Bârzof

Scumpul meu amic,

Auzit-ai de unul Bârzof? Dacă n-ai auzit, eu să-ţi spui cine şi ce era; căci l-am văzut şi l-am auzit cu ochii şi cu urechile mele.

Bârzof era, cum zice românul, un om cât un munte: înalt, gros şi chipeş, ochi mititei în fundul capului, umerii obrazului scoşi şi nasul numai o fărâmiţă de sfârc: tipul de mongol cel mai bine caracterizat. După celealalte toate, era şi ciupit de vărsat, şi ciupit aşa de adânc, că în fiecare gropiţă se putea ascunde bobul de mazăre.

Născut în Bugeag, fusese însă crescut printre românii de pe malul drept al Bugului, unde tată-său a fost ani mulţi cinovnic la spirtoase şi vorbea româneşte ca apa. Intrat de copil ca piser în cancelaria poliţiei, ajunsese nacealnic şi dobândise cinul de calejki savetnik, încât, când îi vorbeai, trebuia să-i zici cu respect 'Vasi-visoko-blagorodie'. El când vorbea începea cu: 'Ştotakoi?'... şi încheia cu 'Durak Moldavan! ptiuuu!' în obraz. Ceva-ceva să-l fi contrariat, apoi striga 'Ia tebe siceas dam palki'. Se plimba prin oraş călare p-o scândură pusă pe patru rotile, stând înţepat cu mâna în şold. Căruciorul lui era tras de trei cai negri în front; cel din mijloc, cu un cerc mare peste cap, trepăda de abia se puteau ţine de dânsul cei doi lăturaşi, galopând în fuga mare, cu capetele lăsate în jos, încordate la dreapta şi la stânga, de le da coamele de pământ. Vizitiul,Timofei, un băieţel cu o pernă mare de catifea roşie în cap, cât dânsul de înaltă, mâna caii d-a-n picioarele, strigând întruna cu glas ascuţit şi prelungit: 'Padii!'..., de fugea lumea de se prăpădea, căci Timofei nu căta peste ce da. Când trecea pe uliţă, auzeai pe bieţii creştini vestindu-se unii pe alţii cu: 'Fugi, mă, că trece căruţul lui sfântu Ilie'. Era totdauna urmat de trei-patru cazaci de Don, plecaţi pe cai, cu suliţele înainte ca la bătălie, şi băteau de zvântau, căci Bârzof era poliţai nacealnic.

Mi-l aduc aminte când a venit acasă la noi. Cum a ajuns la scară, a descălicat de pe scândură şi s-a suit în fugă pe scară, zdrăngănind sabia de toate treptele; cum a găsit pe tata, i-a dat în mână un plic cu o pecete mare roşie. Tata, după ce a citit scrisoarea, îi zise:

'Am spus generalului că nu mă mai pot duce la comisie; mi-au murit pân-acuma trei oameni în curte din cauza serviciului; destul un an de zile; mi-am făcut rândul, acu mai slujească şi alţii'.

Bârzof ascultă cu atenţiune cuvintele tatii, dând din cap ca semn de aprobare, şi plecă salutând şi strângând mâna lui tata. Dar nu trecu nici o jumătate de oră după plecarea lui, şi vedem că intră în curte vestitul pazarnic, urmat de un cazac; mai trece niţel, şi mai intră un alt cazac, ş-apoi altul, tot unul câte unul, până se făcură doisprezece la număr. Care cum intra, descălica, lua frâul din capul calului şi-i da drumul la fânărie; iar ei, atraşi de mirosul bucatelor, trăgea care cum venea drept la bucătărie, unde într-o clipă nu mai rămânea nimica nici în tingiri, nici prin dulapuri; mănâncă tot şi beau tot şi tot cer nencetat; apoi, beţi şi sătui peste măsură, se suie prin odăi şi în salon, cântă şi joacă chiuind, se tăvălesc pe mobile şi pe aşternuturi cu cizmele pline de noroi şi cu mantalele ude de ploaie. Noi, copiii, cu mama am fugit de acasă şi am mas noaptea la un vecin, căci tocmai a doua zi a venit un ofiţer de a ridicat cazacii, după ce tata, de nevoie, se prezentase dis-de-dimineaţă la serviciul la care refuzase d-a se mai duce.

Aceasta se numea execuţie.

Serviciul ce făcea tata de mai mult de un an era foarte periculos. Se înfiinţase un fel de comitet sanitar compus de mai mulţi boieri; scopul acelui comitet nu era atât d-a opri boala a se întinde, ci era mai mult a alege în oraş curţi, grădini şi maidanuri, unde să se depuie soldaţii bolnavi, a îngropa pe morţi şi mai ales a îngriji să se adune şi să se trimită la corpurile respective puştile, raniţele şi mantalele rămase de la soldaţii morţi. Membrii comitetului erau în contact necontenit cu epistaţii, cu vătăşeii şi chiar cu cioclii, cu tot ce era molipsit, fără a se lua nici o măsură profilactică, căci era oprit sub pedeapsă grea a zice că boala de care mureau cu miile pe zi era ciuma, sau a crede că era boală lipicioasă. Din cele dintâi zile ale intrării lui tata în acel serviciu, ni s-a bolnăvit vizitiul, şi moartea lui ne procurase neplăcerea d-a fi duşi pe vreme de iarnă la Mănăstirea Cernica, unde am petrecut şapte săptămâni la fum, în covergi de scânduri şi de rogojini, de ne sufla vântul din toate părţile şi ne uda ploaia şi de sus, şi de jos. D-abia ne întoarserăm acasă, şi cade bolnav arnăutul care întovărăşea pe tata; atunci, altă purificare, de astă dată la Plumbuita. Un al treilea caz a fost moartea feciorului care înlocuise pe Ivancea arnăutul, apoi alte şapte săptămâni la fum şi la aer. Ne întorsesem numai de zece zile de la lazaretul de la Plumbuita, când primirăm vizita de care am vorbit mai sus.

Relaţiunile de serviciu făcuse pe Bârzof prieten cu tata şi ne venea adesea în casă. Când i pomenea cineva de cei doisprezece cazaci cu execuţia, Bârzof îşi făcea cruce mare pe piept, zicând; 'Na ia i Bogu, cocon Tache, la mine nevinovat; slujba!' şi urma partida înainte, întorcând pe riga cu un chef nespus.

În vara anului 1829 războiul era în toiul lui; boierii cei mai mulţi erau trimişi pe afară, unii după coasa fânului pentru oştire, alţii după proviant, alţii ca comisari şi dragomani pe lângă generalii corpurilor cari împresurau cetăţile de pe malurile Dunării; cei cari mai rămăseseră în Bucureşti se adunau ziua-noaptea la Cornescu, unde sta totdauna pe masă un morman de aur la dispoziţiunea aceluia care avea cartea mai năzdrăvană. Acel metal avea o mare putere de atragere asupra ofiţerilor muscali în general şi asupra lui Bârzof mai ales; el avea pe sotnica lui, care nu-l înşela niciodată.

Boierii noştri pe atunci erau mai toţi vânători mari şi călăreţi vestiţi; le plăceau caii arăbeşti şi ungureşti; aveau poştalioane de câte şase şi opt cai româneşti iuţi ca zmeii; ţineau prin curţi şi în casă câni, lupi, urşi, vulturi, corbi, privighetori, cocori, tot felul de păsări şi de lighioane. Ca să nu citez decât câteva celebrităţi, voi aminti cânii zăvozi (moloşi), cât viţeii de mari, ai lui Grigorie-vodă Ghica, pe care îi hrănea ca să-i puie să se bată până la moarte ca urşii. Când se dau asemenea spectacole, Bucureştii toţi alergau la Colintina care cum putea, pe jos, călare, în căruţă, în caleaşcă sau în teleguţă; îşi luau merinde de acasă, şi câmpul de la Obor până la Plumbuita părea un bâlci. Emoţiunile cocoanelor erau la aceste lupte tot atât de vii ca şi ale damelor spaniole la luptele de los toros.

Alecu Ghica Barbă-Roşie avea pe Bercea, un câne-lup cu coada şi urechile tăiete din rădăcină, dobitoc fioros şi rău, care sta ziua şi noaptea culcat la uşa lui stăpânu-său, dormind numai dintr-un ochi. Pe mulţi a mai speriat, pe mulţi a mai muşcat şi la mulţi a rupt din carne fiorosul Bercea. La asemenea întâmplări, Barbă-Roşie cădea cu dojana tot pe bietul păţit cu: 'Na! bine ţi-a făcut, neghiobule, dacă nu-l laşi în pace!', deşi omului nici prin gând nu-i trecuse să-l atingă sau să-l aţâţe. Bercea nu s-a putut împăca nicidecum cu muscalii; sărea la ei când îi vedea trecând pe la poartă, aşa că într-o zi, luându-se la harţă cu trei soldaţi, a căzut străpuns cu baionetele. Rănile ce a primit erau aşa de adânci, încât toate îngrijirile doctorilor şi veterinarilor n-au putut să-i prelungească zilele şi şi-a dat sfârşitul bietul câne când era încă în floarea vieţii: împlinise numai patru ani când a căzut victima invaziunii ruseşti din 1828.

Costache Cornescu avea pe Moş Martin, un urs mare negru, pe care-l crescuse de mititel cu o îngrijire cu totul părintească. Cornescu adesea povestea cum îi fusese milă de Moş Martin când era pui: l-a văzut orfan, fără tată şi fără mamă, căzuţi amândoi într-o bătaie la Petroşiţa sub gloanţele cojeştenilor, corneştenilor şi ghergănenilor. Până la vârsta de doi ani, Martin era blând ca un miel şi plăcut; trăia prin casă, se plimba liber de gât cu boierii, cu cocoanele şi cu oamenii din curte; noaptea dormea în braţele lui Vintilă; dar mai târziu, începând a da la palme în dreapta şi în stânga, în urma câtorva zgârieturi cu unghiile, Cornescu fusese silit să-l izoleze, şi de vreo zece ani îl ţinea în lanţ în fundul curţii, legat de un stâlp nalt, în vârful căruia era o roată de car, unde se urca de-şi lua tainurile ce i le aducea amicul său Vintilă la orele hotărâte.

Timofei, vizitiul lui Bârzof, luase obicei de îndată ce lăsa pe stăpânu-său la scară de se suia la cărţi, el se ducea în fundul curţii şi se juca cu ursul; se punea la o distanţă afară de lungimea lanţului cu care era legat dobitocul şi tăbăra cu biciul pe dânsul, şi-l bătea, şi-l bătea ceasuri întregi. De trei luni, Moş Martin înghiţea această umilinţă, dar pe mormăite; îşi făcea el planul său de răzbunare, şi într-o zi, când începe bătaia biciului, ursul se tot trage încetul cu încetul înapoi, din ce în ce mai aproape de stâlp; cu cât ursul se trăgea, cu atât Timofei înainta, ca să-l poată ajunge să-l bată peste ochi şi peste bot; până ce deodată fiara, făcându-şi vânt, se repede din toată lungimea lanţului, îl ajunge cu laba, îl trage la dânsul şi-l sfâşie în bucăţi. A strigat bietul băiat cât a putut, dar cine să-l auză tocmai în fundul curţii Cornescului, care era cât un bărăgan de mare!

Ca să-ţi faci o idee de întinderea cuprinsului lui Cornescu, închipuieşte-ţi că porneşti din colţul casei Blaremberg, unde este Ministerul Afacerilor Străine, şi mergi pe strada Academiei până în dreptul bisericei Sfântul Nicolae Dintr-o zi, şi apoi de acolo o iei în sus pe strada Ienii până în poartă la Mazar-Paşa şi închei pătratul cu două linii paralele, una stradei Academiei, şi cealaltă stradei Ienii; vei avea astfel cuprinsul curţii lui Cornescu, o adevărată moşie: tot spaţiul pe care se află astăzi otelurile 'Ioji', 'Union', 'Regal', cu strada Regală şi cu o mulţime de case din fund şi din strada Ienii. Glasul nenorocitului se pierdea în pustietate.

După ce Bârzof a isprăvit talia la cărţi şi şi-a băgat în pungă purcoiul de galbeni care se grămădise dinaintea lui, iese în scară şi strigă, strigă pe Timofei în zadar, dar în loc de Timofei cu trăsura, vine Vintilă, sărind într-un picior, zicându-i râzând:

'Au! Dumneata să trăieşti, că pe Timofei l-a mâncaaa...t Moş Martin, şi nu mai striga degeaba'.

A trebuit toată iscusinţa lui Vintilă şi toată încrederea de care se bucura pe lângă urs ca să-i lase din labe cadavrul nenorocitului băiat.

Mai răi şi decât ursul erau câinii din curtea Cornescului. Când treceai pe acolo, noaptea mai ales, te pomeneai deodată ocolit din toate părţile; ulucile erau ciur de găurile prin care ieşeau la uliţă cânii cu grămada cât simţeau pe un trecător; părăsise lumea drumul pe acolo. Eu, într-o noapte, am vrut s-o paţ cât de bună, căci din nebăgare de seamă apucasem pe strada Ienii; am scăpat cu faţa curată numai mulţumită săbiei sublocotenentului Brătianu; ne-am pus spate în spate, dând în dreapta şi în stânga, eu cu băţul, el cu sabia, şi numai aşa de-abia am putut opera o retragere onorabilă până acasă la mine, unde este astăzi otelul 'Brofft'.

Tot se mai găsesc şi acum pe la noi oameni cărora le place să aibă în curte sau în casă câte un dobitoc fioros, un lup, un vultur sau chiar un mândru leu.

Bârzof cu pazarnicul şi cu generalul Zaltukin, preşedintele cu deplină putere asupra Principatelor, formau o treime tot de o fiinţă sub firma: 'Ia nevinovat, slujba!' sub care se ocroteau toate abuzurile şi nedreptăţile ruseşti. Sistemul lor era de a nu asculta niciodată o jăluire, ci d-a apuca cu gura înainte, ca să inspire spaimă, ca jăluitorul să fugă de teamă să nu paţă una şi mai rea decât pricina pentru care venea să se plângă. Şi iată cum procedau. Era poruncă strajnică de la împăratul să nu supere pe sudiţi (supuşi străini), să nu le puie cuartir, să nu le ceară rechiziţiuni etc. Banul Brâncoveanu, fiindcă era principe al sfântului Imperiu roman, era în idee că trebuie să fie tratat ca un sudit austriac. Într-o zi se pomeneşte cu Bârzof că-i aduce în cuartir pe mareşalul Dibici, care venea să ia comanda oştirilor, înlocuind pe bătrânul mareşal principe Witgenstein, şi scoate pe Brâncoveanu din casele de sus, înghesuindu-l cu toată familia în câteva beciuri. Atins în mândria sa, Brâncoveanu trimite pe un nepot al lui să esplice generalului Zaltukin situaţiunea excepţională în care se afla şi să-i ceară să fie cruţat. Tânărul sol vorbea franţuzeşte ca apa şi era elocuent; ajuns la palat, începe pe un ton oratoric a expune generalului Zaltukin scopul pentru care era trimis, după regulile retoriceşti, cu trope, figuri, gesturi şi jocuri de fizionomie; Zaltukin, în loc de a-l asculta până la sfârşit şi a-i răspunde în cestiune, deodată se înfuriază şi bate din picior, strigând: 'Afară! afară! paşol! ce te strâmbi la mine?', încât bietul sol a luat-o la fugă speriat, uitând şi exord, şi naraţiune.

Se cutremura lumea când auzea de Zaltukin. El era vestit în toată Rusia pentru violenţa şi străşnicia sa. Când poruncea ceva, nu încăpea vorbă, trebuia să se facă. Dacă cerea cară pentru transporturi trebuincioase pentru oştire şi se răspundea că vitele au murit de epizootie, el răspundea: 'Ei bine, să se înhame oameni', şi bieţii locuitori erau supuşi cu biciul cazacilor să ducă carăle înhămându-se în locul boilor. Dacă vreun boier îndrăznea în divan să facă cea mai mică observaţiune asupra vreunei măsuri ordonate de dânsul, era îndată surghiunit. Mitropolitul Grigorie, mergând într-o zi la dânsul să-l roage să fie mai îngăduitor cu creştinii, el, în loc de a-i răspunde, chemă îndată pe Bârzof şi-i ordonă să-l trimită peste graniţă. Peste douăzeci şi patru de ore, acel om sfânt era dat afară din eparhia lui şi dus surghiun în fundul Rusiei, unde a fost deţinut cinci ani.

Aceia însă cari cunoşteau bine pe general Zaltukin şi cari trăiseră cu dânsul în intimitate spuneau că era omul cel mai drept, cel mai cinstit şi mai milos, şi că ordinele crude ce da le da cu inima sângerândă. Mulţi asigurau că adresase împăratului raporturi sfâşietoare asupra stării de jale în care se aflau Principatele, zicând că purtarea Rusiei în Principate merită reprobarea lumei întregi.

Ruşii au privilegiul de a fi răi, cruzi şi nedrepţi şi d-a fi totodată oamenii cei mai buni la suflet şi cei mai plăcuţi; ei pun toate faptele cele neomenoase sub firma: 'Ia nevinovat... slujba!' cum zicea calejki-sovetnikul Bârzof, care afară din slujbă era omul cel mai plăcut, sufletul cel mai bun şi mai milostiv, omul lui Dumnezeu cum s-ar zice.

Zaltukin a murit de ciumă, voind să dovedească că boala de care mureau soldaţii cu miile în curţi şi pe maidanuri nu era nici ciumă, nici boală lipicioasă. A fost înlocuit cu un om inteligent, plăcut şi binecrescut, cu generalul conte Pavel Kisselef, un camarad al împăratului Alexandru.

Touvenel, ministrul afacerilor streine al lui Napoleon III, vorbind de contele Kisselef când era ambasador la Paris, zicea: 'Je n'ai pas connu de vieillard plus accessible aux idees grandes et genereuses'. Pe atunci generalul Kisselef era trecut de optzeci şi cinci de ani.

Când i-am fost prezentat, la 1862, la un prânz la Ministerul Afacerilor Streine la Paris, a stat mult de vorbă cu mine, întrebându-mă de o mulţime de oameni pe cari îi cunoscuse şi din cari mulţi trăiau pe atunci, şi mi-a zis:

'Je me rappele avec bonheur des cinq annees que j'ai passe dans votre pays, et tout ce qui lui arrive d'heureux me fait plaisir; je regrette beaucoup que vous n'ayez pas su rendre heureuse la partie de la Bassarabie que le Traite de Paris a donne a la Moldavie. Ce pays, que la solicitude de l'empereur Alexandre et l'empereur Nicolas avait rendu si riche et si prospere, votre administration l'a reduit a la plus complete misere: il arrive tous les jours a Petersbourg des plaintes et des lamentations de la part des habitants d'Ismail et de Bolgrad'.

Am raportat atunci aceste cuvinte domnitorului Cuza, zicându-i că ele îmi făcuseră mie mare impresiune şi că mi se păreau un rău prognostic pentru viitorul Basarabiei.

ION GHICA