntaşii revoluţiunii din 1848 şi, când se constitui guvernul provi zoriu, i se dete însărcinarea de secretar al statului împreună cu Rosetti şi I.C. Brătianu.

După căderea revoluţiunii, în septembrie, exilat, se duse în Transilvania, unde tocmai se începuse lupta românilor, aliaţi cu Austria, contra ungurilor. Văzând că ungurii s-au ridicat în contra tiraniei austriece, în numele principiilor proclamate de revoluţiunea franceză, mulţi dintre emigraţi crezură că e bine ca românii să se împace cu ei şi împreună să lupte contra Austriei şi Rusiei. Înţelegând rău situaţia de peste munţi, exilaţii noştri socotiră că îndeplinesc o datorie de patriotism stăruind să înceteze războiul; de aceea ei deteră specială însărcinare lui Bălcescu să trateze cu căpeteniile ungurilor ca să stabilească un mod de împăcare. Tractările nu au putut ajunge la nici un rezultat bun pentru că ungurii nu voiau să recunoască existenţa românilor ca naţiune şi nu renunţau la ideea, pe care au urmărit-o până la înfrângerea din 1918, de a face un stat maghiar unitar. Concesiunile admise de ei nu putură fi primite de comitetul naţional român şi în cele din urmă recunoscu însuşi Bălcescu că concilaţiunea nu se poate îndeplini şi văzu că transilvănenii au dreptate. Acest lucru îl mărturiseşte într-o scrisoare către Ion Ghica, în care zice: "Până când un popor nu va exista ca naţiune, n-are ce face cu libertatea".

După aceste evenimente, atins de oftică din cauza vieţii zdruncinate ce dusese, trăi când în Franţa când în Italia şi muri în Palermo, într-o extremă sărăcie. Singur şi departe de ţară, el s-a stins cu numele ei pe buze. Minunat ne-a povestit Alecsandri ultimele momente ale vieţii nenorocitului exilat, în poezia Nicolae Bălcescu murind, care se termină cu strofa următoare: 

Du-te, rază strălucită, Iar tu nour de rodire,
Du-te mică păsărea Fă să crească-n sânul său
Şi pe ţara mea iubită Cu verzi lauri de mărire
Mângâiaţi-o-n lipsa mea. Floarea sufletului meu. 

Scrierile lui Bălcescu nu sunt prea multe, dar sunt foarte importante. nu numai pentru timpul în care s-au scris, ci şi ca valoare proprie.

El începe seria lucrărilor sale, declarând că voieşte să schimbe modul de a se face istoria, căci până atunci toţi se ocupau numai de războaie şi studiau numai biografia suveranilor. Trebuie să cercetăm instituţiunile trecutului, căci numai aşa vom pricepe faptele. Această cercetare îşi propune să o încerce el, luând ca punct de plecare instituţia militară, pentru că acesteia se datoreşte mărirea trecută a românilor. Astfel dete Puterea armată, importantă încă prin aceea că întreprinde studiul nu numai pe baza autorilor români şi străini, dar şi pe baza hrisoavelor. În primul articol împarte studiul asupra armatei Valahiei în două părţi: de la întemeierea principatului până la fanarioţi, - de la fanarioţi până în timpul său, adică sub regimul regulamentar. Examinează organizarea în aceste diferite epoci, cum şi arta militară, dând detalii foarte intersante, dar având defectul că nu deosebeşte bine epocile şi confundă instituţii din două momente diferite. Al doilea articol arată cum era armata moldovenească în timpii de mărire. Primul articol e publicat în "Propăşirea" (1844); celălalt în "Magazin istoric" (1846).

Ca lucrări mai mici publicate mai toate în "Magazin", vom cita: despre mişcarea din Ardeal, despre izvoarele istoriei române şi câteva biografii.

Tot în "Magazinul istoric" (vol. II) publică el: Despre starea socială a munci torilor plugari în principatele române în diferite timpuri, în care studiază pentru prima oară această chestiune, bazat pe documente.

Porneşte de la ideea că, la întemeierea principatelor ţările erau locuite şi aveau un însemnat număr de proprietăţi private, astfel că drept loc domnesc (dominium principis) se puteau privi numai locurile pustii şi cuprinsul târgurilor. Prin urmare, numai pe acestea puteau domnii să le dăruiască boierilor ca proprietăţi. Arăta cum, din cauza războaielor şi a sărăciei, locuitorii proprietari pe mici întinderi de pământ (moşneni, răzeşi) au trebuit să renunţe la proprietăţile lor şi să devie vecini (rumâni) pe moşiile proprietarilor celor mai mari. Examinează apoi actele de emancipare ale lui Constantin Mavrocordat, susţinând că ele n-au putut să îmbunătăţească în mod real soarta ţăranilor, de vreme ce le-au liberat persoana fără să le dea mijloc de trai. Termi nând, arată cât de mare însemnătate are stabilirea relaţiilor juste între muncitori şi pătura dominantă şi zice că trebuie să ridicăm clasele de jos, să le dăm drepturi egale şi să le îmbunătăţim starea materială, "căci vai de acele naţii unde un mic număr de cetăţeni îşi întemeiază puterea şi fericirea lor pe robirea gloatelor. Ele pier!".

Preocupat de aceleaşi idei, tipăreşte la Paris o lucrare intitulată Question écono mique des Principautés Danubiennes (1850) în care zugrăveşte reaua stare a ţăranilor, propune înfiinţarea de credite pentru cumpărare de vite şi instrumente agricole şi sfârşeşte declarând că boierimea nu caută decât interesul său, că se opune la îmbunătă ţiri şi "prin urmare nu pe boieri se reazemă mântuirea principatelor".

Opera de căpetenie a lui Bălcescu pe care n-a putut însă s-o termine este Istoria românilor sub Mihai Viteazul, - publicată de Academia Română, sub îngrijirea lui A. Odobescu (1878).

La început e o introducere în care îşi propune a face un tablou sumar al istoriei românilor şi o privire filozofică asupra principiilor ce trebuie să călăuzească naţiunea noastră în drumul spre reorganizare, dar n-a putut s-o termine şi unele puncte sunt atinse foarte pe scurt sau numai indicate. Lucrarea e împărţită în şase cărţi, a şasea neîncepută şi a cincea neterminată. I. Libertatea naţională; venirea pe tron a lui Mihai şi primele lupte. II. Călugărenii. III. Robirea ţăranului; diferitele războaie şi aşezământul. IV Uni tatea Naţională; luptele din Transilvania şi Moldova, unirea temporară a ţărilor. V.Mirăslău: nenorocita luptă de acolo, unde Mihai e învins.

Bălcescu a consultat peste 500 de opere şi a voit să facă nu numai o lucrare ştiinţifică, dar şi o lucrare naţională. Iubirea de patrie şi de libertate încălzeşte această operă, scrisă într-un stil plin de frumuseţe şi de energie. Povesteşte evenimentele aşa, ca să le facă interesante, dar nu se mulţumeşte cu aceasta, ci le judecă, păstrând o abso lută nepărtinire: precum laudă calităţile şi faptele mari, aşa critică defectele şi greşelile.

Răpit prea curând de moarte, Bălcescu rămâne unul din cei mai mari scriitori ai noştri şi mai presus de toate ca imaginea deplină a adevăratului liberal şi patriot, care a murit cu convingerea că se va împlini într-o zi "visarea vieţii sale", adică "Ro mânii vor fi una, liberi şi fraţi".

Laurian, tovarăşul lui Bălcescu, a avut viaţă mai lungă şi activitate mai variată.

August Treb. Laurian (1810-1881) a învăţat la Sibiu, la Cluj şi la Viena. Studiile sale se pare că au fost foarte variate; filozofie, matematică, filologie, istorie. Amănunte sigure nu avem, fiindcă nu avem despre el nici un studiu biografic şi documentat.

Ştim că prima lui publicaţie a fost operă filologică Tentamen criticum in origi nem, derivationem et formam linguae romanae, tipărită la Viena (1840), în care în cearcă a reconstitui limba românească într-o fază primitivă - cam prin sec. XII - dar încercarea lui este o alcătuire cu totul teoretică, întrucât nu există nici un fel de urmă de limbă din acel timp, este neizbutită şi se înfăţişează ca o simplă curiozitate.

Probabil, după această publicare, a venit în Bucureşti, unde a ocupat catedra de filozofie de la Sf. Sava. În 1848 însă, când fraţii săi din Ardeal au început a se mişca împotriva ungurilor, a alergat acolo şi a fost unul dintre conducătorii luptelor. Membru în cele mai importante comitete de acţiune, a fost dintre delegaţii ce s-au dus la Viena să înfăţişeze împăratului cererile românilor.

După revoluţie se duse în Moldova ca inspector general al şcoalelor. Trecând în Bucureşti, fu unul din factorii de căpetenie ai activităţii şcolare şi filologice. Profesor la facultatea de litere, efor al şcoalelor, membru în consiliul superior al instrucţiei, fondator al Academiei şi mulţi ani prezident al ei, profesor al regelui Carol, Laurian fu o personalitate mare în toată epoca aceasta a vieţii sale. În Academie avea cuvântul hotărâtor; de aceea el redactă, ajutat de Massim şi de alţi membri, marele Dicţionar al limbei române şi Glosariul (1871-1876), care fu culminaţia curentului latinist, dar care şi contribui la prăbuşirea lui.

Laurian a fost un fecund autor didactic, iar ca tovarăş al lui Bălcescu, el a publicat în "Magazin" articole de istorie (Temişana etc.) şi de epigrafie, primele de acest fel în literatura română.

*

În afară de scrierile lui Laurian, literatura didactică este, şi în acest timp, îmbo găţită şi de alţi scriitori, iar şcoalele fac progrese însemnate. Pe lângă profesorii ardeleni, mai de mult veniţi în principate, se adaugă alţii, între care locul de frunte îl ocupă Munteanu şi Ion Maiorescu.

Gavriil Munteanu (1812-1869) profesează în Buzău (la seminar) şi în Bucureşti până la 1848, iar după acest an se întoarce în provincia sa şi devine fundatorul gimnaziului din Braşov.

De la el au rămas câteva traduceri literare, ca Suferinţele junelui Werther (Buc. 1842) şi cărţi de şcoală. Cea mai însemnată lucrare este traducerea scrierilor lui Tacit (Sibiu 1871), despre care regretăm că e scrisă într-o limbă prea latinizată. Aceasta îi deschise porţile Academiei în 1866.

Mai importantă şi mai îndelungată activitate didactică are Ion Maiorescu. Acti vitatea lui este acum mai bine cunoscută prin publicaţiile ce s-au făcut cu ocazia îm plinirii a 100 de ani de la naştere.

Ion Maiorescu (1811-1864), născut într-un sat lângă Blaj, a studiat la Blaj, Cluj, la Pesta şi la Viena. A venit în Ţara Românească în 1837, ca un profesor la o şcoală ce s-a întemeiat atunci în orăşelul Cerneţi, dintr-un fond particular. A trecut apoi profesor la un colegiu din Craiova şi inspector al şcoalelor din acel oraş. Fiind aci, a avut în anul 1839, un mare conflict cu conducătorii şcoalelor din ţară, din pricina unui articol publicat în "Gazeta de Transilvania". În acel articol el critica şi viaţa socială şi culturală şi literatura din Ţara Românească. O sumă de glasuri de protestare se ridicară, între care şi al lui Heliade; autoritatea şcolară, în fruntea căreia se afla Petrache Poenaru, îl sili să părăsească postul pe care nu-l reluă decât după o scrisoare de retractare.

E probabil că a fost profesor la seminarul "Veniamin" din Iaşi, dacă îl identificăm cu Ion Maior pe care-l pomenesc actele şcoalei din 1842 şi 1843, ceea ce se poate face ţinând socoteală că între acuzaţiile pe care i le aduce Heliade este şi aceea că şi-a schimbat numele din Maior în Maiorescu, pe când Lazăr nu s-a făcut Lăzărescu.

Furtuna aceasta s-a potolit şi Maiorescu a avut legături cu toţi fruntaşii mişcării din 1848. Aflându-se în Ardeal, unde se dusese să ia parte la luptele fraţilor săi, el a fost delegat de către guvernul provizoriu să reprezinte dietei Germaniei, din Frankfurt, memorii, în care arăta motivele mişcărilor din principate.

Mai târziu s-a întors în Ţara Românească şi s-a ocupat cu administraţia învăţământului, fiind mai mulţi ani director al eforiei şcoalelor. În această calitate el a publicat dări de seamă asupra mersului instituţiilor culturale, puse sub oblăduirea eforiei.

În 1857 a făcut o călătorie în Istria unde a găsit sate româneşti şi a cercetat starea românilor precum şi dialectul vorbit de aceştia. Lucrarea s-a tipărit după moartea autorului de către fiul său (1874).

*

Pentru a încheia cu această epocă, ne rămâne să pomenim despre literatura poporană şi despre teatru.

Scriitorul popular Anton Pann tipăreşte acum o colecţie de Poezii populare (Buc. 1864) şi dă la lumină primul volum din culegerea de Proverburi sau povestea vorbei (Buc. 1847).

El rămâne însă tot izolat şi necunoscut de lumea scriitorilor, pe care n-o poate inte resa la acest gen de publicaţii. În Moldova însă se vede naşterea unui spirit nou, care preţuieşte produceri ale poporului, reprezentat prin Alexandru Russo şi prin Alecsandri.

Literatura dramatică este reprezentată în acest timp prin câteva comedii ale lui C. Bălcescu (O bună educaţie, 1845), T. Codrescu (Soldatul prujitor, 1846), C.Halepliu (Cumplitul amăgit 1847), C. Caragiale (O soarea la mahala 1847) şi mai ales prin piesele lui Alecsandri: Creditorii (1845), Rămăşagul (1846); Iaşii în carnaval (1845), Piatra din casă (1847); Iorgu de la Sadagura tipărită în 1844 şi Nunta ţărănească (1848). Cea mai însemnată din ele este Iorgu de la Sadagura în care, pe lângă partea comică, se vede dezvoltată şi o idee: lupta între bătrâni şi tineri. Aici el înfăţişează sub o lumină favorabilă pe boierii bătrâni care trimit pe fiii lor în străinătate şi face o figură ridicolă din Iorgu, care a stat câtva timp la Sadagura şi nu mai poate suferi nici viaţa, nici obiceiurile din Moldova. Încheierea piesei este patriotică şi spre lauda bătrânilor, căci Iorgu vede şi el, nu numai că interesul său personal este să fie de aceeaşi părere cu unchiul său, dar că datoria tinerilor care au făcut studii în ţări străine este să pună toată învăţătura şi toată puterea lor în serviciul patriei.

Iaşii în carnaval este ca şi cealaltă alcătuită din mai multe acte. Aci el face satira vieţii din Capitală, arătând, cu ocazia petrecerilor din carnaval, o sumă de obiceiuri rele, abuzuri ale administraţiei ş.a. Este una din pledoariile cele mai elocvente pentru ideile politice ale tinerimii.