IX. Încercări de fundamentare a principiului regularităţii

12 februarie 1926

1. Deducerea regularităţii din conceptul de realitate
2. Încălcarea regularităţii
3. Principiul regularităţii determină realitatea
4. Teoria convenţionalistă
5. Amendarea teoriei convenţionaliste
6. Regularitatea în concepţia lui Immanuel Kant

1. Aţi văzut în prelegerea precedentă în ce fel principiul regularităţii întregeşte realitatea. Aţi văzut că această regularitate ne dă posibilitatea prevederii, deci a completării conceptului de realitate, că viitorul este înglobarea trecutului în realitate, aşa că acelaşi principiu completează şi, deci, precizează, înmulţeşte amănuntele celeilalte părţi a realităţii - pe care am văzut iarăşi cum o câştigăm -, completează aşa-numitul trecut.

Aţi mai văzut însă că, din diferite motive, nu puteam să găsim, în prelegerea trecută, o fundare logică, aş zice, a acestui principiu; adică, teoreticeşte, nu ne putem explica, anume, care este îndreptăţirea teoretică a principiului acesta al regularităţii, pe care îl aplicăm realităţii propriu-zise - şi nu numai atât, dar care oarecum condiţionează, aş zice, până la un punct, această realitate.

Vă spuneam însă în prelegerea trecută că, în afară de poziţiunea trecută în revistă, adică: regularitatea nu se poate stabili deductiv, nu se poate funda inductiv, nu am putea-o deduce printr-un raţionament de analogie etc., în afară de aceste poziţiuni, mai este o poziţiune, pe care trebuie să o analizăm astăzi; şi anume, afirmaţiunea cuprinsă în diferitele sisteme filosofice că principiul acesta al regularităţii s-ar deduce din însuşi conceptul de realitate.

Ce ar însemna afirmaţiunea aceasta? Ar însemna că avem un concept de realitate, că în acest concept al realităţii intră ca notă specifică regularitatea şi că, printr-o simplă judecată analitică sau printr-un simplu raţionament analitic, am putea să scoatem nota regularităţii, respectiv principiul regularităţii, din conceptul realităţii.

Trebuie să observăm că avem de-a face în această poziţiune cu o chestiune relativ destul de subtilă, dacă observăm, anume, că conceptul realităţii şi realitatea însăşi pot să nu fie unul şi acelaşi lucru; adică, sunt unii autori cari spun că conceptul de realitate se mulează pe realitate, că, prin urmare, conceptul realităţii răsfrânge realitatea însăşi.

Sunt alţi autori cari spun că există conceptul de realitate, iar realitatea însăşi nu este decât un fel de contrapunct, de pandant al acestui concept.

În teoria pe care trebuie să o analizăm acum, nu se face nici un fel de afirmare esenţială de legătură între conceptul de realitate şi realitatea însăşi, ci se spune, pur şi simplu, că principiul regularităţii se poate deduce din conceptul realităţii, fără să se afirme în ce raport stă acest concept al realităţii cu realitatea însăşi.

După aceasta, să trecem la analiza faptului.

Deocamdată noi observăm regularitatea în univers. Am dat exemplul zilei şi al nopţei, al succesiunei acesteia a zilei şi a nopţei.

Universul ni se prezintă într-o succesiune de fapte, care succesiune reprezintă un fel de - hai să zicem -, un fel de corp de legi, adică un fel de corp de invariabilităţi, un fel de corp de suprapuneri în înţelesul acesta al invariabilităţii. 

2. Presupuneţi însă că, la un moment-dat, o întâmplare, un eveniment care trece înaintea d-voastră, care intră în realitate, ceva dintr-însul, o notă a conceptului acesta de realitate pe care-l avem noi nu se supune legilor acestora ale realităţii. Ce facem noi? Noi zicem pur şi simplu: nu există! Trebuie să fie altceva! Eu ştiu că după zi vine iar noapte şi după noapte, zi. Dar vine cineva şi-mi afirmă: ştii că, la Brăila, de trei săptămâni nu mai e zi, e numai noapte? O să zic: nu se poate. De ce? Pentru că, în virtutea principiului regularităţii, noi nu putem admite că ceea ce se petrece aci, la Bucureşti aşa de regulat şi ceea ce putem să generalizăm pentru tot universul - o să vedem imediat de ce -, nu putem să presupunem că aceasta nu se petrece [şi] la Brăila.

D-voastră ştiţi că gâştele zboară. Se duce cineva şi vede pe malul apei un cârd de gâşte care zboară şi vine şi spune acest lucru. Vine însă un altul şi spune: da, dar la noi, la Constantinopol, zboară şi gâştele fripte! - Nu se poate!, răspundem noi. (Am luat exemplul acesta cu Constantinopolul, pentru că există o veche anecdotă a lui Nastratin cu gâştele cari zboară şi pe care, desigur, mulţi dintre d-voastră o cunosc.)

Vom răspunde: nu se poate! Gâsca friptă nu zboară! De ce? Afirmaţia aceasta: gâsca friptă zboară nu intră în conceptul meu de realitate. De ce? Pentru că contravine principiului regularităţii şi, contravenind acestui principiu, nu poate să fie realitate.

Prin urmare, pare că aveau dreptate acei cari susţineau că noi avem un anumit concept al realităţii şi în acesta intră regularitatea. Tot ce nu este regularitate nu este realitate.

Eu visez un lucru şi în acel vis am o succesiune care este neobişnuită; am în visul meu, de pildă, impresiunea unei succesiuni foarte repezi, a zilei şi a nopţei. Ce nu poate visa omul? Orice! Dacă în vis am conştiinţa aceasta a schimbării repezi, pot spune: vezi ce repede se schimbă ziua acum cu noaptea? Ce scurtă este ziua şi ce scurtă este noaptea! Dacă însă mă trezesc şi zic: a fost numai o părere, atunci dintr-o dată am scos din conceptul de realitate ceea ce a fost un vis.

Pot să am o impresiune de durere, când mă atinge cineva cu un fier înroşit; dar pot să am impresiunea aceleiaşi dureri şi fără motiv. Vă aduceţi, desigur, aminte din Psihologia de Găvănescul, pe care aţi făcut-o în liceu, că sunt acolo câteva exemple ce ne pot servi în împrejurările de faţă. Era unul care se aştepta să moară de căldură la pol - era autosugestionat. Prin autosugestie un om poate să aibă anumite impresiuni. Se zice, de pildă, că Sfântul Francisc din Assisi, într-un extaz mistic pe care l-a avut, a căpătat urme de răni la mâini şi la picioare. Veţi zice: nu este adevărat, este legendă. Ei bine, nu este legendă. Medicina explică lucrul acesta, aşa că nu este legendă. Pentru ca să capete urmele acestea, într-un anumit fel, explică medicina, trebuie să se fi petrecut ceva în organismul lui. Organismul acesta totuşi nu a fost atins de excitaţiuni exterioare în viaţa lui, ci numai viaţa lui interioară a contribuit să se întâmple această transformare.

Ce vreau să scot din acest exemplu? Eu pot să am un sentiment de durere, sau pot să am o impresiune de lumină - de pildă, închid ochii - şi, cu toate acestea, am străfulgerări, se face în ochii mei lumină. Ei bine, impresiunea aceasta pe care putem s-o avem corespunde ea oare realităţii? Nu. Impresiunea însă o avem. În virtutea principiului regularităţii, lucrurile ar trebui să se întâmple aşa: trebuie să am un izvor de lumină care să-mi trimită anume excitaţiuni şi acestea să provoace impresiunea mea de lumină. Ei bine, pot să am această impresiune de lumină şi fără excitaţiune. Aceasta însă iese din cadrul realităţii.

Ce facem în această situaţiune? Putem să spunem că nu există? Nu. Starea noastră de conştiinţă există, ea este o realitate, este realitate netăgăduită; corespondentul acestei realităţi a mea, care este de ordin imanent, corespondentul acesta poate să nu existe. Dar, în succesiunea stărilor mele sufleteşti, pot să intervină anumite evenimente cari nu sunt regulate, cari nu cad, prin urmare, sub principiul acesta al regularităţii.

Faptul acesta are importanţă, pentru că înseamnă pur şi simplu că regularitatea este întreruptă de anumite împrejurări; că, adică, regularitatea pe care noi o aşezăm în univers oarecum, pe care o considerăm în teoria aceasta ca un fel de condiţiune a realităţii înseşi, regularitatea aceasta nu subzistă pretutindeni, că există un anumit raport între realitate şi cunoştinţa mea, care prezintă anumite neregularităţi.

Regularitatea, oricum ar fi, spuneam adineauri că totdeauna are o succesiune din afară şi corespunde uneia dinăuntru. Dar se poate ca uneia dinăuntru să nu-i corespundă nimic în afară [şi atunci] regularitatea este ruptă.

Vasăzică, nu se poate spune pur şi simplu că conceptul de realitate închide într-însul principiul însuşi al regularităţii.

Dar, încă pentru un motiv nu se poate admite punctul acesta de vedere.

Ce este o judecată analitică? Ştiţi din alte împrejurări ce este: o judecată analitică este o judecată în care predicatul este cuprins în subiect; adică, peste subiect nu se poate trece niciodată. De îndată ce predicatul este notă a subiectului, orice notă a predicatului trebuie să fie conţinută în subiect. Subliniez: o notă din subiect; aceasta nu înseamnă că mi-am lărgit pur şi simplu cunoştinţa mea, că am trecut peste limitele subiectului. 

3. Ce facem cu principiul regularităţii? Cu principiul regularităţii am lărgit conceptul de realitate. Principiul regularităţii nu l-am introdus, propriu-zis, aci, nu l-am dedus din realitate, ci am construit realitatea aceasta cu ajutorul principiului regularităţii.

Aţi văzut că realitatea de la care am plecat noi era pur şi simplu realitatea de percepţiune, ceea ce mi-era dat ca sigur în percepţiune, şi aţi văzut că acest concept de realitate l-am lărgit, pe de o parte, cu ajutorul aducerilor-aminte din trecut, pe de alta, cu ajutorul principiului regularităţii în viitor.

Prin urmare, principiul regularităţii este creator el însuşi al realităţii, al conceptului de realitate. El nu poate să fie dedus din principiul de realitate şi este oarecum preexistent principiului realităţii, de îndată ce realitatea, trecut, prezent şi viitor, nu poate să fie oarecum realizată, înfăptuită, decât cu ajutorul principiului acesta.

Vasăzică, logiceşte vorbind, principiul regularităţii nu poate să fie dedus din realitate, pentru că el excede realităţii imanente şi construieşte el însuşi realitatea, aşa cum o cunoaştem noi sau cum ne este dată nouă în cercetările acestea de faţă. 

4. Teoria aceasta este cunoscută în filosofie drept teoria convenţionalistă. De ce? Pentru că noi zicem: lucrurile cari se întâmplă în natură se întâmplă regulat. În virtutea cărui fapt pot eu să afirm lucrul acesta? În virtutea conceptului realităţii. Dar ce înseamnă aceasta? Se zice: da, conceptul de realitate îl construiesc eu aşa cum vreau şi noi, oamenii, facem o convenţiune tacită între noi, spunând că trebuie să considerăm cu toţii că ceea ce există în natură, în realitate, există în chip regulat.

Nota aceasta a regularităţii intră, propriu-zis, ca [un] component convenţional în conceptul de realitate. De aceea vă atrăgeam atenţia, la început, asupra faptului că în această teorie nu se face nici o legătură între concept şi realitate.

Se susţine, prin urmare, în filosofie - şi o să revenim asupra acestui punct - că nota aceasta de regularitate ne este dată printr-o convenţiune tacită între oameni. Noi zicem: se întâmplă în natură, deci este regulat; pentru că această regularitate, zic ei, este o formulă comodă de stăpânire a materialului.

Pentru ce nu putem să admitem teoria aceasta în genere, aţi văzut.

Există însă [şi] o altă teorie; aceasta aş zice că este teoria convenţionalistă radicală. Este însă una ceva mai îndulcită puţin. Aceasta se enunţă cam aşa. Se spune: eu am o anumită viaţă sufletească, se petrec în conştiinţa mea anumite procese, adică am anumite impresiuni, am un anumit conţinut de conştiinţă, o anumită viaţă imanentă. În această viaţă imanentă a conştiinţei mele se succed o mulţime de impresiuni. Acestea pot să fie de două feluri: impresiuni cari se succed după anumite reguli, impresiuni, prin urmare, cari oferă [o] anumită regularitate, şi impresiuni cari nu se succed după norme, cari sunt neregulate.

Atunci, printr-o convenţiune, eu zic: este realitate tot ceea ce prezintă regularitate; tot ceea ce rupe regularitatea nu este realitate.

Prin urmare, vedeţi care este deosebirea între teoria aceasta şi prima teorie: aci construiesc, propriu-zis, conceptul de realitate după caracterele acestui principiu al regularităţii. Se întâmplă lucrurile în chip regulat, sunt reale; nu se întâmplă în chip regulat, nu mai sunt reale.

Prin urmare, nu am plecat, propriu-zis, de la conceptul realităţii, pentru ca să stabilim nota închisă în acest concept, regularitatea, uniformitatea, ci am făcut altceva: am plecat de la principiul uniformităţii şi am construit acest concept de realitate cu ajutorul acestui principiu. Este tot o convenţiune, evident, dar o convenţiune oarecum a rebours faţă de cea dintâi. Aceasta este aşa-numita teorie amendată a convenţionalismului.

Vedeţi de la început că teoria aceasta are o superioritate faţă de cea dintâi. Superioritatea constă în faptul că nu mai am de-a face cu lucruri neregulate, nu am în conţinutul meu de conştiinţă anumite impresiuni care raportează regularitatea. Acum declar pur şi simplu că le am, însă acestor conţinuturi de conştiinţă nu le mai corespunde nimic în realitate, deci nu fac parte din domeniul realităţii.

Cum se construieşte atunci realitatea în acest caz este foarte simplu. Plec de la conţinutul de conştiinţă, plec de la o realitate imanentă şi, în această realitate imanentă, disting două grupuri de fapte: un grup de fapte cari se supun uniformităţii, un grup de fapte uniforme, şi unele oarecum anarhice, până la un punct. Şi atunci, dacă grupul de fapte uniforme constituie realitatea, celelalte sunt în afară de realitate. Ce facem cu primul grup? Rămâne el înăuntrul, în cadrul conştiinţei? Nu. Acest prim grup îl proiectez în afară.

Vasăzică, grupul faptelor imanente, regulate, îl proiectez în afară de mine şi, dacă există pentru aceasta un corespondent în realitatea însăşi, acest corespondent este tocmai realitatea ascendentă. Construită aşa, teoria este foarte bună, nu avem nimic de zis.

Nu se poate face acestui punct de plecare nici o obiecţiune. Dar o să vi se spună: bine, dar se întâmplă următorul lucru: în realitate nu s-a întâmplat, nu face parte din realitate. De ce? Dacă s-a întâmplat neregulat înseamnă că nu face parte din realitate. Este, desigur, un foarte comod punct de plecare, din punct de vedere teoretic. 

5. Dar ce facem cu realitatea? Vă aduceţi aminte că noi nu am dat o definiţiune a conceptului de realitate, însă am stabilit introducerea unei note a realităţii ascendente; adică, am stabilit că realitatea aceasta ascendentă are, faţă de realitatea imanentă, [faţă] de conştiinţa noastră, un fel de independenţă. Aceasta a fost nota stabilită.

Ce devine însă această independenţă a realităţii ascendente în momentul în care, odată constituită de mine, după un criteriu pe care eu îl aleg, aduc o convenţiune pe care o fac eu? Mai există, propriu-zis, realitate ascendentă, independentă de conştiinţa mea? Evident că nu.

Cari sunt încurcăturile în cari intrăm pe baza acestei constituiri? Sunt foarte grave: vă închipuiţi, mai întâi, că nu mai face parte din realitate decât ceea ce se potriveşte unei convenţiuni stabilite de mine. Stabilită, cum? Evident, arbitrar. O convenţiune este întotdeauna arbitrară: este convenţiune pentru că aşa vreau eu s-o fac. Şi atunci, dacă o convenţiune stă la baza construcţiunii conceptului de realitate, atunci conceptul acesta poate să fie pentru mine ce vreau eu.

Şi atunci, consecinţele imediate ce se pot trage de aci, acestea, de fapt, propriu-zis, nu pot să le prevăd. Care era esenţa însăşi a principiului regularităţii? Că, anume, eu pot, cu ajutorul acestui principiu, să văd ce o să se întâmple în viitor. Prin urmare, crearea viitorului cu ajutorul acestui principiu.

Dar ce stă la baza acestei afirmaţiuni? Un lucru foarte simplu: existenţa realităţii ascendente. Acesta este un postulat, o presupoziţie, pentru noi până acum, a principiului regularităţii. Numai dacă există în adevăr o realitate ascendentă şi numai dacă în adevăr această realitate ascendentă prezintă în realitate caracterele regularităţii şi uniformităţii, numai în acest caz pot să prevăd viitorul. Dar dacă această realitate ascendentă este în funcţiune de o convenţiune a mea, este evident că prevederea viitorului nu mai are nici un sens.

Mai întâi, conceptul care dă realitatea dispare cu totul; conceptul de realitate este pur şi simplu transformat într-o realitate imanentă, pentru că eu am construit universul aşa cum am voit.

În al doilea rând, şi mai important: care este dreptul meu de a afirma că numai ceea ce se întâmplă în cadrul convenţiunii mele, numai aceasta este real? Eu am spus că tot ce se întâmplă real este regulat, iar ceea ce nu se întâmplă - în conştiinţa mea - în chip normal nu este regulat. Acesta a fost principiul de la care am plecat în această amendată teorie a convenţionalismului.

Dar ce însemnează regulat şi neregulat? Vedeţi, eu afirm astăzi că regularitate înseamnă parcurgerea de către planeta cutare a orbitei în timp de atât şi peste 24 de ore vine un învăţat şi-mi spune: domnule, până ieri, în adevăr, planeta cutare parcurgea orbita sa în timp de [24 de ore], dar, cu începere de la 12 februarie, anul acesta, această planetă suferă o întârziere - cum ar fi trenurile dintr-o anumită ţară. După conceptul meu de realitate, aş spune: nu se poate. De ce? Pentru că, dacă este neregulat, nu mai există.

Ce înseamnă regularitate? Eu pot să afirm astăzi că regularitate înseamnă cutare lucru şi peste câtva timp să afirm că regularitate însemnează altceva. De exemplu, legea gravitaţiunii universale are o anumită formă, iar peste câtva timp intervin întâmplări, fapte noi, astfel încât trebuie ca acestei legi a gravitaţiunii universale să-i aducem un corectiv oarecare. Înseamnă oare aceasta că s-a schimbat conceptul de realitate? Forma realităţii s-a schimbat, dar s-a schimbat realitatea însăşi? Nu, ea a rămas aceeaşi, regularitatea s-a schimbat într-un anumit fel.

Se zice - este o vorbă foarte răspândită -: nu este nici o regulă fără excepţie. Dar să zicem că, oricând există o excepţiune, excepţiunea întăreşte regula, aceasta nu se poate.

Care este tendinţa ştiinţei? Să construiască o nouă regularitate, care să închidă într-însa şi excepţiunile. Aceasta este tendinţa ştiinţei.

Prin urmare, regularităţile acestea nu sunt ceva fix. Dacă regularitatea ar fi, o dată pentru totdeauna, ceva absolut, atunci am putea spune că putem să construim conceptul de realitate pe baza acestei regularităţi. Dar realitatea este ceva care se întinde şi se strânge, ca elasticul. Conceptul de lege nu închide într-însul ceva absolut.

Dar despre aceste lucruri vom vorbi ceva mai târziu, când vom vorbi despre lege şi despre cauzalitate.

Prin urmare, nici o anumită formă a regularităţii nu poate să închidă într-însa absolutul. Şi atunci, evident că universul sau realitatea construită pe baza unei anumite regularităţi trebuie să fie pasibilă şi ea de anumite schimbări.

Dar atunci, unde ajungem? Ajungem, evident, la o realitate sau la un univers absolut subiectiv.

Dar universul acesta, absolut subiectiv, este în contradicţiune cu pretenţiunea acestei teorii a convenţionalismului, care pretinde că numai el are de-a face cu o realitate transcendentă, şi anume, cu o realitate imanentă.

Este adevărat că această realitate transcendentă este construită cu ajutorul celei imanente, dar este transcendentă. Dacă, de pildă, stabilesc faptul că o anumită expresiune vizuală corespunde la mine unei anumite stări spirituale sufleteşti, atunci eu, pe baza acelei regularităţi, sunt forţat să admit că această regularitate se întâmplă şi la semenii mei şi că, prin urmare, şi semenul meu are un suflet ca şi mine. Prin urmare, se pretinde aci că avem de-a face nu numai cu un univers imanent, proiectat în afară, dar [şi] cu un univers transcendent, proiectat în afară, care este oarecum regulat cu ajutorul unui principiu, căruia i se zice principiul uniformităţii.

Dar această pretenţiune a convenţionalismului de a construi universul cu ajutorul regularităţii şi de a exclude din realitate ceea ce nu este regulat nu stă în picioare.

Dar să nu credeţi că ceea ce înfăţişaţi d-voastră că vi se pare absolut nu este totuşi o părere care circulă. Dacă v-aş lua pe d-voastră, pe fiecare în parte, şi v-aş întreba: există minuni, sunt posibile minunile?, veţi răspunde cu toţii: nu!. Ei bine, în momentul când veţi da acest răspuns veţi fi cu toţii convenţionalişti. Vi se pare că este absurdă poziţiunea convenţionalismului şi totuşi sunteţi convenţionalişti. Când faceţi această afirmare, înseamnă că spuneţi: tot ce se întâmplă în univers se întâmplă regulat, iar ceea ce întâmplător s-ar întâmpla neregulat, aceasta nu face parte din realitate.

Prin urmare, după cum vedem, nici forma dintâi a convenţionalismului, convenţionalismul radical, nici aceasta, a doua, a convenţionalismului - hai să-i zicem - mai cu surdină, nici în forma dintâi, nici în cea de-a doua, nu se poate ajunge la concluziunea că regularitatea este, în adevăr, o notă a realităţii şi că se poate, prin urmare, deduce analitic. 

6. Ar mai rămâne o singură încercare, aceea pe care a făcut-o Kant.

Kant zice că regularitatea este o formă a conştiinţei noastre.

Noi căpătăm impresiunile lumii din afară, dar acestea sunt un fel de potop anarhic de impresiuni şi, în acest potop anarhic de impresiuni, noi stabilim un fel de regularitate, introducem ordine în acest univers de impresiuni. Există, prin urmare, o realitate transcendentă, dar această realitate nu devine experienţă decât în virtutea unei realităţi transcendente, zice el. Sunt, adică, anumite condiţiuni, o anumită strungă prin care trebuie să treacă realitatea transcendentă pentru ca să devină expresiune.

Prin urmare, ceea ce prindem noi din această realitate, din lucrul în sine, nu prindem decât prin aşa-numiţii ochelari ai intelectului nostru, prin formele categoriale ale sensibilităţii etc.

Ce pretinde, cu alte cuvinte, Kant? Kant nu este tocmai aşa de convenţionalist. El pretinde că există anumite principii regulative ale experienţei şi că regularitatea este un asemenea principiu regulativ. Teoretic, evident, există o mulţime de impresiuni, cari se îndreaptă spre noi de la realitatea transcendentă; dar conceptul de experienţă, ceea ce numim noi realitatea aceasta continuă fenomenologică nu este constituit din toată realitatea, ci din acele impresiuni cari trec în primul plan, cari trec în formele noastre categoriale. Căci, evident, ceea ce trece prin formele noastre categoriale trebuie să fie regulat. Nu este regulat, nu trece. Căci regularitatea este o formă în care prindem noi realitatea aceasta, foarte logică în aparenţă, dar în realitate, nu. Căci, în adevăr, pot să aplic regularitatea pentru ceea este; dar pentru ceea ce va fi? Regularitate pentru ceea ce va fi nu este posibilă decât într-un singur caz: atunci când realitatea, aşa cum există în afară, este pasibilă de a fi pricepută de mine.

Prin urmare, ce face, propriu-zis, teoria lui Kant? Ea nu este decât o altă formă a convenţionalismului acesta cu surdină, pentru că şi Kant nu face decât să construiască un univers şi o realitate cărora le zice experienţă, dar în care nu avem de-a face cu realitatea însăşi. Conceptul de realitate rămâne la Kant teoretic afirmat - o teorie transcendentă mai largă decât conceptul fenomenologic de realitate. Şi atunci, dacă în adevăr conceptul acesta de realitate transcendentă rămâne mai larg decât acela de realitate, atunci este clar: prevederea este imposibilă, pentru că ai totdeauna a face cu elemente pe cari nu le poţi stăpâni, pentru că nu intră în experienţa ta.

Închipuiţi-vă următorul lucru: Uranus ar trebui să aibă mişcarea cutare, dar, pentru că în momentul cutare vine în cutare poziţiune faţă de altă planetă, faţă de Neptun, îşi modifică mersul. Noi nu cunoşteam planeta Neptun acum un veac şi ceva, ea a fost dedusă după modificările pe cari le-a suferit evoluţiunea lui Uranus. Vasăzică, ceva necunoscut nouă a influenţat ceva cunoscut nouă şi a provocat o neregularitate.

Nu se poate întâmpla, teoretic cel puţin, acelaşi lucru cu realitatea transcendentă şi cu realitatea fenomenelor lui Kant? Ceea ce este necunoscut şi necognoscibil nu poate să influenţeze într-un anumit fel realitatea aceasta? Evident că da! Teoreticeşte, nu este exclus.

Vasăzică, nici poziţiunea aceasta, care zice că regularitatea este o funcţiune constitutivă a conştiinţei noastre, nu poate să explice ce este, în adevăr, regularitatea. 

Prin urmare, pe toate căile pe cari am umblat, nu am putut să fundăm pe ce ne sprijinim când afirmăm că există o regularitate. Există totuşi, după metoda pe care am aplicat-o până acum, o îndreptăţire a acestei afirmaţiuni; adică, există o fundare, şi anume fundarea gnoseologică.

Despre aceasta, în prelegerea viitoare.