Influenţe şi curente

Secolul XIX este cel mai însemnat pentru viaţa poporului nostru, fiindcă în cursul acestui veac s-au realizat mari progrese pe toate terenurile, iar pentru literatură este primul în care se produc lucrări care să poarte cu adevărat numele de opere literare. Aceasta nu se întâmplă însă chiar de la început. Aspectele societăţii româneşti în diferitele momente ale acestui secol sunt foarte deosebite: alte obiceiuri, alte instituţii, altă cultură. Cine ar zice că de la Alecu Beldiman până la Grigore Alexandrescu sunt numai 20 de ani? Căci de la Paris Momuleanu până la Eminescu n-au trecut nici 40 de ani? De aceea e nevoie să facem mai multe despărţiri în literatura noastră modernă. Limitele acestora nu sunt bine stabilite şi de aceea diferă mult în această privinţă cărţile de istoria literaturii. Noi, pentru că am dat literaturii din secolul XIX numele de literatura modernă, avem să-l despărţim în trei perioade: perioada începuturilor (1800-1830), perioada eroică (1830-1870) şi perioada critică (1870-1900).

În prima perioadă în principatele române se găseşte încă puternic curentul care stăpânise veacul trecut; cel grecesc; dar se introduc şi alte curente noi: cel francez şi cel latinist transmis de şcoala ardeleană.

Să cercetăm rolul acestor curente şi partea cu care au contribuit la mişcarea noastră literară din perioada de care ne ocupăm.

Grecismul este mult mai vechi în ţările române decât în epoca fanariotă; se poate zice că la venirea lui Nicolae Mavrocordat preponderenţa culturii greceşti era asigurată. Chiar în secolul XVII am avut în principate un mare număr de cărţi tipărite greceşte şi scrise de către români.

Fost-a un bine sau un rău această influenţă?

Părerile sunt împărţite. Dacă asculţi pe Gheorghe Lazăr, care spune că grecii au făcut pe români "împotrivitori limbii româneşti", trebuie să consideri curentul grec ca o mare nenorocire. Dacă din contra, citeşti introducerea lui C. Erbiceanu la publicaţia "cronicarilor greci" (Buc. 1890), vezi că lucrurile se prezintă cu totul altfel: "În epoca influenţei elenismului limba naţională a crescut, s-a dezvoltat, pentru că avea în elenism un model de limbă artistică şi perfectă, de unde se puteau inspira scriitorii români".

E o parte de adevăr, în fiecare din aceste păreri extreme. Desigur că în epoca slavonismului dezvoltarea noastră literară e mult mai redusă decât în epoca influenţei slavone, dar aşa-zisul "elenism" aduce numai indirect cultura clasică elenă: el aduce mai mult spiritul grecesc nou şi acesta înfăţişează puţine elemente, care ar fi slujit la un progres al literaturii noastre. Cu ceea ce a putut da grecismul din epoca fanariotă, nu s-ar fi format literatura secolului XIX, căci spiritul lui nu se potrivea nici cu spiritul maselor populare, nici cu acel al păturilor mai culte. De aceea puţine şi de puţină valoare lucrări literare s-au produs sub acţiunea influenţei greceşti. Au trebuit să vie alte împrejurări, alte curente, care să dea elementele literaturii noastre moderne.

Acestea sunt, de o parte, influenţa franceză şi curentul latinist, datorite apusului; pe de alta, o slabă cunoaştere a producţiunilor poporane.

Să cercetăm cum se introduce limba şi spiritul francez în principatele române.

Vom observa că avem întâi o influenţă indirectă în secolul XVIII şi până la 1820; apoi o influenţă directă după această dată şi până pe la 1870.

Influenţa indirectă o datorim grecilor şi ruşilor.

Este interesant de văzut că chiar în veacul în care stăpânirea grecească ajunge la culmea ei din punct de vedere politic şi din punct de vedere cultural, ea poartă în sine germenul propriei ei disoluţiuni: limba franceză.

Cum se întâmplă aceasta?

Se ştie că turcii, îndată ce s-au stabilit în Europa şi au avut legături diplomatice cu alte state, s-au servit în asemenea împrejurări de oameni străini şi în special de greci, care rămăsese în mare număr în Constantinopol, vechiul Bizanţ, unde au şi până azi un mare cartier în care trăiesc în grupe compacte, având şi patriarhatul lor. Aceşti greci au fost siliţi să înveţe limba care era mai mult întrebuinţată în raporturile diplomatice. Câtă vreme veneţienii erau stăpânii mărilor şi puternici în Europa, ei vorbiră italieneşte. Mai târziu, de prin secolul XVII, limba franceză devine predomnitoare; atunci grecii vorbiră franţuzeşte.

Când turcii încep a trimite domnitori în principate dintre foştii dragomani greci, aceştia, venind în ţară, introduc cunoştinţa limbii franceze, îşi cresc copiii cu profesori francezi, lucru care curând se imită de către boieri, precum s-a imitat de către aceşti toate obiceiurile aduse de greci. Unii domnitori îşi iau şi secretari francezi. Astfel Nicolae Caragea are pe Pierre Laroche, care a stat vreo 20 de ani în principate, întrebuinţat în această funcţiune de mai mulţi domnitori. Alexandru Mavrocordat are pe comitele Hauterive, care a scris un memoriu despre starea de lucruri din Moldova.

Prin aceşti secretari şi învăţători şi prin înşişi domnitorii şi familia lor se introduseră şi cunoştinţa limbii franceze şi scrieri în limba franceză.

Tot cultură franţuzească se introduce indirect şi prin ruşi.

În secolul XVIII ruşii au suferit o puternică influenţă franceză, mai ales în vremea împărătesei Elisabeta (1741-1762). Curtea ei este imitată de pe curtea franţuzească; înalţii demnitari ai statului se îmbracă franţuzeşte, mănâncă franţuzeşte, îşi aduc mobile din Franţa, vorbesc şi scriu franţuzeşte; se stabilesc legături personale între francezi şi ruşi. Voltaire e în corespondenţă cu împărăteasa şi scrie Istoria lui Petru cel Mare de pe documentele ce-i dă un ministru rus... O sumă de tineri ruşi sunt trimişi să facă studii la Paris. Sub Caterina II (1763-1796) această influenţă franceză ajunge la culme şi se intoduce în toate instituţiunile din Rusia.

Era deci foarte firesc ca această influenţă să treacă şi în principatele române. Operaţiunile deselor războaie dintre ruşi şi turci se desfăşoară pe pământul nostru şi sunt însoţite de lungi ocupaţiuni ruseşti. Astfel este cu războiul dintre 1768-1774; astfel cu cel dintre 1806 şi 1812; astfel este ocupaţia dintre 1828-1834, cu care se stabileşte protectoratul rusesc şi regimul Regulamentului Organic. Toată ofiţerimea rusă intră în relaţiuni cu familiile boiereşti din principate, are educaţiune franţuzească, şi obiceiurile ei, vorbirea ei franţuzească, se introduc în clasele înalte din ţările române. Ruşii pronunţă franţuzeşte mai bine decât grecii, ei deci arătară românilor buna pronunţare franţuzească. Ei introduseră dansurile franţuzeşti, ei introduseră instrumentele muzicale şi muzica franţuzească, introduseră mobilele şi costumele occidentale.

Aceste înrâuriri indirecte - prin greci, prin ruşi - pregătiră terenul pentru contactul direct al românilor cu civilizaţiunea şi cu literatura franceză.

Revoluţiunea franceză cea mare şi mai târziu restauraţiunea făcură să se răspândească în Europa o sumă de emigraţi din Franţa. Expansiunea napoleoniană dintre 1804-1812 contribui şi ea la împrăştierea ideilor, moravurile şi limbii franceze. Toate acestea atinseră şi principatele române şi francezii începură a se interesa de ele. La 1797 se stabilesc cele dintâi consulate franţuzeşti în Bucureşti şi în Iaşi, iar în 1800, când o seamă de boieri se gândesc să scape ţările de sub stăpânirea turcească, trimit pe boierul Dudescu la Paris, ca să ceară ajutor de la guvernul primului consul.

Această influenţă franceză se întăreşte din ce în ce prin tinerii care merg la studiu în Franţa şi prin pensionatele franţuzeşti de băieţi şi de fete care se stabilesc în capitalele celor două ţări.

Printre aceşti tineri erau negreşit fii de boieri şi de oameni bogaţi, care puteau trăi pe socoteala familiilor, dar erau şi fii de familii modeste, trimişti ca bursieri ai statului. Cei dintâi bursieri fură Eufrosin Poteca, Simion Marcovici şi Petrache Poenaru.

Dacă ţinem seamă că această tinerime instruită în Franţa devine conducătorea mişcării politice şi literare din ţară, dacă adăugăm că şi dintre oamenii maturi au început să călătorească prin ţările străine, cum a fost Dinicu Golescu, care a scris povestirea călătoriilor sale, atunci înţelegem cum s-au schimbat în vremea dintre 1830 şi 1850, spiritul public în amândouă principatele, cum "bonjuriştii" impun ideile lor în toate manifestările vieţii, cum o nouă civilizaţie se introduce în locul celei vechi.

Această civilizaţie are mai ales caracterul franţuzesc.

Împreună cu ea, şi activitatea literară se schimbă. Românii încep a cunoaşte scrierile franţuzeşti şi, văzând fecunditatea literaturii franceze, simt dorinţa de a avea şi ei o literatură naţională. Se produc un mare număr de traduceri, se produc imitaţiuni dar se produc şi lucrări originale, inspirate de ideile literaturii franţuzeşti. Mai ales nevoia de a traduce sileşte pe scriitori a perfecţiona alcătuirea frazei şi a-i da o construcţiune mai clară, mai potrivită cu claritatea limbii franceze, iar vocabularul se îmbogăţeşte într-un mod uimitor. Genuri şi forme literare necunoscute până atunci încep a ieşi la lumină.

Dar în afară de formă, în afară de stil, este ceva mai important pe care influenţa franceză îl dă literaturii române: este ideea de libertate. Prin limba, prin scrierile franţuzeşti, românii devin din ce în ce mai stăpâniţi de ideile democratice şi doresc să schimbe întocmirea politică din ţara lor. În Franţa află refugiu cei exilaţi, în Franţa găsesc ecou plângerile tineretului liberal şi francezii le dau mână de ajutor în momentele grele.

A doua împrejurare care condiţionează dezvoltarea literaturii române în secolul XIX este curentul latinist. Acest curent, născut în Ardeal, unde dă naştere şcolii ardelene, îşi întinde influenţa şi în principate, care păreau cu totul cufundate sub înrâurirea greacă.

Propagarea ideilor acestora s-a realizat prin oameni şi prin scrieri.

Prin oameni s-a făcut:

a) prin tineri care au mers să studieze şcolile de peste munţi;

b) prin profesori care au venit de peste munţi în principate;

c) prin raporturi personale între oamenii maturi, stabilite cu ocazia tipăririi în Transilvania a unor cărţi scrise în principate.

La începutul secolului XIX în principate nu se putea dobândi în şcoală o cultură mai serioasă decât dacă se făcea în limba grecească; profesorii greci erau peste tot şi mai bine plătiţi, aveau rol şi mai însemnat şi erau şi oameni mai învăţaţi; au fost unii care au făcut lucrări importante pentru ştiinţa limbii greceşti, ca Lambru Fotiadi, Vardalah, Comita ş.a. Învăţătura românească era redusă la citire şi scriere şi la lectura cărţilor bisericeşti, iar alte limbi şi alte studii nu se făceau. De aceea cei care voiau să dea fiilor lor o cultură mai îngrijită şi nu-i puteau trimite prea departe în ţările apusului, îi trimiteau la şcolile din Ardeal, mai ales la Braşov şi la Sibiu. Putem cita ca exemplu pe Grigore Pleşoianu, fost profesor la Craiova, traducător vestit în epoca dintre 1830-1840, care şi-a făcut studiile la Sibiu.

Se înţelege însă că numărul acestor tineri, trimişi departe de familiile lor, era relativ mic, iar cei mai mulţi părinţi doreau să aibă chiar în ţară şcoli organizate mai bine. De aceea au început unele familii bogate să aducă profesori din Ardeal, iar cârmuirea să cheme şi ea asemenea oameni la şcolile publice.

Astfel, la 1813, epitropii şcolilor din Valahia aşază la Sf. Sava profesor pe ardeleanul Gh. Lazăr, care venise cu doi ani mai înainte în ţară. La 1820, când mitropolitul Veniamin Costache vrea să reorganizeze seminarul de la Socola, roagă pe Gh. Asachi să-i găsească profesori noi şi acesta aduce din Transilvania pe Vasile Pop, Vasile Fabian (Bob), Ion Cristea şi Ion Manfi.

După 1821, numărul acestor profesori se face şi mai mare. La 1826 Florian Aaron e chemat de boierul Dinicu Golescu şi întemeiază la Goleşti o şcoală de băieţi.

La începutul secolului XIX erau puţine tipografii în principate şi rău înzestrate; de aceea mulţi autori îşi tipăreau lucrările lor peste munţi, fapt care a dat naştere la călătorii sau la corespondenţe personale cerute de asemenea împrejurări. Astfel, Eufrosin Poteca, din Bucureşti, tipăreşte la Buda traducerea unei cărţi de logică şi de etică; Gr. Pleşoianu din Craiova tipăreşte la Sibiu traducerea lui Telemac de Fenelon şi alte scrieri; Stanciu Căpăţâneanu din Craiova, de asemenea, tipăreşte o parte din cărţile sale la Sibiu; acelaşi lucru îl face călugărul din Iaşi Ghermano Vida cu gramatica sa franceză pe care o tipăreşte la Buda. La Sibiu tipăresc scrieri de-ale lor Gheorghe Ioanid din Bucureşti, Ion Gherasim Gorjan, traducătorul Halimalei, Gheorghe Săulescu, din Iaşi, Anton Pann din Bucureşti; ba şi un Almanah al statului Ţării Româneşti (pe 1836) este tipărit la Buda.

În legătură cu tipografia a fost comerţul cărţilor, care în primele decenii ale secolului XIX era în mâna ardelenilor. Avem date în Istoria şcoalelor de V.A. Urechia, de unde se vede că până la 1830 cărţile se vindeau la un loc cu mărfurile de braşovenie.

Propagarea ideilor şcoalei latiniste s-a făcut şi prin scrieri.

E adevărat că urmaşii celor trei reprezentanţi ai şcolii ardelene, Micu, Şincai şi Maior, nu produc un număr prea însemnat de opere, dar ei au meritul de a fi popularizat unele din ideile marilor scriitori şi mai ales de a fi pregătit prin şcoli legiuni de tineri, care să răspândească aceste idei.

Ideile privitoare la limba română şi în genere studiul limbii au format obiectul de căpetenie al preocupărilor lor.

Astfel apărură o serie de gramatici: a lui Ion Morariu (1778), a lui Radu Tempea (1797), a lui Paul Iorgovici (1799), a lui Constantin Diaconovici Loga (1822), a episcopului Alexe din Gherla (1826).

Unele din ele trecură şi fură cunoscute şi în principate.

Asupra acestei epoci scrie Costache Negruzzi note interesante în articolul său Cum am învăţat româneşte.

În vremea când influenţa greacă făcuse să amorţească până şi conştiinţa naţională, puţini români care nu puteau să se împace cu această stare de lucruri, "se uitau - zice el - cu dor spre Buda sau Braşov, de unde le venea pe tot anul calendare cu poveşti la sfârşit şi din când în când câte o broşură învăţătoare meşteşugului de a face zahăr din ciocălăi de cucuruzi sau pâne de cartoafe".

Ziceam, că şi oarecare cunoaştere a literaturii poporane apare în această epocă. În adevăr, în Văcăreşti şi mai ales în Ienache sunt reminiscenţe din unele doine, fie ca fond, fie ca formă a versului. Iar în Transilvania, afară de Ţiganiada lui Deleanu, care se întemeiază în parte pe credinţe şi poveşti poporane, sunt operele lui Vasile Aron şi ale lui Ion Barac. Cel dintâi este autorul povestirii glume satirice Leonat şi Dorofata, iar Barac ne-a dat în 1801 faimoasa povestire care se citeşte şi azi în popor, Istoria prea frumosului Arghir şi a prea frumoasei Elene.

Acestea sunt elementele fundamentale ale literaturii române la începutul sec. XIX.