Chestia dezarmării după strictul bun-simţ

Fanfara dezarmării pare că se potoleşte. În ziare slovele care notau acest dulce cântec se fac tot mai mărunte. Telegramele şi reportajul, cu sprinteneala lor neistovită, au sărit acum la alte chestii. "Dezarmarea" şi "diplomaţia fără secret" sunt două zvonuri politice care, de la armistiţiu încoace, vin şi trec în chip foarte săltăreţ. Dar "diplomaţia fără secret" pare, de la o vreme, să fi amuţit cu totul; probabil fiindcă practica internaţională dă zilnic şi violent pe faţă candoarea fără margini a acestui postulat. "Dezarmarea" însă pare că ar fi o formulă mai durabilă. Fără îndoială e o treabă foarte serioasă la mijloc; fiindcă înarmarea costă scump teribil - şi Dumnezeu ştie ce nevoi grele apasă sau ameninţă statele europene. Problema dezarmării nu-i literatură. Şi eu, pentru că fug cât pot de literatură, urmăresc cu grijă zvonurile de dezarmare.

Din tot ce am cetit ori auzit asupra acestei probleme, două idei m-au impresionat cu deosebire. Una, a lui Macdonald: că războaie n-ar fi dacă n-ar fi înarmări; alta, a unui distins ziarist român: că războaie nu s-ar putea face dacă n-ar vrea popoarele să iasă la bătaie. Îndrăznesc să afirm că în aceste două extrem de judicioase propoziţii se rezumă, în chip surprinzător de complet, toate greutăţile dezarmării şi ale păcii generale. În adevăr: dacă nu mai sunt arme, sau dacă poporul nu vrea să le poarte, războiul este, evident, imposibil. De unde urmează că nu sunt contra lui decât două leacuri serioase: ori suprimăm armele, ori convingem popoarele să nu pună mâna pe dânsele.

Aceste două idei ilustrează minunat preceptul că nu trebuie să mergi prea departe cu cercetarea cauzelor. După cum se ştie, şirul cauzelor este fără capăt, astfel că de la ideea dezarmării, spre exemplu, mintea poate ajunge din cauză în cauză, până la nebuloasa din care s-a desfăcut sistemul planetar, şi de acolo încă mai departe. Evident, ar fi abuziv şi oarecum patologic să urmărească cineva până într-atât lanţul explicaţiilor. Când zici, însă, scurt şi limpede: cauza războiului este înarmarea - sau: război nu s-ar face dacă n-ar vrea oamenii să se bată, simţi numaidecât un fel de odihnă a minţii, desăvârşită şi sănătoasă. Ne aflăm atunci în plină şi senină desfătare a bunului-simţ. Bunul-simţ este acea dumnezeiască moderaţie care ne opreşte cuminte gândirea de la orice exces. El ne împiedică să toarcem prea mult firul cugetării, sau, cum se zice, să-l despicăm în patru, ori chiar în mai multe, şi, la timp potrivit, pune frâu fantaziei, care-i totdeauna gata să înnebunească furios.

În scurt, bunul-simţ retează şi tiveşte gândirea aşa ca să o facă pe potriva întregii umanităţi, îi asigură adică un maximum de curs social.

Asupra dezarmării a mai căzut şi o altă vorbă aducătoare de bucurie: s-a hotărât că de acum încolo războiul se socoteşte crimă dacă cineva îl porneşte fără să-şi fi luat voie de la instanţele cari au să judece neînţelegerile între state. Era, ce-i dreptul, aproape de mintea omului că, o dată ce se va fi legiferat complet asupra războiului, fapta războinică va fi dreaptă, când se va conforma legii, ori crimă, când va călca legea. Dar e bine că s-a spus categoric adevărul acesta, ca să înţeleagă deplin toţi că de acum înainte, în anume condiţii hotărâte de lege, vom putea numi din toată inima războiul - crimă.

*   

Lăsând puţin slobodă fantazia, se poate să ne întrebăm aşa: dacă pricina războaielor este înarmarea, de ce se înarmează lumea? Sau aşa: dacă războiul se face fiindcă oamenii vor să se bată, întrebăm scurt: de ce vor oamenii să se bată? N-am îndrăzneala, nici puterea să repet cetitorului câte răspunsuri am auzit, numai eu singur, la aceste întrebări, fără să mai socotesc pe celelalte, nenumărate, pe care le vor fi auzit alţii. La întâmplare însemnez aici următoarele:

Statele se înarmează, pentru ca să se apere unele de altele, ori să se robească unele pe altele. Sau: norodul merge la război fiindcă e disciplinat milităreşte, adică ştie de frică, deoarece se găseşte între două focuri. "On en fusille une douzaine pour donner du coeur aux autres", zice o vorbă bună a lui Voltaire.

Fantazia însă fierbe de neastâmpăr şi întreabă iarăşi de ce au trebuinţă statele să se apere unele de altele, şi de ce voiesc ele să se robească unele pe altele? Sau: de ce norodul se lasă disciplinat milităreşte şi nu dă la cap celor care-l pun între două focuri?

Aici răspunsul cel mai aproape de mintea omului, adică de bunul-simţ ar fi, pare-se, acesta: statele au nevoie să se apere unele de altele fiindcă există primejdie ca unul din ele să atace pe altul. Şi încă: statele doresc să se robească unele pe altele fiindcă e foarte plăcut să ai robi, şi glorie pe deasupra. Iar la cealaltă întrebare se poate răspunde: poporul se lasă disciplinat fiindcă omul este, în general, disciplinabil, şi, o dată disciplinat, de frică, porneşte încotro îl împinge disciplina. În sfârşit, dând şi mai multă îndrăzneală gândului, vom răspunde mai departe: omul este disciplinabil fiindcă-i sociabil şi sugestibil. Iar (şi acum facem un pas considerabil cu fantazia), deoarece unii indivizi şi unele grupe se întâmplă a fi mai tari decât alţi indivizi şi alte grupe, rezultă că cei mai tari disciplinează neapărat pe cei mai slabi. Şi natura (aici fantazia face un salt mare de tot) îi face pe unii mai tari, pe alţii mai slabi, pentru că nu poate nimeri să-i facă pe toţi deopotrivă - sau, mai popular: natura, când fabrică indivizi, nu-i potriveşte, ci-i nemereşte. La această constatare pare că s-ar opri mintea nu c-ar fi doar mulţumită, ci obosită şi descurajată...

Românul, când se necăjeşte rău, ori pe un lucru neînsufleţit, ori pe o fiinţă vie, absolut indiferent de categorie şi specie, raportează ori, mai exact, trimite acel lucru sau acea fiinţă la originea lui naturală.

Nu ştiu dacă cetitorul a luat bine seama la profunzimea filozofică cuprinsă în acea formulă, strălucitoare de limpiditate concretă, pe care prejudiciile unei educaţii cu totul nenaţionale ne opresc s-o rostim tare, atât de adese cât o avem în inimă şi pe limbă. În adevăr, formula de care vorbim însemnează evident că românul, desperat de cusururile obiectului, îl trimite, cu un fel de resignare fatalistă, la originea şi cauza lui cea mai patentă, ca şi cum i-ar zice: eşti aşa de nereuşit, încât numai dacă te-ai mai face o dată din început s-ar putea alege ceva de tine; sau, poate, chiar mai pesimist: nici dacă te-ai întoarce acolo unde te-ai născut, ca să te mai naşti a doua oară, tot n-ai fi bun de nimic. Înjurătura noastră favorită este, cum vedeţi bine, o imagine care simbolizează cu cea mai originală exactitate doctrina "revenirii perpetue" a aceloraşi forme de existenţă - die ewige Wiederkunft a lui Nietzsche. Totodată ea rezumă o atitudine de o rară cuminţenie în faţa cauzalităţii şi absurdităţilor în care ea ne învăluie. Cu genială pornire mintea română se transportă la cauza cea mare şi esenţială, şi dintr-o lovitură taie firul explicaţiilor obositoare.

De teamă ca nu cumva cetitorul să-mi aplice şi mie acea aspră şi filozofică formulă română, pun capăt explicaţiilor despre dezarmare. Îl rog să ia seama că nu le-am înşirat decât pentru a pune în cât mai evidentă valoare bunul-simţ cu toată stricteţea lui. Am făcut, cum se zice, proba prin contrar. Explicaţia serioasă şi cuminte rămâne numai acea cuprinsă în propoziţiile eminent judicioase şi complete: războaie n-ar fi dacă n-ar fi arme, sau dacă oamenii n-ar porni la bătaie.