Pentru libertatea gustului

Este acum lucru dovedit: sunt în Bucureşti oameni care nu deosebesc stilul lui Haydn de stilul domnului Gheorghe Enescu.

La un concert al Cvartetului Rose, executanţii au intervertit, fără să previe, ordinea bucăţilor anunţată în program - şi publicul a aplaudat furios pe Haydn şi a strigat cu desperare: Autorul!... Criticii au izbucnit în râs amar şi s-au pornit să moralizeze publicul. Fireşte: între public şi critic este solidaritate şi vrăjmăşie totodată, oarecum ca între elev şi pedagog. Se părea, în adevăr, că elevul se compromisese drastic. În faţa cvartetului vienez, mă rog!... Nu-i vorba, noi, românii, mai ales astăzi, îi trimitem la urma toată pe nemţi - acolo de unde au venit... Atât ar mai trebui, să nu putem face la noi acasă ce vrem. Dar între noi e bine să ne explicăm puţin.

Oamenii bine informaţi despre viaţa muzicală română îmi spun aşa: era până acum fapt verificat aproape de atâtea ori câte concerte a dat domnul Gheorghe Enescu în faţa compatrioţilor lui, că legătura sinceră şi cea mai caldă între artist şi ascultătorii săi se stabilea, în anii din urmă, pe Humoresca lui Dvorjak. De ce tocmai pe această bucată, e treaba criticilor de specialitate să cerceteze. Diletanţii sensibili mi-au sugerat că aici lucrează delicat oarecare înrudire tainică între sufletul slav şi cel latin, să zicem chiar: daco-latin...

Dar trebuie să aşteptăm rezultatele unei analize riguroase istoric-estetice. Până atunci rămânem la constatarea simplă şi sigură că bucata cerută totdeauna cu foc de către publicul român de la maistrul său iubit este documentul autentic pentru oricine vrea să înţeleagă legătura între acel public şi acel maistru.

Şi dacă publicul şi-a manifestat aşa hotărât sensibilitatea muzicală, de ce să-l ţinem legat pentru mai mult? Humoresca lui Dvorjak - asta ştie publicul.

Ajunge... E în adevăr drept să-l tratăm deodată aşa de aspru pentru ideile lui despre stilul lui Haydn, acel al lui Enescu, de pildă, sau despre alt fapt de muzică care n-are direct a face cu Humoresca lui Dvorjak?

Desigur, în publicul concertelor din orice ţară se găsesc destui oameni care nu pot deosebi pe Haydn de Enescu; probabil numai că în unele ţări aceşti oameni ştiu că există alţii care se pricep să deosebească stilurile, şi hotărât lasă pe seama acelor cunoscători iniţiativa şi răspunderea oricărei manifestări în sală. În alte ţări structura publicului nu-i atât de fermă şi raţională, şi iniţiativa manifestaţiilor o au uneori cei care nu dispun decât de multă energie fizică şi de entuziasme diverse extramuzicale.

Se înţelege că o intervertire în ordinea bucăţilor, fără ştirea unui asemenea public, poate da pe faţă foarte hazliu alcătuirea lui intimă.

Numărul acelor care, în artă, se decid după motive estetice este infim. De aceea este foarte gingaş lucru să cercetezi oamenii asupra cunoaşterii stilurilor. Starea naturală a omului normal după cetirea unei cărţi, ori în sala de teatru, ori în expoziţia de pictură, este nedumerire şi curiozitate (mai mult sau mai puţin prudent stăpânită) de a afla ce trebuie să crează despre carte, despre piesă, despre pânză, lucruri a căror raţiune de a fi rămâne în fond mai totdeauna neînţeleasă pentru dânsul. El ştie că există o ierarhie în producerea şi cunoaşterea operelor de artă. Măsura în care omul normal are conştiinţă de această ierarhie este felurită, după ţări şi timpuri. În societăţile foarte primitive disciplina artelor o ţin preoţii şi magii; în cele foarte cultivate, intelectualii special instruiţi pentru aceasta; iar societăţile în doi peri se bucură de o libertate vioaie, cu efecte neprevăzute, uneori foarte vesele. La primitivi situaţia e simplă: gustul e uniform şi sincer manifestat. Pentru civilizaţi şi fracţiuni de civilizaţi, duplicitatea este inevitabilă în artă. Pentru că producţia este extrem de abundentă şi diversă; iar de altă parte există o ierarhie şi o disciplină care ameninţă şi opreşte continuu pe omul de bun-simţ să-şi dea pe faţă gustul autentic.

Sunt nenumăraţi oamenii cari cumpără şi admiră ce nu le place, cari ascund cu mare grijă ce le place, şi încă alţii, mai nenorociţi cari nici nu apucă să cetească, să auză, să vadă ce le place, fiindcă urmăresc cu mare zel frumuseţile dictate de sus. Este destul de ciudat poate că şi în domeniul artei se stabilesc autorităţi, şi mai ales că sunt ascultate. Pentru omul normal producerile specific artistice sunt, în fond, indiferente, şi situaţia acestui tip de umanitate generală faţă de opera de artă este o perplexitate pe care caută să o mascheze cât mai bine cu ajutorul foiletonului de artă. Acestui om de mijloc nu-i trebuie orchestră simfonică, ci lăutari; nici pictură născută din vizualitate artistică, ci cromolitografie sentimentală. De aceea dezvoltarea tehnicii artistice este de neînţeles dacă o raportăm la rudimentarele trebuinţe estetice ale omului normal. Şi cred că tocmai indiferenţa esenţială a tipului acestuia faţă de creaţia specific artistică explică mai ales formarea autorităţii în materie de artă. Omul de bun-simţ îşi adăposteşte indiferenţa şi perplexitatea sa naturală faţă de opera artistului printr-o ipocrită sau maimuţărească supunere la opiniile dictate de critică. Trebuie amintit că de la romantism încoace, critica, urmând unor dispoziţii intelectuale generale, s-a depărtat de public, s-a înduşmănit chiar cu dânsul şi, ceea ce-i şi mai dezastruos pentru cetitorul docil şi de bun-simţ, a adoptat adeseori un stil excesiv de poetic, făcut din metafore şi comparaţii vertiginoase, din transpuneri extravagante de senzaţii - cuvintele, tonurile, colorile schimbate fantastic unele prin altele: o perturbare grozavă a regnurilor naturii fizice a părut indispensabilă pentru a exprima originalitatea fără seamăn a intelectualului modern. Iar omul de mijloc înghite supus şi păstrează credincios acest stil, şi fricos şi stângaci îl întrebuinţează pentru a ţine pas cu modernitatea, la care cu nici un preţ nu poate renunţa. Astfel, îl auzi şi pe dânsul vorbind de pianişti care sculptează tonurile, şi de versuri care miroase a iasomie.

Omul de mijloc este astăzi, în judecarea artei, cu deosebire uluit; criticul îi vorbeşte de miresmele unui ton de vioară, de savoarea unei faţade arhitectonice - şi-l maltratează fiindcă nu deosebeşte stilurile. Apoi nu-i cuminte acel care se ţine hotărât şi din toată inima de Humoresca lui Dvorjak? Ce tonuri sculptate, ce acorduri cu parfumuri! Iată o bucată care are valoarea, profund semnificativă, că se poate fluiera uşor şi plăcut, şi-i aşa de dulce, şi cu delicioasă melancolie îţi aduce aminte de un sfârşit de chef delicat, cu lăutari absolvenţi de conservator!

Dar autoritatea criticilor este, după cum se vede, o fatalitate absolută. Omul de bun-simţ rar scapă (ca în exemplul de mai sus) de tirania ei. Spun drept că atunci când se manifestă liber în artă, omul de bun-simţ mi-e drag şi îl stimez din toată inima, fiindcă-i onest şi are haz. Dacă, cine ştie de ce - din eleganţă de esteţi probabil - nu vroim să-l instruim (şi cu transpuneri lirice nu se învaţă oamenii a deosebi stilurile şi a înţelege tehnica artistică), bine e să-l zăpăcim cu metafore ameţitoare, şi din amuzant, cum poate fi adeseori, să-l facem cu desăvârşire ridicul?

Cu cât critica e mai diversă şi mai individualistă, cu atât e mai puţin apăsătoare; cu atât mai tare înlesneşte libertatea gustului pentru omul de bun-simţ şi-l desface de obligativităţi la care nu-l putem supune decât dacă vroim să fim ironici. Şcoli şi direcţii accentuat şi unitar organizate încurajează în omul normal lenea de a gândi, care şi aşa îi este naturală, şi fac din el un poznaş automat de formule.