X. Necesitatea gnoseologică şi practică a regularităţii

24 aprilie 1926

1. Fundarea logică şi fundarea de fapt
2. Constatarea neregularităţii
3. Funcţiunea cunoaşterii
4. Necesitatea prevederii pentru ştiinţă
5. Uniformitatea în legătură cu timpul şi spaţiul
6. Ştiinţa şi principiul uniformităţii
7. Minunea ca rupere a uniformităţii

1. În ultima lecţiune vorbisem despre aşa-numita presupoziţie a regularităţii, adică a uniformităţii fenomenelor, a întâmplărilor din natură, şi arătasem că nu există motive logice, stringente pentru a funda această presupoziţie. Arătasem că, în adevăr, noi lucrăm cu această uniformitate, o presupunem în toate calculele noastre şi în judecăţile pe cari le emitem asupra realităţii, dar că nu avem nici un motiv raţional de a zice că, în adevăr, această uniformitate corespunde unei realităţi propriu-zise.

Dacă nu avem însă nici un motiv raţional, stringent ca să admitem necesitatea existenţei acestei regularităţi, atunci evident că situaţiunea noastră este şubredă. Ar fi oarecum, cu alte cuvinte, să afirmăm pur şi simplu că regularitatea aceasta este un fapt pe care-l admitem arbitrar, contăm pe el, din moment ce nu-l înţelegem, dar am putea şi să nu contăm. Este, adică, un element de arbitrar care se strecoară în însăşi structura sufletului, a spiritului nostru. De îndată ce această uniformitate este parte constituentă în operaţiunile noastre intelectuale de cunoaştere şi de îndată ce această uniformitate nu poate fi fundată în chip stringent, evident că este o gaură în mecanismul acesta al nostru.

Aşa ar fi dacă singura fundare ar fi numai fundarea logică, pe care am discutat-o în lecţiunile trecute. Dar, în afară de această fundare logică, mai există şi o alta; şi anume, fundarea de fapt.

Eu am insistat de mai multe ori asupra unui fapt destul de interesant pentru tot cadrul în care ne mişcăm noi aci; [şi] anume, asupra faptului că fundările acestea logice sunt foarte frumoase şi foarte bune în filosofie, dar că ceea ce există în adevăr nu are nevoie să fie fundat; adică, ceea ce există se impune prin însuşi faptul existenţei. Nu am să dovedesc că eu exist, atâta timp cât simt că exist. Nu am nevoie să dovedesc că lampa din faţa mea arde, atâta timp cât folosesc ce vine de la lampă.

Cu alte cuvinte, în teoria cunoştinţei nu sunt ţinut întotdeauna să demonstrez raţionamentele logice; ci, în teoria cunoştinţei vin adeseori în contact cu fapte pe cari trebuie să le iau pur şi simplu ca atare.

Punctul acesta de vedere este, în adevăr, un punct de vedere foarte comod, dar el are nevoie nu de verificări propriu-zise, ci de anumite încercuiri.

Foarte bine! Este adevărat, faptul că exist nu are nevoie de a fi demonstrat. Este adevărat că această uniformitate a întâmplărilor din natură, cu care lucrez eu, este constatată, este constatabilă de mine. Întrebarea însă pe care trebuie să ne-o punem este alta. În faptul acesta al uniformităţii legilor naturii sau, mai precis, necesitatea aceasta a mea spirituală de a lucra cu legile naturii, cu această uniformitate a legilor naturii este ea în adevăr valabilă întotdeauna? Adică, recunosc că eu, în adevăr, fac raţionamente în cari regularitatea întâmplărilor din natură, uniformitatea lor stă la bază. Aşa este astăzi. Dar este bine că este aşa? Şi va fi întotdeauna aşa? Acestea sunt întrebările cari trebuiesc lămurite.

Dacă este bine că e aşa este iarăşi o întrebare [pe] care ne-o punem, dar care este iarăşi cam filosofică. Pentru că, dacă, sau de îndată ce un lucru este aşa, este zadarnic să ne mai întrebăm dacă este bine sau este rău că este aşa. Întrebarea însă are alt sens, nu are de-a dreptul sensul acesta trivial. Întrebarea are, anume, sensul: uniformitatea aceasta a întâmplărilor din natură este în concordanţă cu structura spiritului nostru sau nu? Acesta este sensul întrebării, dacă este bine că este aşa sau nu.

În adevăr, nu există nici o contrazicere între uniformitatea întâmplărilor din natură şi spiritul nostru, propriu-zis, structura spiritului nostru? Cu alte cuvinte, uniformitatea aceasta, verificarea uniformităţii acesteia, sau mai bine [zis], verifică uniformitatea aceasta principiul contradicţiei, care este un principiu fundamental al spiritului nostru? Evident că da! Desigur că-l verifică. Nu există, adică, nici un motiv ca eu să spun că presupoziţia că toate lucrurile se întâmplă în chip uniform în natură ar călca principiul contradicţiunii. Nu există nici o contrazicere în afirmaţiunea aceasta şi în felul cum îmi închipui natura, în felul în care eu o trăiesc. Din acest punct de vedere suntem lămuriţi, între altele, pentru că, [cu] întâmplările din natură, pe măsura curgerii lor şi a trecerii lor în observaţia noastră, noi nu facem, propriu-zis, decât să verificăm această, hai să zicem, lege, acest principiu pe care l-am enunţat, al uniformităţii, al regularităţii.

2. Este adevărat că toată experienţa noastră nu iese din cadrul regularităţii şi este iarăşi adevărat că, ori de câte ori ne aflăm în faţa unei neregularităţi, a lipsei de uniformitate, ne oprim oarecum intrigaţi şi căutăm să înţelegem de ce [apare] această neregularitate.

Dacă, prin urmare, spiritul nostru este foarte puţin atent la verificarea regularităţii, este foarte atent la contrazicerea regularităţii din natură. Dar atunci este nelaîndemâna tuturor constatarea că spiritul nostru este învăţat cu regularitatea, că regularitatea face parte integrantă oarecum din însuşi felul nostru de a gândi şi de a cunoaşte. Dacă, de pildă, văd că se face seară acum, că după seară vine noaptea şi că, pe urmă, nopţii îi urmează dimineaţa, nu găsesc în toată această succesiune nimic neobicinuit. Dacă însă, printr-un mijloc de locomoţiune foarte perfecţionat, aş pleca acum de la Bucureşti şi aş ajunge în alt punct de pe glob, unde aş vedea că se face ora 6, apoi 7, 8, 9, 10 dimineaţa şi tot nu se mai face lumină, atunci aş constata o neregularitate care m-ar izbi şi pe care aş căuta să mi-o explic.

Dar dacă, în adevăr, spiritul nostru este învăţat cu această regularitate şi dacă, în adevăr, pe măsură ce ne lărgim experienţa, nu facem decât să constatăm neregularităţi sau să constatăm verificarea neîncetată a acestui principiu al uniformităţii întâmplărilor din natură, atunci nu se poate găsi dovada filosofică a faptului că, în adevăr, regularitatea îşi are fundamentul în însăşi constituţiunea noastră?

Iată un exemplu. Eu arunc un zar şi cade o dată 6, a doua oară tot 6, a treia oară la fel etc.; cade de 30 de ori pe rând tot 6. Constat că zarul acesta aruncat arată mereu 6. După câte ştiu eu dinainte, probabilitatea pe care o are fiecare număr arătat pe zar este aproximativ egală, matematiceşte vorbind, adică [există] aceeaşi probabilitate să iasă 6, aceeaşi probabilitate să iasă 2, 3 etc. Prin urmare, dacă eu constat că, aruncând de 30 de ori zarul, de 30 de ori cade 6, atunci, de fapt, nu am de-a face cu o regularitate, ci, din contră, cu o neregularitate. Care? Fiecare din feţele celelalte ale zarului şi-a pierdut probabilitatea. Este foarte adevărat că poţi să arunci zarul şi să cadă de două, de trei ori pe rând mereu numărul 6; dar, după ce va cădea de trei ori pe rând, este foarte puţină probabilitate că va mai cădea şi înainte, aruncând zarul, tot 6. Aceasta, printr-un simplu calcul, este constatabil imediat şi aceasta o ştiu prea bine jucătorii de la ruletă sau de la bulă. Dacă însă constat că de 30 de ori pe rând a ieşit tot 6, atunci îmi zic imediat: zarul acesta nu este acelaşi cu zarul ale cărui feţe au aceeaşi probabilitate. Trebuie să fie ceva în constituţiunea zarului acesta, care face să iasă întotdeauna 6. Centrul de greutate al acestui zar trebuie să fie astfel deplasat, încât întotdeauna trebuie să cadă cu faţa 1 la pământ şi cu faţa 6 deasupra.

Vasăzică, neregularitate faţă de egala probabilitate a tuturor feţelor zarului, care se exprimă printr-o regularitate în căderea aceleiaşi feţe, dar care trebuie să aibă o altă expresiune.

Ce raţionament pot să fac în legătură cu acest fapt? Eu zic: am aruncat zarul de 30 de ori şi a căzut tot 6. Atunci, dacă voi arunca zarul şi a 31-a oară, probabil că va cădea tot 6. Şi îl arunc, şi, în adevăr, cade tot 6. Au eu dreptul să afirm că verificarea pe care am făcut-o experimental fundează în adevăr neuniformitatea? În aparenţă, da; în fond însă, nu. Pentru că iau şi cercetez zarul şi constat că, în adevăr, înspre faţa cu numărul 1 are o bucată de plumb. Prin urmare, e fatal ca, de câte ori îl voi arunca, plumbul mutând centrul de greutate normal al zarului înspre faţa cu numărul 1, faţa aceasta să cadă întotdeauna la pământ iar faţa opusă, adică 6, sus. Prin urmare, neuniformitatea este verificată, este fundată prin verificare experimentală.

Cu toate acestea, mă grăbesc să adaug că numai în aparenţă am dreptate să fac această afirmaţie. De ce? Pentru că, de fapt, eu presupun, în această afirmaţie a mea, o uniformitate, o regularitate, şi anume că zarul meu se va comporta de aci înainte la fel, pentru că constituţiunea zarului meu va fi şi de aci înainte la fel, adică centrul de greutate al zarului va fi acelaşi, în acelaşi loc în care este acum şi în care a fost în cele 31 de dăţi, când am aruncat zarul.

Vasăzică, am fundat experimental afirmaţiunea aceasta a regularităţii.

Dar această verificare experimentală nu este încă o afirmaţie propriu-zisă, pentru motivul că ea închide o altă presupoziţie de uniformitate, anume, aceea că structura zarului va continua şi în momentele viitoare să fie aceeaşi.

De aceea vă spuneam că, deşi noi lucrăm cu aceste regularităţi, deşi aceste regularităţi nu contravin principiului contradicţiunii, pe care l-am amintin, totuşi nu putem să luăm acestă regularitate ca fundată în fapt, pentru că, logiceşte vorbind, orice regularitate fundată în fapt presupune o altă uniformitate. Este adevărat, nu ne învârtim într-un cerc viţios, dar presupoziţia aceasta a regularităţii merge într-o regresiune ad infinitum.

Iată de ce nu există posibilitate logică sau teoretică de a funda acest principiu.

Cu toate acestea, spunem că-l admitem. Îl admitem, pentru că nu contrazice principiul contradicţiunii, dar îl mai admitem şi pentru un alt motiv: principiul acesta al regularităţii, al uniformităţii întâmplărilor din natură ne este impus de viaţa noastră de toate zilele. 

3. Vă aduceţi aminte că am vorbit de experienţa noastră şi am arătat că aceasta este singura noastră posibilitate de a trăi, adică legarea prezentului de trecut, înglobarea trecutului în prezent şi proiectarea acestui trecut, înglobat în prezent, în viitor, vasăzică extinderea în limite netrăite şi nereale, a experienţei noastre.

Dar se poate vedea numaidecât că este imposibilă, este absolut imposibilă această extindere a experienţei noastre, atâta timp cât nu avem această presupoziţie a uniformităţii, a regularităţii.

Vasăzică, presupoziţia regularităţii întâmplărilor din natură este o presupoziţie cerută, propriu-zis, de viaţa noastră, de necesităţile noastre vitale. Pe urmă, mai este cerută şi de altceva, de cunoaşterea noastră.

Evident că viaţa noastră nu este făcută posibilă decât tocmai prin acest principiu al regularităţii.

Ce înseamnă, propriu-zis, cunoaştere şi care este pentru noi funcţiunea cunoaşterii? „Cunoaştem" - mai ales ştiinţificeşte vorbind - înseamnă „stăpânim", înseamnă „mânuim". „Cunosc" înseamnă că în orice împrejurare în viaţă, de aci înainte, nu sunt lipsit cu totul de experienţă. Viitorul este pentru mine ceva care nu a fost, evident, sau care nu a fost încă, dar care este asemănător cu ceea ce este şi cu ceea ce a fost.

Vasăzică, eu cunosc un lucru în măsura în care pot să-l întrebuinţez. Dar întrebuinţarea lucrului acesta se face numai în prezent - în trecut, în nici un fel -, cu o condiţiune. (Aţi văzut ce este prezentul: un fel de noţiune-limită.) Cu o condiţiune este posibil ca eu să întrebuinţez în prezent un lucru: să am anumite elemente din acest lucru, cari încă nu s-au întâmplat, cari nu sunt încă prezente, dar pe cari totuşi le stăpânesc. Aceasta este proiectarea trecutului şi a prezentului în viitor. Îmi întind, cu alte cuvinte, prin cunoştinţe, tentaculele activităţii mele posibile într-un domeniu care nu este încă. 

4. Dar cum este posibil să-mi întind tentaculele activităţii într-un domeniu care nu este încă, decât prin această presupoziţie fundamentală că lucrurile cari se vor întâmpla se vor întâmpla în acelaşi fel în care s-au mai întâmplat deja?

Vasăzică, există necesitatea - în legătură cu necesităţile vieţii -, există, pentru posibilitatea cunoaşterii, necesitatea aceasta a prevederii.

Necesitatea aceasta a prevederii este împlinită în mecanismul vieţii noastre de ceea ce noi numim ştiinţă.

Ştiinţa, în înţelesul acesta, care este totuşi foarte exact, este altceva decât ştiinţa cristalizată, codificată, pusă în formule, constituită într-un corp de doctrină, să zicem. Ştiinţa este cam ceea ce spunea Auguste Comte, când spunea că „a şti însemnează a prevedea". Adică, ştiinţă face fiecare om, fie că a învăţat carte, fie că nu, care, seara când se culcă, trage perdelele la fereastră, pentru ca nu cumva soarele de dimineaţă să-l scoale înainte de vreme. Aceasta este ştiinţă. El ştie ce are să se întâmple şi ia măsuri în vederea acestui lucru.

Ştiinţa aceasta, deocamdată - şi aci începe iarăşi îndoiala -, lucrează cu principiul uniformităţii şi al regularităţii. Dar, vă întreb: principial vorbind, este fundată convingerea noastră, pe care o avem astăzi, că acest principiu al regularităţii este constatat în ştiinţă? Este fundată, cu alte cuvinte, credinţa noastră că nu se poate ştiinţă fără de această prevedere?

A existat un anume fel de geometrie şi astăzi câte feluri de geometrie există! Acel fel de geometrie avea anume postulate, felurile celelalte de geometrie au alte postulate. Noi am lărgit, prin urmare, posibilitatea noastră de lucru în ştiinţă, schimbând postulatele acestei ştiinţe. Acum, postulat este pentru ştiinţa actuală şi regularitatea. Uniformitatea întâmplărilor din natură, în ştiinţa actuală, lucrează cu acest postulat. Avem noi dreptul să credem că acest postulat nu va fi părăsit niciodată de ştiinţă? Aceasta este întrebarea!

Dacă, în adevăr, uniformitatea legilor naturii, [a] întâmplărilor din natură este un postulat, postulat necesar oricăreia dintre ştiinţe, atunci avem fundată şi teoria necesităţii acestei uniformităţi. Dar ce ne poate obliga să admitem această afirmaţie?

5. Dacă veţi urmări mai bine problema, vă veţi da numaidecât seama că această uniformitate a întâmplărilor din natură este în strânsă legătură cu concretul, adică în strânsă legătură cu întâmplările în timp şi spaţiu.

Noţiunea de timp este contestată ştiinţei actuale şi această noţiune de timp, contestată ştiinţei actuale, face ca şi uniformitatea legilor naturii să fie contestată ştiinţei.

Dacă noi am putea să facem o ştiinţă oarecare în afară de timp şi spaţiu, atunci ar dispărea întâmplările şi ar dispărea evenimentele şi, dispărând evenimentele, ar dispărea şi necesitatea pe care o simţim de a admite regularitatea, uniformitatea în natură.

Prin urmare, toată chestiunea se pune acum aşa: ştiinţa se poate lipsi de întâmplare, de concret, de evenimente, de timp? Este o întrebare care alunecă, în adevăr, dincolo de normalitate, dar care este, din punct de vedere logic şi filosofic, absolut îndreptăţită.

Nu avem nici un motiv să spunem că ştiinţa trebuie să fie aşa cum este azi. Ceva mai mult, există, propriu-zis, o încercare cu care aveţi de-a face în fiecare zi, în speculaţiunile d-voastră ştiinţifice, care, propriu-zis, nici nu mai lucrează cu concretul: gândiţi-vă la filosofia istoriei. Aceasta este înclinată să urmărească studiul unor evenimente, să stabilească unele tipuri de evenimente. Aceste tipuri de evenimente nu sunt deduse din concret, ci aceste tipuri de evenimente condiţionează ele însele trecutul. De pildă, dacă eu - să iau un exemplu din istoria logicei - constat că există o anumită structură spirituală pe care o numesc scolastică [şi] care se găseşte, să zicem, nu numai la 1200 în Europa de Apus, dar cu vreo 1500 de ani înainte în Grecia, cu încă vreo 2000 de ani înainte în India, cu încă vreo 1000 de ani înainte în China etc., atunci, dacă evenimentul acesta nu seamănă cu celelalte, ci evenimentul aceste este următor celorlalte, formează un fel de eveniment-tip, care are un alt fel de existenţă decât existenţa aceasta concretă, temporală, spirituală. Gândiţi-vă ce este toată metafizica platoniciană. Ea nu este decât o încercare de a funda o ştiinţă în afară de timp şi spaţiu. În acea lume a esenţei, a ideilor platoniciene, în care, propriu-zis, toate stau, nimic nu se mai mişcă, în acea lume care are aspectul acesta contemplativ, static, nu dinamic, în acea lume, uniformitatea nu mai are nici un rost.

O să spuneţi: bine, dar ştiinţa aceasta platoniciană nu a ajuns la nici un rezultat! Este o părere! Lui Platon i-a ajuns - şi o întreagă formă de viaţă spirituală există şi astăzi. Toate civilizaţiile cari au la bază nu dinamismul, ci staticismul se poate considera că au îmbrăţişat platonismul. Posibilitate de ştiinţă există, prin urmare, şi aci. 

6. Dar, veţi spune: ştiinţa noastră este altfel!. Evident! Dar însuşi faptul de a spune că ştiinţa noastră este altfel, însuşi faptul acesta mă pune în gardă în contra afirmaţiunii pe care o făceam adineauri, că nu poate să existe decât un singur fel de ştiinţă, şi anume, ştiinţa care are la bază regularitatea fenomenelor din natură, a întâmplărilor din natură.

Vasăzică, eu admit că există, în actuala formă a ştiinţei noastre, această uniformitate. Eu admit că presupoziţia acestei uniformităţi este absolut necesară pentru constituirea ştiinţei noastre pozitive; dar nu am nici un motiv să admit, mai întâi, că acest principiu al uniformităţii este un principiu constitutiv al spiritului nostru, şi iarăşi nu am nici un motiv, nici teoretic, nici de fapt, să admit că orice ştiinţă viitoare sau orice ştiinţă posibilă va trebui să se folosească de acest principiu, de această presupoziţie a uniformităţii întâmplărilor din natură.

Ştiinţa actuală - şi aci se arată încă o dată rădăcinile acestei ştiinţe -, ştiinţa noastră concretă de astăzi cere întrebuinţarea principiului acesta al uniformităţii în aceeaşi măsură în care acest principiu este cerut de viaţa noastră. Instrumentele pe cari noi le posedăm astăzi pentru a trăi sunt condiţionate de acest principiu al uniformităţii. Viaţa noastră de astăzi nu se poate mişca în afară de uniformitate; adică, ştiinţa noastră, conştiinţa noastră, posibilitatea de a ne mişca, posibilitatea noastră de a mânui realitatea au absolută nevoie astăzi, în actuala orientare a spiritului sau în actuala structură a spiritului nostru, de uniformitate. Ceva mai mult, [viaţa] este chiar această uniformitate, pentru că este pur şi simplu prevedere. Noi nu putem să trăim decât în măsura în care prevedem şi nu putem să prevedem decât în măsura în care admitem uniformitatea.

Prin urmare, fapt este astăzi că, în actualele împrejurări şi în actuala orientare spirituală a noastră, nu se poate ştiinţă fără principiul uniformităţii. Dar nu este fapt că întotdeauna orientarea noastră spirituală va fi aceeaşi şi, prin urmare, nu este fapt că întotdeauna ştiinţa va însemna prevedere; şi nu este fapt că întotdeauna posibilitatea de a trăi înseamnă cunoaştere. Adică, în momentul în care noi vom putea trăi fără să cunoaştem, dacă am găsi această posibilitate de a trăi fără să cunoaştem, am putea să scăpăm de principiul uniformităţii. 

7. De ce vă spun toate acestea? Pentru că trebuie să înţelegeţi, dacă nu vreţi să trăiţi de-a dreptul poziţiunea celor cari afirmă că [nu] există în omenire sau în totalitatea întâmplărilor posibilitatea minunilor. Minunea nu este altceva decât ruperea uniformităţii.

Şi atunci, sunt atâţia teologi, oameni cari se ocupă cu problemele acestea, cari spun: minunea nu poate să existe, pentru motivul foarte simplu că, dacă Dumnezeu a făcut lumea, atunci el a făcut-o într-un anumit fel, şi Dumnezeu a asignat lumei anumite legi, anumite regularităţi. Dacă Dumnezeu rupe această regularitate, însemnează că el contravine legilor stabilite de el. Prin urmare, Dumnezeu s-ar contrazice pe sine, şi-ar face concurenţă sie însuşi.

Argumentarea este cât se poate de logică şi ţinută de cea mai mare parte dintre oameni ca perfect valabilă. Da, dar cu o singură condiţie: să presupună, toată această argumentare, că, în adevăr, pentru Dumnezeu, lumea este în acelaşi fel dată cum este pentru noi, că Dumnezeu există în acelaşi fel cum vrem noi; că, adică, existenţa noastră, care se traduce, în alt înţeles, prin cuvântul viaţă este de acelaşi fel cu existenţa lui Dumnezeu.

Ce facem noi, cu alte cuvinte? Extindem valabilitatea conştiinţei vieţii până la limitele existenţei şi identificăm existenţa lui Dumnezeu cu viaţa noastră.

Dar mai este un punct care nu trebuie neglijat: noi, deocamdată, trăim în virtutea posibilităţii noastre de a cunoaşte. Dar nu este aceasta singura posibilitate de trai. Există trai şi în afară de omenire, căci o sumă de animale, de plante trăiesc şi ele fără ca să cunoască şi fără ca să aibă posibilitatea noastră de prevedere. Iată, prin urmare, eşalonări de probleme cari, toate, tind să pună la îndoială necesitatea uniformităţii întâmplărilor naturii.

Întâi: existenţa nu este tot una cu viaţa; viaţa nu este tot una cu cunoştinţa; dar ştiinţa este pur şi simplu cunoştinţă; iar uniformitatea întâmplărilor în natură este tot una cu ştiinţa.

Prin urmare, presupoziţia aceasta a uniformităţii întâmplărilor naturii este o presupoziţie valabilă, unde? Numai în cadrul cunoştinţei, [al] ştiinţei actuale; atât şi nimic mai mult!

Peste aceste vederi este întinsă o imensă reţea de posibilităţi în cari trebuie să admitem că poate să intre, în oarecari împrejurări, şi ceea ce se numeşte minune!