Frivolitate pompoasă

Există un fariseism foarte vizibil şi dizgraţios, caracteristic diletanţilor cu pretenţie. Oamenii de acest fel iau cu atât mai uşor atitudinea competenţei serioase cu cât se feresc mai abil de a o pune la adevărată încercare. Diletantul pretenţios este un domn prin excelenţă dificil, care ştie să se păzească de răspundere cu minunată măiestrie. Deşi altfel "diletant", posedă virtuozitatea considerabilă de a-şi masca incompetenţa şi a speria prin severitatea judecăţii sale.

Este admis fără cercetare că jocul de hazard, luxul în îmbrăcăminte şi hrană, flirtul şi dansul, circul, teatrul de varietăţi şi cheful cu lăutari sunt lucruri esenţial frivole. Să te dai prea mult lor este hotărât faptă rea, după judecata oamenilor serioşi. Trebuie mărturisit însă că acei care-şi trec viaţa în aceste frivolităţi consacrate (şi, în fond, oarecum venerabile) au adeseori onestitatea să mărturisească aceasta fără înconjur, şi nu caută să treacă drept altceva decât ce sunt. Dar există frivolităţi deghizate, care scapă lesne din vedere tocmai oamenilor serioşi; despre aceste mofturi în vestmânt pompos vorbesc aici.

*

Vanitatea este divers şi intens stimulată în societăţile civilizate. Este foarte plăcut, şi adeseori profitabil, să obţii cât mai ieftin prestigiul competenţei. Astfel se nasc diletanţii cu pretenţie de autoritate. Posibilitatea existenţei acestora este fundată economic în formele diverse ale parazitismului social. Rentierii, dar mai ales sinecuriştii de sub diverse etichete sunt deţinătorii frecvenţi ai acelui diletantism fără modestie. Acest tip social alcătuieşte trupa anostă a aşa-numiţilor cunoscători şi protectori de artă, sau propagandişti pentru artă şi cultură, precum şi acelor care, fără treabă şi cu semiînvăţătură, ard în entuziasm pentru ştiinţă. Sunt oameni care, din lipsa unui talent bine afirmat şi liberi de constrângerea unei ocupaţii exigente, frunzăresc istorie, arheologie, economie politică ori chiar matematică sau medicină, încurcă circulaţia în expoziţiile de artă, şi ocupă fără justificare interioară sălile de concert. Unii, făcând astfel, rămân destul de inofensivi; mulţi ajung agresivi, fiindcă dogmatizează fără bătaie de cap.

Se poate înţelege de ce în lumea modern burgeză acest tip social trebuia să înflorească indiscret. Competenţa specială şi desăvârşirea ei, adică virtuozitatea, sunt fenomene adânc esenţiale spiritului burgez şi structurii sociale născute din el, de la cele dintâi începuturi în viaţa breslelor. Când Ludovic XIV a zis lui Boileau, care susţinea că Molière este cel mai mare poet al vremii: nu credeam, dar aici te pricepi d-ta mai bine - regele biurocrat a vorbit în adevărat spirit burgez. Burgezul a adus în lume prestigiul muncii, şi cu munca s-a introdus neapărat postulatul măiestriei, al creării cu maximum de încordare a facultăţilor naturale, disciplinate prin o învăţătură tradiţional specializată. Aceste sunt cele din urmă valori decizive consacrate de societatea civilizată. În ideea de muncă şi de competenţă riguroasă, socialiştii sunt copiii autentici ai burgeziei; ei nu fac şi nu pot face decât să corecteze inconsecvenţele acesteia. Şi dacă munca specializată şi complimentul ei logic, virtuozitatea, ajung să fie resortul şi valoarea primară în societatea burgeză cu cât ea se dezvoltă în sensul naturii sale intime, cu atât mai şubredă devine situaţia diletantismului, îndeosebi a celui mascat şi cu pretenţie de competenţă.

Ca să întărim acestea cu un exemplu specific burgez, să ne amintim că, pe măsură ce se strica tehnica economică prin zdruncinările anacronice provocate de război, tot mai numeroşi se făceau oamenii de afaceri diletanţi, tot mai dezastruos mişunau negustorii improvizaţi, cu procedările lor primitive, spre spaima şi indignarea negustorilor adevăraţi. Fără îndoială, acest diletantism practic era de altă şi mult mai grea însemnătate decât acel din domeniul ocupaţiilor de lux. Acest din urmă întreţine însă un spirit fals şi ofensează bunul-gust. Acesta nu-i indiferent pentru economia generală a culturii.

Acel care nu vrea, sau este altfel incapabil să-şi disciplineze riguros energia, în sensul unei virtuozităţi oarecare, se află în contrazicere radicală cu orientarea vieţii moderne; şi dezvoltarea acestei vieţi anunţă suprimarea acestui tip rămas din vremuri cu o structură socială astăzi înlăturată, cel puţin în principiul ei. Există o estetică a valorilor sociale care e un indicator preţios al direcţiei pe care o ia viaţa istorică. În anume timp, anume atitudini şi tipuri sociale încep a fi dezaprobate prin reacţie imediată. Ele dezgustă şi supără, fiindcă stau în calea pe care cultura păşeşte cu necesitate. Astfel, omul modern simte tot mai tare ca inelegantă frivolitatea mofturoasă a aşa-numiţilor amatori de artă, ştiinţă ori filozofie. Subterfugiile prin care diletanţii activităţilor serioase fug de răspunderea la care îi împinge, cu ironică fatalitate, nechibzuinţa lor ambiţioasă, se dau pe faţă compromiţător şi cad în ridicul. Silinţa grea pentru a obţine desăvârşire tehnică, în orice domeniu, este eleganţa proprie vieţii moderne. Şi nu numai diletantul care nu-i decât diletant cade sub această condamnare, ci şi acei cari, prin cerinţele serioase ale specialităţii lor, sunt aduşi să treacă ocazional peste marginile ei. Căci şi istoricul care, în expunerea lui, improvizează la iuţeală filozofie istorică ori ştiinţă socială, şi oratorul care crede că reîmprospătează patos antic, şi filozoful care diletantizează în matematici sau în istorie se expun dezaprobării dictate de necesităţile vitale ale culturii. Iar purul amator, cu fluturările lui, altădată graţioase, ajunge o paiaţă care plictiseşte înainte chiar de a fi comică. Acest tip însufleţit de pofta de a face pe dificilul fără să ştie bine cum şi fără să aibă cu ce nici nu-şi poate justifica altfel, înaintea lui, nici a celorlalţi, nulitatea lui practică şi estetică decât prin atitudini nebulos cârtitoare. Este normal şi distinctiv pentru acest soi de om că nu-i în stare niciodată să ajungă la "chestie"; soarta lui este să o caute fără să o cunoască.

*

În structura complexă a civilizaţiei actuale, aprecierile asupra oricărui produs de cultură sunt nevalabile şi inelegante dacă se reduc la simple atitudini de vag sentiment, formulate în fraze, cum se zice, literare. Asemenea aprecieri au rost numai când ele pătrund în tehnica proprie a produselor de cultură. Ce simţi, te priveşte pe d-ta; ca să aibă valoare pentru altul trebuie să-ţi desluşeşti simţirea punând-o în relaţie amănunţită cu structura obiectului despre care pretinzi să comunici cu altul, eventual să faci autoritate în faţa lui.

Este o infirmitate din ce în ce mai urâtă să nu cauţi din toate puterile a realiza o virtuozitate oarecare. Lucrul e regretabil pentru diletanţii blânzi şi modeşti, care vor să-şi moţăie viaţa în papuci, schimbând din ceas în ceas o carte cu alta, fără nici o legătură între dânsele, sau plimbându-şi prin muzee creierul şi nervii neputincioşi cu cari s-au născut. Aceştia fac milă fiindcă sunt un balast inofensiv, şi societatea pare că e gata să fie absolut nemiloasă cu balastele de orice fel. Dar eliminarea prin distrugerea economică a diletantului care-şi înţoleşte frivolitatea incurabilă cu marafeturile unei competinţe expeditive şi nescrupuloase este un fenomen salutar; şi-i frumos ca faţada culturii să fie desăvârşit spălată de acest mucegai care se îndărătniceşte să pară decorativ.