Băltăreţu

Scumpul meu amic,

După un lung şir de ani de invaziuni, răzmiriţe şi războaie, litfele streine, nemţi, turci şi muscali, cari se băteau mereu pe biata ţară, se retrăseseră peste Dunăre, peste Carpaţi şi peste Nistru. Împăraţii iscăliseră între dânşii la Passarovitz, la Kuciuk-Kainargic, la Şiştov, la Iaşi şi la Beligrad tot felul de convenţiuni şi de tractate. Oltenia fusese luată de nemţii cu coadă comandaţi de principele Eugeniu de Savoia ş-apoi dată înapoi Valahiei după biruinţele turcilor asupra mareşalului Munich. Bucovina şterpelită, şi Grigorie Ghica, domnul Moldovei, asasinat la Iaşi, Mavrogheni omorât la Rusciuc, Hangerliu descăpăţânat la Bucureşti şi Pasvantoglu cu turcii rebeli alungat peste Dunăre. Boierii pribegi şi surghiuniţi, care luaseră parte unii cu turcii, alţii cu nemţii sau cu muscalii, se întorseseră unul câte unul din ţara turcească sau din ţara ungurească.

Ciumă şi calicie! Spitalele şi mănăstirile, pline de bolnavi şi de cerşetori; românii ţărani, rămaşi în sapă de lemn; codrii şi drumurile, împănate de cete de hoţi cari jefuiau şi căzneau cât ieşea omul din streaja Bucureştilor afară.

Se călcase pe secolul al XIX-lea, şi cerul politic, atât în Occident, cât şi în Orient, era încărcat cu nori negri şi groşi, printre cari nimeni nu putea zări ce era să ne aducă veacul cel nou. Boierii, îngrijaţi de soarta ţării, alergau unul de la altul, se adunau, se sfătuiau şi nu mai ştiau la ce sfânt să se mai închine, că şi nemţii, şi muscalii, dacă băteau pe turci, tot pe turta lor trăgeau spuza.

La cererea d-a se da ţării domn pământean, pe bătrânul Părscoveanu, Poarta răspunsese trimiţând pe un alt fanariot în locul lui Alexandru Moruz, pe Mihai Suţu.

În seara de Mucenici, boierii cei mai colţaţi erau adunaţi la sfat la banul Dumitrache Ghica, fratele lui Grigorie-vodă, asasinat pentru împotrivirea ce făcuse la darea Bucovinei.

Erau adunaţi la banul bătrânul, cum îi ziceau ca să-l deosebească de doi fii ai săi, Costache şi Scarlat, cari amândoi ajunseseră tot bani mari şi ei.

Curtea banului Ghica era cât o moşie de mare; începea din capătul despre apus al Podului Gârlei, devale de Zlătari, mergea în jos pe malul apei până în dreptul caselor Văcărescului, unde este astăzi casa lui Barbu Belu; d-acolo cotea spre Sfinţii Apostoli, până unde sunt băile lui Mitraszewski, apuca la dreapta pe uliţă înainte, tăia de-a curmezişul strada Mihai-Vodă, trecea gârla la cazarma pompierilor şi apoi la vale prin Gorgani, cuprinzând toată mahalaua Domniţa Nastasica, şi se încheia cu ocolul la Podul Gârlei la Zlătari.

Dacă timpul distruge tot fără milă, cel puţin memoria vie se restaurează pe cât se poate! Norocită când izbuteşte a face să se vază cu ochii sufletului ceea ce nu mai esistă şi nu se mai vede cu ochii din cap şi când face să se auză cu gândul cuvintele care sunau la urechi!

Casele bătrânului Ghica şi ale fiului său Scarlat se aflau amândouă în cuprinsul de mai sus; erau două namile de case, cu pridvoare, săli mari, tinzi şi paratinzi, sagnasie, odăi mari de musafiri, sofragerie de iarnă şi de vară, iatacuri şi cămări, cu arcade şi bolte învârtite, beciuri şi pimniţe pe dedesubt; învelitoarea de şindrilă, mai naltă decât casa şi cu streaşina scoasă de jur împrejur de doi coţi. D-a rândul, pe lângă zidul curţii în şir, cuhnii, odăi de slugi şi de logofeţi, grajduri, şoproane, grădini de flori şi de zarzavaturi, livezi de pomi roditori, fânărie şi lemnărie. Acele două palaturi, unul în faţa altuia, erau despărţite numai prin strada Mihai-Vodă şi prin gârlă.

Casa banului bătrânul a trecut prin moştenire la fiul său cel d-al patrulea, banul Mihail, nenea-mare, cum îi ziceau, fiindcă era cel dintâi născut din căsătoria de a doua, şi s-a restaurat de fiul său cel d-al cincilea, Alexandru-vodă Ghica, la anul 1834, când s-a suit acesta pe scaunul domniei. Acum este proprietatea judeţului şi a devenit Palatul Prefecturei de Ilfov. Iar de casa de pe malul stâng, a banului Scarlat Ghica, care a trecut-o fiului său celui d-al treilea, Neculae, ginerele domniţei Nastasichii Muruz, de unde s-a şi dat numele mahalalei - casă mare cât o cazarmă - nici urmă nu se mai vede: a putrezit din temelie până în vârf din pricina deselor înecări ale Dâmboviţei ş-a căzut bucăţică cu bucăţică în fărămături.

Mi-aduc aminte acolo o sală mare, zugrăvită pe pereţi şi tavan cu toţi zeii Olimpului, de un pictor Kauffmann. În sala aceea, la zile mari şi la aniversări, înfocatul Aristia, preceptorul copiilor, traducătorul Cântului întâi al Iliadei şi autorul Stanţelor epice, cu câteva perdele de la ferestre, cu cearceafuri înnădite unele de altele, cu costume croite din rochii lepădate, punea în scenă câte o bucată de teatru în limba grecească: pe Orest, pe Fiii lui Brutus sau vreo idilă din Florian. Mătuşă-mea Smărăndiţa Ghica se deosebise aşa de mult în rolul Clitemnestrei, încât îi rămăsese numele. Aristia avea totdauna rolurile cele mari; el făcea pe Agamemnon, pe Cezar, pe Edip; rolurile mai mici erau ale lui Eugenie Prădescu, ale lui Manole Anghelescu, ale demoazelelor Iosefina şi Cecilia Raymondi sau ale copiilor casei. Doamna Efrosina Bogdan făcea o încântătoare Estelă, când n-o podidea plânsul în scenă; frate-său Scarlat Ghica, fostul procuror general la Curtea de casaţie, era totdauna un mediocru Nemorin, iar colonelul Iancu Ghica, îmbrăcat numai cu aripi şi cu tolbă cu săgeţi, gândeai că era chiar fiul cel iubit al Afroditei.

Pe când s-au zidit acele case, Dâmboviţa în Bucureşti era o gârlă pe care nu fiecine o putea trece înot. Populaţiunea capitalei era puţină, şi apa curgea adâncă şi curată; murdăriile aruncate mereu pe dânsa nu-i urcaseră fundul, ca la cea mai mică viitură de apă să treacă peste maluri şi să înece oraşul, cum se întâmpla de la o vreme încoa, mai în toţi anii, până a nu se face derivaţiunile din sus la Arcuda. Cine nu s-a plimbat până mai acum vreo zece-doisprezece ani cu luntrea prin mahalaua Izvorul, pe strada Brezoianu, prin Dudescu, pe la Antim şi pe dinaintea bisericei Doamna Bălaşa? Astăzi, grădina, curtea, paraclisul şi casa banului Scarlat Ghica s-au împărţit în bucăţele pătrate şi numerotate, s-au tras printre dânsele strade şi s-au clădit case şi căscioare.

În sfaturile boierilor, numele eroului de la Marengo era de câtăva vreme foarte adesea pomenit; speranţele tuturor erau întoarse către Franţa şi către minunile ce se auzea că se petreceau acolo. Deşi unii dintre boieri, ca Pană Filipescu, ca banul Costache Ghica şi alţii, se gândeau la ce era să zică de dânşii împăratul Alexandru al Rusiei sau împăratul Leopold al Austriei când or afla că au trimis soli la desculţii de francezi, nimeni nu îndrăznea să iasă din vorba banului bătrânul şi a fiului său Scarlat cu cumnaţii lui, Dudescu şi Văcărescu, a spătarului Grigorie, fiul al treilea al banului Ghica, care a domnit mai în urmă, la 1822, a vornicului Scarlat Câmpineanu, a vornicului Ştirbei, a logofătului Băleanu - cari, cu toţii într-un gând, erau de părere să ducă păsurile ţărei la cunoştinţa întâiului consul. Se credea chiar că generalul Bonaparte umbla să se suie pe scaunul Ţarigradului, ca unul ce era viţă de împărat din neamul Calomerilor Porfirogeneţi, şi că la Iafa îmbrăţişase legea lui Mahomet numai şi numai ca să-şi facă mână bună la turci.

Boierii erau bogaţi, foarte bogaţi, dar averile lor erau în moşii, în scutelnici, poslujnici şi ţigani. Bani, argintării, şaluri şi scule câte avuseseră le vândură şi cheltuiră în băjenii. Niculae Dudescu, care ştia bine franţuzeşte, se oferea să se ducă la Paris, să pledeze cauza ţărei cu cheltuiala lui; dar, deşi averea lui era colosală, însă nu era în stare să găsească nici o mie de lei bani bătuţi. Ce bruma monetă mai rămăsese pe ici, pe colo d-abia ajungea ca să încropească haraciul către Poartă şi, în strâmtoarea de bani în care se aflau, trimiseră să aducă pe Băltăreţu.

Trecură două ore după sfinţitul soarelui, şi cerul era fără lună şi fără stele, când o butcă - numai bronzuri şi poleieli, dinainte, d-a dreapta şi d-a stânga caprei vizitiului, cu două sirene aurite, cu coadele încolăcite şi cu capetele când spre două mârţoage de cai cu hamurile legate cu sfoară, vizitiul cu cojoc peste cămaşa lungă, şi cu doi feciori dindărăt cu cauce pe cap - cobora la vale spre curtea banului Ghica, urmând la pas după un ţigan desculţ şi zdrenţuros, cu o masala mare pe spinare. Podelele jucau cu clapele unui clavir sub roatele butcei şi aruncau în sus din hazna stropi de noroi apătos, care la lumina păcurei luminau parc-ar fi fost pietre scumpe. Acel straniu echipaj purta un fel de boier cu ceacşiri şi cizme roşii, cu o giubea soioasă îmblănită cu nafe şi în cap cu un işlic în patru colţuri; degetele boierului erau pline de inele de rubin, de smaragd şi de diamant. Era aşteptat la sfatul boieresc, şi de la dânsul depindea realizarea cugetărilor patriotice ale boierilor. El mânuia banii ce mai rămăseseră în ţară; el avea daraveri cu Ţarigradul şi cu Beciul; iscălitura lui ajunsese să aibă trecere chiar şi dincolo de Lipsca. Şoproanele lui şi lăzile din pimniţă gemeau de scule, şaluri şi argintării, tot amaneturi de pe la boieri. Butca în care se zdruncina, adusă pentru o nuntă mare, nu-i fusese plătită şi sta amanet în şopronul său; iar inelele din degete erau marfă de vânzare.

În curte la banul, aproape de scară, stau o mulţime de masalale înfipte în pământ, cu masalagiii roată pe lângă dânsele; vizitiii, plecaţi într-o rână pe capră, cu hăţurile în mână, îşi petreceau vremea cu glume şi păcălituri între dânşii; fiecare la rândul său povestea câte o batjocură, o trânteală sau o bătaie bună mâncată de la turci, de la nemţi sau de la muscali, şi făceau haz nespus - că aşa e făcut românul, râde de toate şi de toţi, chiar de necazuri şi de nenorociri.

Băltăreţu, coborât din trăsură, suia greoi scara, ţinut de subţiori de cei doi feciori. Scara da în pridvor, şi pridvorul într-o sală mare, lungă, unde fumul de tutun din ciubucele ce slugile aprindeau şi duceau în casă la boieri d-abia lăsa să se zărească o lumânare de său care ardea într-un felinar atârnat în tavan. În sală, acolo, lume de toată mâna, boieri mai mici, calemgii, coconaşi, ciocoi şi slugi, fel de fel de işlice.

P-atunci forma işlicului nu era numai o fantazie, cum este astăzi cu pălăriile, mai nalte sau mai scurte în pereţi, mai rotunde, mai gogoneţe sau mai ţuguiate, mai tari sau mai moi, după pofta fiecui: fiecare trebuia să poarte işlicul după teapa lui.

Boierii cei tineri şi eleganţi şi feciorii de boier mare purtau în cap un glob rotund de hărşie brumărie; mărimea acelui balon era aproape patru coţi în circumferenţă şi avea la unul din poli o gaură pe unde intra capul până dasupra sprincenelor şi la celalalt pol un fund de postav de mărimea şi forma unui cuib de rândunică, de unde boierul, plecându-şi niţel gâtul la dreapta, putea să-şi apuce işlicul cu patru degete.

Boierii mai în vârstă purtau işlic tot atât de umflat, dar sfera nu era întreagă, era tăiată neted orizontal, ceva mai sus de cercul cel mare, iar pe acel şes era întins un fund de postav. Işlicul acesta se lua din cap cu ajutorul amânduror mânilor.

Calemgiii, ciocoiaşii, slugile de dindărătul caleştilor boiereşti şi negustorii cei mari purtau işlic mic, de forma unui borcan întors cu gura în jos şi de un diametru mult-mult de o jumătate de cot şi dasupra o pernă mare în patru colţuri, umplută cu bumbac sau cu păr de cal.

Boierii cei mari se îmbrăcau cu ceacşiri roşii cu meşi, papuci sau cizme galbene de meşină, cu botul ascuţit, întors în sus şi fără toc; antiriile erau de ghermeşit, de citarie, calemcheriu, cutnie, selimie sau sevai; se încingeau la brâu cu şal de Indii; vara, fermeneaua scurtă, vara şi iarna, scurteică îmblănită cu pacea de samur, singeap sau cacom; pe dasupra, giubea de postav sau, la sărbători, biniş. La alaiuri şi la ceremonii, protipendada şi veliţii purtau pe cap gugiuman de samur cu fundul de postav roşu; vara, feregea, şi iarna, contoş; baş-boierul purta hanger la brâu; boierii cei halea stau împrejurul domnului cu bastoane lungi în mână. Numai vodă cu beizadelele purtau fund alb la gugiuman. La zile mari, domnul îmbrăca cabaniţa, care era un fel de contoş cu ceaprazuri de fir şi cu profiruri de samur. La alaiuri, boierii cei mari mergeau călări pe cai arăpeşti acoperiţi cu harşa mare cusută cu fir.

Băltăreţu, cum intră în sală, se duse drept la un boier bătrân, căruia toţi îi ziceau 'arhon medelnicerul', şi-l rugă să vestească banului sosirea sa.

Într-un colţ, împrejurul unui mangal, lumea sta grămadă, ascultând cum se cârâiau unul pe altul trei inşi aşezaţi pe o laviţă. Doi din ei îşi urmau glumele, fără să se turbure, mutând cu multă seriozitate bobii din ţintarul săpat pe laviţă; iar cel d-al treilea, cum îl văzu pe Băltăreţu, îl salută cu un ton măreţ şi protector, zicându-i:

- Bine-ai venit, Ştefanache. Am primit scrisori de la frate-meu; te-a făcut baron.

Acel care anunţa Băltăreţului această ştire înveselitoare era un om între două vârste, mai mult bătrân decât tânăr; gros la burtă, alb şi rumen la faţă şi cu mustăţile rase; purta pantaloni de nanchin galben cu capac, băgaţi în cizme ungureşti cu pinteni, jiletcă vărgată, frac cafeniu cu bumbi de metal cu pajură împărătească, cravată roşie de pambriu, în care îi intra bărbia cu totul, până la gură, lăsând să iasă d-o palmă două colţuri ascuţite de guler scrobit. Din buzunarele jiletcei atârnau d-o parte şi de alta, zornăind, două lanţuri groase de chei şi peceţi mulţime. Era 'prinţipul Zamfir', amicul intim şi nedezlipit al banului Pană Filipescu. Odinioară bogasier cu prăvălia lângă Bărăţie, iar acum fiu din flori al Mariei Terezii, şi prin urmare frate vitreg cu Iosif şi cu Leopold al Austriei. La moartea împăratului Iosif, după cum spunea chiar el, renunţase la tron şi-l trecuse fratelui celui mai mic, Leopold, numai şi numai de dragostea Filipescului, pe care nu se îndura să-l lase singur.

- Ştii, Ştefanache, că de nu eram eu, prinţipul Zamfir, o păţeai, puiule, cu Mavrogheni? Eu te-am scăpat!

La aceste cuvinte se scoală unul din jucătorii de ţintar şi-i zice cu vioiciune:

- Şi gândeşti, măi ticălosule, că tu l-ai scăpat? Mavrogheni era pui de om, mă! Ala, când punea gheara pe câte unul, ca d-alde dumnealui, mă! îl juca în labe cum joacă pisica pe şoarece, mă! Ţinea cu săracii, mă! aşa să ştii tu, mă! Pe boieri îi strângea de gât, mă! Numai ce-i auzeai: Miorc! ... ş-atâta le era, mă! Uite, în zilele lui, să vezi tu cerşetori pe uliţe, îi strânsese pe toţi, mă! la spital la dânsul, şi-i ţinea pe bere şi pe mâncare, mă! Mi-aduc aminte că într-o noapte era un frig, mă! de crăpa lemnele şi pietrele, şi i-a fost milă de săraci, mă! să nu degere; şi a poruncit de le-a aprins zece mangale cu cărbuni ghiveci, mă! şi până în ziuă nu mai sufla nici unul, mă! Şi să zici tu că l-ai scăpat pe dumnealui? ... Ptuu! ... nu ţi-e ruşine obrazului, om bătrân, în toată firea! L-a scăpat Dumnezeu sfântul, mă! că e mai puternic, mă! ...

Acel care vorbea astfel era protejatul banului Ghica; era vestitul Manea Nebunul.

- Ai dreptate, Maneo! întrerupse Băltăreţu, ai vorbit ca un om cu minte; m-a scăpat Dumnezeu şi sfântul Spiridon, făcătorul de minuni.

- Nu sunt eu numai de florile mărului prinţipul Zamfir; când te-i mai afla la strimtoare, vino de-mi spune mie, că te scap.

- Aşa! vorba aia, ştii, până la împăratul te trece sufletul ... zise celălalt jucător de ţintar, care sta gânditor cu un bob în mână - un spân cu trei fire de barbă, slab şi sfrejit, numai pielea şi osul de dânsul, zbârcit şi bondoc, mititel ca un copil, dar elegant la haine, încins cu taclit şi purtând ceasornic cu lanţ la brâu.

Acesta era Sgabercea, făt-frumos din curte de la Dudescu; el adăogă:

- Dar nu zici că eu era s-o paţ şi mai rău cu Mavrogheni! Căşunase pe mine; ba nu! că să-mi dea pe fie-sa şi mai multe nu! ... Dar o luam eu p-aia?! Şi începu să cânte de dor, oftând:

'Oh! Ilinco, mor!'

- Tăceţi, din gură, nebunilor - zise un logofăt - să ne spuie conul Ştefan cum a fost când era să-l arunce Mavrogheni de sus din Turnul Colţei.

- Aşa e, nene Ştefane - întrebă un fecior de boier - că Mavrogheni era arap negru, cu buza d-o palmă şi cu colţii scoşi afară ca de mistreţ? Dumneata l-ai văzut d-aproape; se zice că avea o gură la ceafă, pe unde scotea oasele când înghiţea mielul nemestecat.

- Nu e adevărat, coconaşule, răspunse un logofăt bătrân; nu l-am văzut eu când trecea cu alai? Era om ca toţi oamenii, atâta numai că avea dinţii de oţel, uite, îi aducea saci cu rubiele şi cu icosari, îi băga în gură, îi făcea praf cu dinţii ş-apoi îi înghiţea. Era scris pe mâni şi pe picioare cu slove turceşti pe sub piele, tipărite cu iarbă de puşcă, ca să nu se lipească glonţul de dânsul. Ce-a mai tras paşa de la Rusciuc până l-a omorât; numai cu iataganul i-a putut veni de hac!

- Ci lăsaţi să ne spuie nenea Ştefan cum a fost când era să-l arunce din clopotniţă, repetă tânărul băiat.

Şi Băltăreţu începu povestirea:

- Era cam pe la Vinerea Mare, când mă pomenesc până în ziuă că mă cheamă vodă; zic îndată de-mi pune şaua pe cal şi alerg la curte. Mavrogheni sta la fereastră; cum mă vede, se dă jos în capul scărei, sare ca o maimuţă pe armăsar, parcă-l văz, bată-l Dumnezeu! cu poturi scurţi până la genuchi, picioarele goale în iminei, mintean fără mâneci şi legat la cap turceşte. N-apucasem să mă dau dupe cal, şi-mi zice: 'Vino după mine!' ş-o retează la fugă la deal, d-abia mă ţineam de dânsul! ... Dodată văd că se opreşte la Colţea, descalecă, intră în biserică, se închină la toate icoanele şi, când să iasă, stă la uşă şi mă întreabă răstit: 'Trimis-ai haraciul la Poartă?' Eu îi răspunsei: 'Da, măria-ta, dar n-am găsit mahmudele şi am fost silit de am pus de a topit nişte scule de aur şi toată argintăria câte le aveam lăsate de unii şi de alţii amanet la mine, le-am făcut bulgări de aur şi de argint şi i-am trimis la Stavracolu ca să-i bată la tarapana cu tura de mahmudele şi beşlici. Aştept din ceas în ceas să pice lipcanul cu ţidula paşii de la Rusciuc.' 'Aferim! îmi zise, bătându-mă pe spate. Vino sus să mănânci cu mine.' Şi-o ia la fugă pe scara clopotniţei. Mă suiam după dânsul gâfâind, mă gândeam la cinstea cea mare la care am ajuns şi la câştigul ce era să-mi aducă ştirea când s-o duce vestea prin târg că am mâncat cu vodă la masă. Când ajunserăm sus de tot dasupra clopotului celui mare, de unde vezi omul jos numai cât o vrabie, deodată mă cheamă lângă dânsul la o ferestruie şi-mi zice: 'Ia te uită de ici; mult e până jos?' 'Mult, măria-ta - îi răspunsei - d-ar cădea cineva d-aici, ar fi vai de el; nici praful nu s-ar alege de dânsul.' 'Ştii c-am visat pe sfântul Nicolae azi-noapte?' îmi zice râzând. 'Eşti bun la Dumnezeu, măria-ta, şi d-aia a venit sfântul să te vază.' 'Aşa cred şi eu - îmi zise, uitându-se în ochii mei - dar nu ştii că mi-a zis să te azvârl d-aicea jos.' Când am auzit aşa, am îngheţat; mi s-a tăiat picioarele şi mi s-a muiat vinele, de era să cad, fără să mai m-arunce cineva. Ştiam că era în stare s-o facă, fiara! Când aud încetişor un glas că-mi zice la ureche: 'Zi-i că ai visat şi tu pe sfântul Spiridon, ţi-a cerut să-i aprinzi o făclie de cincizeci de pungi de bani şi că, de te-o arunca după fereastra aia, mori şi rămâne sfântul fără lumânare'. Acel care-mi şoptea aceste cuvinte era Sava Arnăutul. Repetai şi eu vorbele lui ca papagalul, clănţănindu-mi dinţii în gură de frică. 'Ei, dacă e aşa - îmi zise atunci Mavrogheni - trimite pe Sava să-i cumpere făclia.' Muiai condeiul în călimările de la brâu, scrisei zarafului meu din hanul 'Sfântului Gheorghe', şi peste o jumătate de ceas Sava se întoarse cu o lumânărică de trei parale; mi-o dete în mână, făcu cu ochiul lui vodă şi ne deterăm jos binişor cu toţii din turn. Eram mai mult mort decât viu. Cum am ajuns acasă, am căzut la aşternut şi am zăcut trei săptămâni de gălbinare.

- O sfecliseşi, zise prinţipul Zamfir.

- Ce o sfeclise, mă! n-auzi tu că era galben ca turta de ceară! Nu ştii tu ce este gălbinarea, mă! faţa morcovului, mă! întrerupse Manea, şi Sgabercea adăogă:

- Zi mai bine ca galbenii olandezi; Mavrogheni îi trăgea sufleţelul de sfoară.

- Toţi boierii să moară, numai Manea şi cu banul Ghica să trăiască, mă! strigă deodată Manea, bătând cu pumnul în laviţă, şi se sculă cântând cântecul lui favorit:

Zon, zon fivrilzon!

- Ci tacă-ţi gura, nebunule - ripostă supărat prinţipul Zamfir - nu ţi-am spus d-o mie de ori că Filipescu e mai mare?

- Nebun eşti tu, mă păcătosule! îi răspunse Manea. Ce adică, pentru că-mi zice Manea Nebunul!? Daî nu ştii tu, mă! că-mi zice aşa tocmai pentru că nu sunt nebun, mă! cum îţi zice şi ţie prinţipul Zamfir, tocmai pentru că nu eşti prinţip, mă! Banul Ghica să trăiască, mă! Soarele să-mi fie cu bine, iar luna s-o mănânce vârcolacii, mă! Mavrogheni ţinea cu turcul, mă! De la turc belşug, iar de la neamţ calicie; neamţul umblă tot cu Ucigă-l toaca în buzunar, mă! scoate foc şi panglice pe nas, mă! Merge cu chinele la patalie călare pe porc, mă! Franţuzul, în zbor pe sus, ca pasărea, şi englezul, ca raţa pe apă, iar muscalul porcos, cu râtul d-un cot, mă! în toate alea îşi bagă botul. Voia la dumneata ca la banul Ghica! Nu ştii tu, mă! că de n-ar fi nu s-ar povesti, mă!

- Ba tot Filipescu e mai mare! strigă indignat prinţipul Zamfir, arătând pumnul, ameninţare la care Manea răspunse cu o palmă de răsună sala şi îndată se sculă cântând: 'Fivrelzon! fivrelzon!' Aşa pronunţa el pe româneşte cuvintele cântecului său favorit: 'Dansons la Carmagnole! vive le son! vive le son du canon!'

- Bre! daî ce mai palmă, neiculiţă! Adormisem, şi m-a deşteptat din somn; aşa e, nea Maneo, c-ai crezut că era falca lui Mustafa-paşa? zise Sgabercea.

La cuvintele acestea, prinţipul Zamfir, care se temea să nu întărâte mai rău pe Manea, începu a râde cu hohot, frecându-se pe obraz şi zicând:

- Intri şi tu în vorbă nepoftit, păianjene! Bine să-i fie lui Mustafa-paşa! Aşa să paţă dacă e turc! Să se facă şi el creştin odată şi să se isprăvească. O mâncă cât de bună Mustafa; ş-acu mă ustură. Dă spurcatul de nebun, nu se încurcă, parc-ar da într-un bou. Aşa e dacă mănâncă numai lumânări de seu, ca ungurii; ş-aseară era cu o lumânare în gură; a înghiţit-o cu feştilă cu tot.

- Mănânc lumânări, mă! răspunse Manea, ca să mă luminez pe dinăuntru, mă! Dar tu, care bei la vin ca o butie, ce-o fi în capul tău, întuneric beznă, mă! ca într-o pimniţă oarbă, mă!

- Vino-ţi în fire, omule! îi zise prinţipul Zamfir, văzând că iar se înteţeşte.

- În firele părului tău, mă! Să-ţi mai încreţesc zulufii, că nu te-am jumulit de mult, mă! De la lăsata secului, de la masă de la Dudescu; ce! pesemne ţi-ai uitat, mă?

Manea nu râdea niciodată. Umbla pe uliţă strigând în gura mare: 'Toţi boierii să moară, mă! numai Manea să rămâie, mă!' Dacă îi zicea cineva ceva, arunca cu pietre. Nu se temea de nimeni pe lume, decât de banul Ghica. Acolo în curte la banul se adăpostea, avea odaie, îmbrăcăminte şi mâncare. Manea era milos şi darnic; tot ce avea da la săraci; dacă-i da cineva o haină bună, un anteriu, o giubea blănită, el se ducea la croitor sau la cojocar şi le schimba pe haine groase mitocăneşti, pe cari le împărţea la săraci, păstrând pentru dânsul pe cea mai proastă; uneori rămânea numai cu cămaşa. Nimeni nu ştia de unde era, nici de unde venise. Singurul său amic era Cloşcă vizitiul, care se zice că era rudă cu Cloşcă cel vestit în răscularea din Ardeal. Cloşcă vizitiul a murit cam pe la anul 1829, în curte la tată-meu, când şedeam în Gorgan, peste drum de cazarma pompierilor.

Când venea câteodată vorba cu el despre Manea, Cloşcă răspundea oftând: 'Bine că e ş-aşa, după câte văzură ochii lui ...' şi îndată schimba vorba, parc-ar fi fost un secret între ei doi. Manea era un om de mare probitate şi discreţiune. Banul Ghica, când vrea să ajute pe vreun sărac, chema pe Manea, şi lui îi încredinţa banii ce voia să trimită; ştia că nu era om să se atingă de o lăscaie.

Pe când urmau glumele şi palmele între cei trei nebuni, iată că vine medelnicerul din casă de la boieri şi pofteşte pe Băltăreţu. După ce-şi întinse bine giubeaua la guler, apucă işlicul de un colţ al pernei, păşi în cadenţă şi intră respectuos în odaie la boieri, ploconindu-se în dreapta şi în stânga, cu mâna la piept pe inimă. Banul îi arătă lângă uşă un sipet acoperit cu un covor şi-i făcu semn să şază, iar vornicul Scarlat Câmpineanu, cel mai limbut din toţi, începu a-i vorbi astfel:

- Nene Ştefane! acu te-ai făcut şi dumneata rumân, că te-ai căsătorit cu o pământeancă; ai case şi moşii în pământul românesc şi trebuie să te doară inima şi pe dumneata de ţara asta, că vezi c-a îngenuncheat, nu o mai poate duce cu greutăţile care au năpădit pe dânsa; numai biruri şi angarale; n-a mai rămas bieţilor creştini nici cenuşe în vatră; le-a murit vitele tot cărând la zaherele pe la serhaturi. Bir peste bir şi lude peste lude; sferturile din patru le-a făcut douăsprezece pe an; oieritul de la patru parale l-a suit la douăzeci şi cinci, bez ploconul; acu a mai adăogat văcărit şi gostină; vinăriciul, douăzeci de parale de vadră; capanliii au tăiat nartul grâului la schelele Dunării pe şase lei chila şi pe cinci parale ocaua de unt şi de miere! Bătaie de joc nepomenită! fuge lumea peste Dunăre; s-au spart o mulţime de sate. După celealalte toate a început grecul să ne şi omoare hoţeşte: vărul Alecu Văcărescu, rădicat noaptea de oamenii lui vodă, nu se ştie nici până azi ce s-a făcut. Trebuie cu orice chip să scăpăm ţara de necazurile ce au dat peste dânsa, să o cotorosim de lăcustele din Fanar, care nu se mai satură. Ne-am chibzuit în tot felul şi iată ce-am hotărât: să se ducă vornicul Niculae Dudescu cu o hârtie din partea ţării către Bonaparte. Dar uite! n-avem bani, şi d-aia am trimis la dumneata, nene Ştefan, să ne înlesneşti, să ne împrumuţi, cu siguranţă, se înţelege, cu amanet de moşii.

Băltăreţu îşi pune bărbia în pumn, se gândeşte, tuşeşte şi răspunde:

- De! boieri dumneavoastră! cum ştiţi că e mai bine, că acu dumneavoastră sunteţi ţara, cum se zice, pânea şi cuţitul; le ştiţi pe toate şi de bine, şi de rău. Noi suntem nişte păcătoşi, nişte proşti! Facem cum ne ziceţi; dar unde să vă găsesc eu bani în ziua de astăzi, păcătosul de mine?! Că am să iau din toate părţile; stau cu sipeturile pline de amaneturi şi de sineturi, şi nimeni nu-mi plăteşte; că de! ce să zică cineva, nici n-au de unde. La vreo doi-trei armeni numai a rămas ceva parale; dar unde te poţi apropia de ei? Săptămâna trecută, nu mai departe, am avut o trebuinţă de-mi crăpa buza de două sute de mahmudele şi m-am împrumutat de la Manuc, zece la pungă pe lună (24 %); i-am dat, ce să fac? eram strâns de gât.

După multe rugăminte şi făgăduieli de tot felul, că i se va înlesni luarea otcupului vămilor, al ocnelor ş-al poştelor, Băltăreţu s-a înduplecat în sfârşit a împrumuta pe Dudescu cu 7/2 la pungă pe lună (18 %), primind amanet toate moşiile. La dobândă adăogând comisionul bancherilor şi schimbul banilor cu Lipsca şi cu Viena, împrumutul venea la 30 şi la 40 % pe an.

Pe când ieşise cloşca pe cer, boierii intrau unul după altul în butcile lor, fiecare precedată de două masalale; Dudescu intră acasă, ca să-şi facă pregătirile de drum.

Nu trecuseră trei ani de la acea seară, şi averea cea mare a Dudescului, case şi moşii, trecuse în mânile Băltăreţului. Pe fiecare lună, acest cămătar îi scotea câte o moşie la mezat şi, negăsindu-se concurenţi, moşia rămânea pe seama lui, pe nimic; moşii cari dau astăzi cinci şi şase mii de galbeni pe an, le-a luat Băltăreţu de la mezat, la Cochii-Vechi, pe trei şi patru mii de lei, galbenul valorând şapte lei.

Unde e astăzi averea Băltăreţului? Nimeni nu ştie.

ION GHICA