Amintiri despre Grigore Alexandrescu

Scumpe amice,

De câte ori am venit în Londra, una din întâiele mele vizite a fost pentru Muzeul Britanic, acel palat în care se află adunate manuscriptele cele mai preţioase ale lumii învăţate şi minunile artei antice, unde se desfăşură ca într-o panoramă istoria geniului omenesc.

Într-una din zile, pe când eram acolo, în sala în care sunt expuse de jur împrejur, pe piedestale şi pe păreţi, vestitele marmure Elgin, şi stam admirând frumoasele metope dintre trigrifele frizei exterioare ale Partenonului, pe cari sunt reprezentate în ronde-bosse luptele grecilor cu centaurii, aud pe cineva că-mi zice:

'Nu te mai uita la mizerabilele astea de pietre!'

Mă întorc să văz cine mă apostrofează, şi dau cu ochii de lordul Ald..., un vechi amic, turco-fil fanatic, care-şi urmează vorba înainte în modul următor:

'Vezi pietrele astea, cu rapsodiile lui Homer, cu tragediile lui Sofocle, lui Euripid şi cu scrierile lui Platon, lui Aristotel şi Herodot, au fost cauza că puterile Europei nu au lăsat pe turci la 1821 să strivească pe greci, când s-au răsculat în contra sultanului. Astea au făcut pe Byron cu tinerimea din Cambridge, din Oxford şi din toate universităţile să alerge în ajutorul grecilor, să exalte opiniunea publică până a sili pe Europa să ardă flota turcească la Navarin şi să proclame independenţa Moreei!'

Avea dreptate nobilul lord. Aşa e! Arta şi literatura, oameni de acum trei mii de ani, au luptat pentru libertatea Greciei alături cu cei mai eroici palicari ai agoanei.

... Şi daca s-o-ntâmpla
Cu vreme România s-ardice fruntea sa,
Pe-a Dâmboviţei vale oştiri de s-ar ivi,
Al luptelor cumplite părtaşi ei iar vor fi!
Alexandrescu
(Trecutul. La Mănăstirea Dealului)

În seculul în care trăim, când toate se măsoară cu bulgări de aur, o pânză a lui Rafael s-a plătit mai zilele trecute 75 000 de lire st., aproape două milioane (450 de oca de aur). Apoi întreb cum ar putea să piară o naţiune care a produs astfel de oameni, care a dat naştere lui Dante, lui Michelangelo, Tasso şi Petrarca? Şi cine ar putea vreodată să-i tăgăduiască raţiunea şi dreptul de a fi? Potcoava ungurului şi a croatului a putut s-o calce, dar n-a putut s-o nimicească, nici s-o oprească de a se ridica.

Naţiunile trăiesc şi se glorifică prin oamenii ce au produs şi prin lucrările lor geniale. Vai de acele popoare cari nu au profeţi! Fie ele cât de mari, cât de puternice; numere suflările cu sutele de milioane, cucerească lumea întreagă, ele sunt condemnate pieirii şi uitării. Urmele biruitorilor se pot şterge, dar ale lui Moliere, Racine, Hugo, Cuvier şi Lamartine, niciodată! Cât de mari şi de puternici fie un Moltke, un Bismarck, gloria lor este trecătoare, pe când a lui Goethe, Humboldt ş-a lui Beethoven va rămâne eternă.

Mai an, capitala noastră era în picioare; alergau toţi în toate părţile, da om peste om. Oştirea pe jos şi călare, înşirată pe strade, cu arma la pământ şi cu steagurile în zăbranic negru, muzici la toate răspântiile; clopotele mari şi mici sunau la o sută de biserici, de luau auzul, urla oraşul de vuiet şi tunul se auzea în depărtare, trăgând a jale. Corpurile constituite toate, unul după altul, cu preşedinţii în frunte, facultăţile şi şcoalele cu profesorii lor, corporaţiile cu baniere urmau în cadenţă. Lumea alerga pe capete să vază carăle încărcate cu sute de coroane de lauri şi de flori, urmate de dricul poleit care ducea la ultima locuinţă pe un bărbat de stat, fost de zece ori ministru, acoperit de sus până jos cu cruci, stele şi cordoane.

Acu nu demult, tot pe aceeaşi cale şi tot către acel locaş, mergea în tăcere şi nebăgat în seamă, fără steaguri, fără tobe şi fără surle, dricul modest în care erau rămăşiţele pământeşti ale poetului Alexandrescu. Tăcutul şi puţin numerosul acest cortegiu făcea contrast cu acea măreaţă şi zgomotoasă petrecere a fostului ministru. Mi-am zis că pentru marele poet era momentul care răsărea ziua din care începea a trăi şi a trăi etern în inima şi memoria românilor.

... Mulţi oameni mari şi buni
Lumii folositori
Au fost persecutaţi
În vremea ce-au trăit
Şi foarte lăudaţi
După ce au murit.
Alexandrescu
(Răspunsul cometei din 1858)

Mi-aduc aminte din copilărie, când dascălul Vaillant, venit de curând în ţară, cam pe la anul 1831, deschisese o clasă de limba franceză într-o odăiţă în 'Sfântu Sava'. Adunase câţiva băieţi, dintr-acei cari mai aveau ceva cunoştinţe de acea limbă, căpătate pe ici, pe colea, de pe la dascălii Luigii, Coulin, Janeloni şi Vanzand. Clasa se compunea, după cât mă ajută memoria, de:

Costache C. Bălăceanu,
Nae I. Budişteanu,
Ion D. Ghica,
Grigorie Sc. Grădişteanu,
Scarlat N. Filipescu,
Costache A. Rosetti.

Vaillant ne dicta din Grandeur et decadence des Romains de Montesquieu; făceam versiuni în proză din La Henriade a lui Voltaire şi ne da de învăţam pe dinafară satire şi epistole d-ale lui Boileau.

Noi ceşti şase ne credeam mai tari în limba franceză decât toţi băieţii din Bucureşti, ba unul din noi făcea şi versuri. Deşi îi spuneam că erau cam din topor lucrate, el tot stăruia să ne împuie urechile citindu-ne odele şi satirele sale. Cele româneşti începeau mai totdeauna a la Paris Momuleanu cu:

O, ce ciudă, cât mă mir
D-al cutărui (sau cutărei) haractir ...

Rosetache era mai modest, ne înveselea cu spirituoasele cuplete ce adăoga pe toată ziua la cântecele de modă.

În primăvară, Vaillant mai recrutase un elev. Se ivise pe banca din fund, lângă perete, un tânăr - parcă-l văd! - înfăşurat într-un surtuc cafeniu, oacheş, foarte oacheş, părul negru, sprâncenele groase îmbinate, ochii căprii şi scânteitori; mustaţa îi mijea pe buză. Nu ştiu, mica deosebire de vârstă sau superioritatea ce credea că avem noi în limba ce venea să înveţe şi el îl făcea să se ţie arazna. La sfârşitul clasei, noi ieşeam grămadă şi zgomotoşi, pe când el se strecura binişor şi îşi lua drumul singur spre casă. Acesta era tânărul Grigorie Alexandrescu.

Odată, Vaillant, după ce ne ia d-a rândul să-i recităm epistola lui Boileau către Moliere:

Rare et fameux esprit dont la fertile veine
Ignore en ecrivant le travail et la peine ...

şi cei vechi ne încurcăm toţi, unul după altul, care la versul dintâi, care la cel de al doilea, fără ca unul măcar s-o putem scoate la căpătâi, se îndreptează către noul-venit, zicându-i:

'Voyons, monsieur Gregoire, pouvez-vous me debiter cela? Allons, du courage!'.

Tânărul se roşeşte, clipeşte de două-trei ori din ochi, începe a recita şi o duce până la sfârşit fără cea mai mică ezitaţiune, fără îngânare şi fără o singură greşeală, indicând cu preziciune punctuaţiunea şi trecând peste rimă fără a o căuta. Ceilalţi ne uităm unul la altul, exprimând mirare, admiraţiune sau gelozie. Niciodată până atunci nu auzisem o dicţiune mai corectă şi mai plăcută; deşi citisem şi recitisem de o sută de ori acea epistolă, dar pot zice că numai atunci i-am înţeles spiritul şi eleganţa.

La ieşirea din clasă, m-am simţit atras către acel tânăr, m-am apropiat de dânsul şi, fiindcă mergeam tot pe o cale, ne-am luat la vorbă, pe drum. Mi-a recitat cu entuziasm scene întregi din Andromaca şi din Fedra de Racine. La întrebarea mea dacă n-a cercat să scrie româneşte, mi-a răspuns citindu-mi Adio la Târgovişte:

Culcat p-aste ruine, sub care adâncită
E gloria străbună şi umbra de eroi ...

Dintr-acea zi am fost amici, şi iubirea noastră unul pentru altul nu s-a dezminţit niciodată.

Eu şedeam pe Podul Caliţii (strada Craiovei). Alexandrescu locuia într-un beci, sub scară la Mitropolie, la unchiul său, părintele Ieremia. Eram vecini şi ne vedeam în toate zilele; pregăteam lecţiile noastre împreună.

Iancu Văcărescu, venit de la moşie, de la Moţoieni, trăsese în gazdă la tată-meu şi, intrând odată în camera mea, ne găseşte, pe Alexandrescu şi pe mine, învăţându-ne lecţia; eu, cu Boileau în mână, ascultam cum camaradul meu zicea pe dinafară L'Art poetique. Văcărescu, în mirare de modul cum acel tânăr recita versurile, a petrecut toată seara cu noi. Alexandrescu, care, cum ştii, avea o memorie extraordinară, i-a recitat toate poeziile ce publicase într-o broşurică în 12:

Ceasornicul îndreptat,
Oda la stema ţării,
Primăvara amorului etc.

Văcărescu, încântat, l-a luat în braţe şi l-a sărutat zicându-i: 'Băiete, tu o să fii un poet mare'. Alexandrescu mi-a zis de multe ori că acea seară a fost una din cele mai fericite ale vieţii sale. A face cunoştinţa lui Văcărescu fusese visul copilăriei lui.

A doua seară, adunare numeroasă în salonul tatălui meu. Între musafiri se găseau: Văcărescu, Efrosin Poteca, Eliad, popa Grigorie, fraţii Câmpineni şi alţi doi-trei, rude şi amici. Alexandrescu a recitat scene întregi din Sofocle şi Euripid în limba elenă; ştia pe Anacreon din scoarţă până în scoarţă. Anacreon era poetul favorit al Văcărescului care adesea lua versul din gura lui Alexandrescu, până ajungea la câte o strofă care-i scăpa din memorie, de unde apoi urma iar Alexandrescu înainte, şi seara s-a încheiat după cum se obicinuia pe atunci, în sofragerie, cu un curcan fript, admirat de întreaga adunare blagoslovit de părintele Grigorie Poenăreanu şi salutat de tânărul poet cu fabula sa, care se termina cu:

Prinţule, în loc de plată,
Aş pofti câţiva curcani.
(Vulpoiul predicator)

D-atunci vedeam pe Alexandrescu mai rar; îl luase Eliad acasă la dânsul, în mahalaua Dudescului.

În ajunul Sfântului Ion a venit de mi-a adus un plic mare pecetluit, rugându-mă să-l pun, fără să ştie nimeni, în aşternutul Văcărescului sub căpătâi. Acel plic conţinea oda:

Tu, care ai fost din pruncie al muzelor favorit
Şi ca strămoşească-avere geniul l-ai moştenit,
Cântăreţ al primăverei...

Mai târziu s-a mutat la maiorul Câmpineanu, unde se adunau zi şi noapte Manolache Băleanu, Grigorie Cantacuzino, Iancu Ruset, Aristia, Costache Bălăcescu, ofiţerii români dintr-un regiment cu Câmpineanu, căpitanii Goleşti, Ştefan şi Nicolae, căpitanii Creţuleşti, Costache şi Scarlat, căpitanul Teologu, căpitanul Voinescu II, sublocotenentul Rusetache şi mai mulţi tineri de pe atunci, cari petreceau citind istorii militare: campaniile lui Napoleon, memoriile lui Frederic cel Mare şi scrieri de ale poeţilor în renume: Lamartine, Hugo, Beranger etc. Alexandrescu înveselea auditorul cu câte o elegie, o satiră sau o fabulă.

Acolo s-a format Societatea filarmonică, pentru care Eliad a tradus pe Mahomet al lui Voltaire, Aristia pe Saul din Alfieri, Alexandrescu pe Alzira, tragedii cu cari s-a inaugurat scena română. Atunci s-au tradus mai multe din comediile lui Moliere, dintre cari Amfitrion a avut un mare succes pe scenă. Interpreţii acestor opere au fost:

d-nii Andronescu,
Curie,
Iamandi,
Mihăileanu,
Caragiali,
Lăscărescu;
d-nele Caliopi,
Raliţa Mihăileanu,
Efrosina Vlasto (Efrosina Popescu).

Contactul cu tinerii ofiţeri a făcut pe Alexandrescu să dorească a deveni camaradul lor de arme. Recomandat spătarului ca bun scriitor, el a fost admis în mica noastră armată de atunci ca iunker, ataşat la djurstvă; până când într-o zi şeful său, dându-i să-i copieze o preţioasă otnoşenie, proză pe care autorul ei se aştepta s-o vază trecută la nemurire în litere gotice cu flori, s-a speriat de icoana noului iunker şi l-a trimis la graniţă, la Focşani, să studieze ştiinţa caligrafică, dându-i importanta misiune de a întreba de pasaport pe toţi câţi voiau să treacă şanţul care despărţea partea oraşului moldovenesc de cea muntenească, şi să taie la răboj oile cari venea dintr-un mal în cellalt al Milcovului. Neputându-se împăca cu această slujbă, deşi fusese înălţat la rangul de sublocotenent, Alexandrescu şi-a dat demisiunea, ca să se poată consacra cu totul literelor.

Iată cum descria poetul punctul de pază ce i se încredinţase:

Spre apus, curge o apă între două ţări hotar,
Fraţi ai căror neunire au avut sfârşit amar;
Pe o margine e zimbrul, iar pe alta un vultur,
Care nici nu mai visează la al Tibrului murmur,
Care sub o nouă formă şi numire ce-a luat
Ca mulţi, cântecul, purtarea şi năravul şi-a schimbat.
(Epistolă către D.I.C.)

P-atunci eu eram la Paris, şi tată-meu, care avea o mare afecţiune pentru Alexandrescu, îl luase acasă la dânsul, unde a şezut mai mulţi ani, în camera dedesubtul aceleia ce ocupai acum doi ani în otelul 'Brofft' peste drum de teatru. Într-acea cameră a scris cele mai multe din meditaţii: Fericirea, Mulţumirea, dedicată fetiţei Voinescului II (acum contesa de Rochemonteaux), Viaţa câmpenească, dedicată lui Grigorie Cantacuzino, proprietarul moşiei Floreşti, unde a petrecut o vară, Epistola către Voltaire şi altele. Acolo a scris Anul 1840:

Să stăpânim durerea care pe om supune,
Să aşteptăm în pace al soartei ajutor...

A scris Miezul nopţei:

... Frumoasa primăvară acum se grăbeşte
La caru-i să înhame pe zefirii uşori,
Păşeşte şi în urmă-i verdeaţă se iveşte,
Şi cerul se dezbracă de viforoşii nori.

Acolo a scris fabulele Toporul şi pădurea, Câinele şi căţelul, Boul şi viţelul, Lupul moralist, Vulpea liberală, Lebăda şi puii corbului etc.

Când m-am întors în ţară, pe la anul 1841, am găsit pe Alexandrescu tot la djurstvă în mahalaua Gorgani, unde îl lăsasem; dar de astă dată nu ca iunker, nu ca copist, ci ca pensionar, sub cheie şi cu pază de soldat cu puşcă la uşă.

Iată cum meritase el aceste onoruri: general-consulul găsise în înalta-i judecată că în fabula Lebăda şi puii corbului vulpea cea vicleană semăna aidoma cu guvernul ce reprezenta, că puii corbului erau nevinovaţii de români, şi lebăda, omul care dă sfaturi bune, şi ceruse pedeapsa cutezătorului autor:

A zis ...

Că lupii, urşii, leii vorbesc de stăpânire;
Că lupul e cutare ce judecă, despoaie
Şi ia după om pielea ca lupul după oaie,
Că lebăda e omul ce dă povăţuire
Acelor care umblă pe calea de pieire...
Alexandrescu
(Epistolă către Voinescu II)

Aşa era p-atunci; o vorbă rea la palat, o simplă bănuială a consulului te ducea nejudecat şi de-a dreptul la puşcărie sau cel puţin la vreo mânăstire, fără a ţi se permite să vezi altă figură amică decât a păzitorului. Ştii că, voind să văd pe Alexandrescu la spătărie, unde era închis, mi-a trebuit să alerg o săptămână să mă căciulesc pe la toate autorităţile civile şi militare, de la dorobanţ până la vornicul cel mare, până să dobândesc o scrisoare cu trei iscălituri, în puterea căreia un ofiţer mi-a deschis uşa odăiei prizonierului. Tânărul ofiţer care m-a întovărăşit simpatiza, sunt sigur, mai mult cu prizonierii, precum îi numea cu emfază, decât cu acei cari îi dedese în pază. Când am ieşit din camera lui Alexandrescu, nu mai era nimeni prin curte; se întunecase şi plecase toţi amploiaţii; tânărul ofiţer mi-a propus să mă ducă să văz şi pe Nicu Bălcescu, căci şi iunkerul Bălcescu era închis acolo de mai multe luni, pentru că spusese unor sergenţi din regimentul său că Mircea, Mihai şi Ştefan fusese nişte domni viteji; în anul de graţie 1841 nu era iertat a răspândi asemenea vorbe. Tot atunci colonelul Câmpineanu, închis vreo doi ani la Mărgineni, fusese transferat în închisoarea de la Plumbuita; Manolache Băleanu era surghiunit la Bolintin; Marin Serghiescu (Naţionalu), la ocna de sare la Telega, iar Bolliac, mai norocit, respira aer curat la munte, surghiunit la schitul Poiana-Mărului, unde un cucernic călugăr rus îi citea în toate dimineţile molitfele sfântului Vasilie.

Poliţia, după ce şi-a satisfăcut pe deplin curiozitatea citind trei luni, zi şi noapte, toate hârtiile şi cărticelele lui Alexandrescu, a declarat tată-meu, dându-i cheia odăiei, că nu mai pune peceţi pe uşă şi că avea ordin să libereze pe prizonier.

A doua zi m-am dus de l-am luat de la închisoare să-l aduc acasă, dar a stăruit să se mute în otelul 'Conduri', unde a închiriat o odaie. Însă după vreo trei sau patru luni, plecând eu la Iaşi, s-a mutat iar la tată-meu, unde a şezut până la 1844.

Când m-am dus de l-am văzut la închisoare, avea un vraf de hârtie pe masă, pline de ştersături şi de cruci în toate părţile. Când scria, avea mania de se citea, şi tot ştergea şi îndrepta; dobândise patima asta, citind adesea versul lui Boileau:

Si j'ecris quatre mots, j'en effacerai trois.

Acel vraf de hârtii era traducţiunea Meropei, cu care se ocupase în închisoare, ca să-i treacă de urât. Ce s-a fi făcut acea traducere?

În vara anului 1842, profitând de vacanţele Academiei din Iaşi, venisem în Bucureşti. Unul din concesionarii ocnelor de sare, răposatul Oteteleşanu, care pe atunci îmi era cam rudă, ne invită, pe Alexandrescu şi pe mine, să-l întovărăşim la Baia-de-Aramă. Se propunea companiei să cumpere acea moşie pentru esploatarea metalului; ocaziunea era favorabilă; puteam fără mare cheltuială să ne satisfacem o dorinţă veche ce aveam de a vizita mănăstirile de peste Olt. Într-acea călătorie am mers din mănăstire în mănăstire şi din schit în schit, de la Cozia până la Tismana; ne-am coborât la Turnu-Severin ş-apoi ne-am întors, urmând obârşia munţilor, din stână în stână, călătorind când pe jos, când călare, din gura Bahnei în Dunăre până în valea Oltului, la Turnu-Roşu. Alexandrescu a descris o parte din acea călătorie într-un memorial. În pelerinajul la Cozia a scris Umbra lui Mircea:

... Mircea, îmi răspunde dealul, Mircea, Oltul repetează,
Acest sunet, acest nume, valurile îl primesc,
Unul altuia îl spune, Dunărea se-nştiinţează
Ş-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.
........................................
Lumea e în aşteptare ... turnurile cele nalte,
Ca fantome de mari secoli pe eroii lor jălesc
Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.
(Umbra lui Mircea. La Cozia)

La Tismana a scris Răsăritul lunei.

La Drăgăşani, Mormintele, şi mai multe alte poezii pline de cugetări măreţe ca aspiraţiunile sufletului său şi de tablouri descriptive, vesele şi înflorite ca frumoasele locuri ce vizita şi ca zburdările inimei sale.

Lăudată fie memoria marelui poet, a cărui pană a ştiut să învieze umbrele glorioase ale eroicului nostru trecut ş-a împodobit vechile tradiţiuni legendare ale istoriei naţionale, îmbrăcându-le în strălucitele colori ale bogatei sale imaginaţiuni.

La anul 1842, Alexandrescu a fost numit impiegat la postelnicie, la masa jălbilor. Serviciul cu care-l însărcinase şeful său era de a ceti toate petiţiunile adresate domnului, de a face pentru fiecare câte un estract şi de a le adresa autorităţilor respective, cu apostila domnească. Vodă Bibescu, mulţumit de modul cum îşi îndeplineşte datoria, a voit să-l aibă lângă dânsul, îl luă la Breaza, unde petrecea lunile de vară.

Deşi în mare favoare la curtea lui vodă Bibescu, dar nici intriga, nici linguşirea nu s-a putut apropia vreodată de dânsul. Vorbea tare, fără a-şi ascunde gândurile şi credinţele.

Odată, aflându-mă cu unchiu-meu la Câmpina, m-am dus să-l văz la Breaza. Doamna Bibescu, aflând că eram în odaie la Alexandrescu, a trimis de m-a poftit la masă. Prânzul a fost vesel; Alexandrescu, bine dispus, a povestit o mulţime de istorioare ţărăneşti în care vestitul Carcalechi, ziaristul curţii, juca rolul principal. Doamna, care-l asculta cu plăcere şi râdea mult la acele povestiri, îi zice: 'Să vii să mănânci în toate zilele cu noi'. Apoi, întorcându-se cătră vodă cu un ton poruncitor:

'Numeşte-l poet al curţii'.

Alexandrescu, fără să aştepte care era să fie hotărârea domnească, răspunde: 'Să mănânc, foarte bine, merge, dar să fiu poet de porunceală, văd că măria-ta n-ai citit o satiră ce am făcut acum vreo câţiva ani unui poet de curte de atunci, pe care-l povăţuiam cu versurile:

Ia-ţi nădragii de atlas
De-ţi fă steagul la Parnas!

Apoi ce fac eu cu acele versuri când voi îmbrăca nădragii de atlas?'

Mai târziu a fost numit director la Departamentul Credinţei, pe când moşiile mănăstirilor închinate şi neînchinate se arendau cum da Domnul, post important şi ambiţionat de toţi acei cari căuta să facă averi mari. El, care l-a ocupat atâţi ani, a ieşit de acolo sărac precum intrase.

În anul 1853 se auzea de război. Alexandrescu, ca şi Nicu Bălcescu au avut totdeauna credinţa că România numai prin arme se putea ridica la rangul ce i se cuvine. Era vorba ca o armată auxiliară franceză să vie să ocupe valea Dunărei de jos, iar flota engleză să cuprindă Marea Neagră; se suna şi de venirea lui Magheru cu proscrişii români, şi tinerimea începuse a bate din pinteni. Atunci Alexandrescu a scris Cântecul soldatului:

Pe câmpul României
Trompeta când răsună,
La glasul datoriei
Oştirea se adună...

Tot atunci a salutat pe Halcinski cu un lung adio în versuri.

De ce n-a voit soarta să poată vedea şi el pe români urcând ca vijălie printre gloanţe şi mitralie dealul Griviţei, înfigând în creştet gloriosul lor steag, şi pe viteazul şi fiorosul Osman-paşa închinând sabia lui unui tânăr colonel român.

La 1859, după suirea lui vodă Cuza în scaunul domnesc al Principatelor Unite, Alexandrescu a ocupat postul de ministru interimar la Culte. Modestia care-l caracteriza nu i-a permis să primească a fi numit la acel interim ca titular. Mai în urmă, la 1860, a fost trimis la Focşani ca membru la Comisia centrală. Acolo a fost lovit de o boală nemilostivă, care l-a ţinut aproape un sfert de secol mort între cei vii.

De copil, Alexandrescu cunoştea poeţii greci vechi şi moderni; la vârsta de şaptesprezece ani citise pe toţi clasicii francezi şi ştia pe dinafară tot ce era măreţ şi frumos în literatură.

Cine era şi de unde venise acel băiat în şcoala lui Vaillant şi unde studiase el pân-atunci, în ce şcoală şi cu care dascăl? Studiase acolo unde au studiat oamenii de felul lui, oamenii de geniu: la şcoala inimei şi a spiritului, sub direcţiunea dorinţei şi a plăcerii de a şti şi de a admira. Ştiu numai că în podul casei la Mitropolie stau aruncate vreo mie de volume, claie peste grămadă, neclasate, necatalogate. Acolo se închidea Alexandrescu de citea. Multe ore plăcute am petrecut noi împreună, în mijlocul acelor in-folio, citind când Vieţile oamenilor iluştri de Plutarh, când vieţile sfinţilor în Cazanie, când pe Tucidid sau Xenofon!

Alexandrescu era născut în Târgovişte, în patria Văcăreştilor, a lui Eliad şi a lui Cârlova. Zâna care a prezidat la naşterea lui l-a înzestrat cu îmbelşugare cu o mare memorie şi cu darul armoniei. Poeziile lui se deosibesc prin mari calităţi de stil, de cugetare şi de simţire, cari îl pun între fruntaşii poeziei române.

Meditaţiile au un zbor înalt, care le ridică alături cu acele ale lui Lamartine.

Satirele lui sunt înarmate cu împunsături de felul lui Boileau.

Fabulele, cari formează o parte însemnată şi originală din scrierile lui Alexandrescu, multe, precum Lebăda şi puii corbului, Pădurea şi toporul, Vulpea liberală şi altele, le-ar fi subsemnat însuşi La Fontaine.

A zice de dânsul că a fost poet, şi poet de un talent superior, nu este destul. El a fost un suflet mare şi nobil, o inimă curată şi generoasă, vesel şi glumeţ; îi plăcea societatea aleasă, şi dacă câteodată căuta singurătatea, era mai mult ca o alinare la amărăciunile vieţei, de aceea şi scrierile lui dintr-acele momente respiră o stare de întristare melancolică a sufletului său.

Era de şcoala aceea care consideră darul poeziei ca un depozit sacru, pe care omul înzestrat de sus este dator să-l păstreze curat, neatins de patimele şi slăbiciunile omeneşti, aşa că el privea de sus, în linişte senină splendoarea adevărului şi frumosului care luminează binele şi loveşte viciul şi nemernicia; în mândra şi majestoasa sa indignaţiune, condeiul său stigmatiza înjosirea, cinismul şi lipsa de probitate, precum o vedem în unele din poeziile sale.

Viaţa lui a fost o viaţă de luptă şi de martir; a luptat pe faţă cu curaj, la lumina mare, pentru libertate în contra despotismului, pentru dreptate în contra abuzului şi năpăstuirii, păstrând totdeauna căldura şi devotamentul tinereţii. A luptat fără altă ambiţiune decât aceea de a fi folositor ţării sale. Condeiul său original şi plin de spirit şi de graţie nu s-a inspirat decât de pulsaţiunile mari şi patriotice ale sufletului său.

Generaţia veche a admirat cu iubire scrierile lui Alexandrescu. Le-a avut ca un catehism de virtute şi de patriotism, şi mulţi poate că au păşit pe calea cea dreaptă de teamă să nu-şi recunoască abaterile în vreo satiră sau vreo fabulă d-ale lui Alexandrescu. Tinerilor români ai generaţiunii care se ridică le zic: 'Fiţi patrioţi şi modeşti ca Alexandrescu, şi când voiţi să ştiţi cum se glorifică faptele cele mari, citiţi odele şi elegiile lui; când voiţi să ştiţi cum se râde de ambiţioşii de rând şi cum se biciuieşte viciul, citiţi satirele şi fabulele lui Alexandrescu'. Dotat cu un talent mare, el şi-a iubit ţara, s-a respectat pe sine şi a lăsat în memoria noastră operele spiritului şi ale inimei sale.

ION GHICA