Asfinţitul Crailor

"Vous pénétrerez dans les familles, nous peindrons des
intérieurs domestiques, nous ferons du drame bourgeois,
des grandes et des petites breteches".
Monselet

Spre primăvară, plecările acestea fură din ce în ce mai dese, şederile mai lungi.

Îndată ce se întorcea, Paşadia ne poftea la prânz. Presupunând că era cu putinţă să aibă de vorbit cu Pantazi, cu care pe zi ce trecea se lega mai strâns, şi lucrări ce-i priveau numai pe dânşii, luasem obiceiul ca, după cafea, numaidecât, să-i las un ceas-două singuri, cum făcea Pirgu.

Plecam o dată cu acesta, nu însă fără a avea grija să mă informez înainte de a ajunge la poartă, încotro voia s-o apuce, pentru ca s-o iau în partea dimpotrivă. Mă întrebă odată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie.

- Nu ştiam, zise, că s-a redeschis şi mă mir cum de n-am aflat şi eu. Au să se arză iar, să vezi. Biliardul a căzut de la modă; un "trei-benţi", un "pul-secret" nu mai joacă decât alunarii şi e păcat: erau jocuri drăguţe.

Se agăţă să vie şi el. Îl lămurii că nu de Academia de biliard era vorba, ci de Academia Română. Se interesă ce căutam acolo şi fu sincer dezamăgit când mă auzi că mergeam să citesc. Mă dojeni.

- Nu te mai laşi, nene, odată de prostii? Până când? Ce-ţi faci capul ciulama cu atâta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Paşadia? Ori crezi că dacă ai să ştii ca el cine l-a moşit pe Mahomet sau cum îl chema pe ăl care a scos întâi crucea la Boboteaza e mare scofală? Nimic; cu astea te usuci. Adevărata ştiinţă e alta: ştiinţa vieţii de care habar n-ai, aia nu se învaţă din cărţi.

Se vorbea astăzi, înainte să vii, că te-ai apucat să scrii un roman de moravuri bucureşene şi m-am ţinut să nu pufnesc de râs. Ba nu zău; dumneata şi moravuri bucureştene! Chinezeşti poate, pentru că în chestia asta eşti chinez; cum ai să cunoşti moravurile, când nu cunoşti pe nimeni; mergi undeva, vezi pe cineva? Afară numai dacă ai de gând să ne descrii pe noi, pe Paşa, pe mine, pe Panta; cu altcineva nu ştiu să ai a face; ...a! da, Poponel, amicul. Ei, dacă ai merge în case, în familii, s-ar schimba treaba, ai vedea câte subiecte ai găsi, ce tipuri! Ştiu eu un loc.

Îi luai înainte:

- La Arnoteni, adevăraţii Arnoteni.

Înlătură cu un gest orice îndoială. Şi, confidenţial:

- Iese şi şperţ, e joc mare până dimineaţa, ducem, se înţelege, şi harţabalele; ei cu punga, noi pe de-a lături, doftorii cei fără de arginţi.

Slujindu-i, pentru a nu mai ştiam câta oară, făgăduiala cu care mă scăpam de plicticoasa stăruinţă ce de şase luni punea ca să mă atragă în acea casă deochiată, pentru nimic n-aş fi crezut că foarte curând, cu prilejul unei alte mese la Paşadia, el avea să-şi ajungă mulţumită tocmai mie scopul. Rău însă dacă mi-a părut în urmă de ceva, a fost numai pentru că nu l-am ajutat să şi-l aducă la îndeplinire mai devreme.

Cam sătul de la un timp de savantlâcuri, simţeam nevoia să petrec, să râd. Şi aşa cum m-a făcut atunci, de la amiazi până seara târziu, Gorică, l-a răscumpărat faţă de mine de toate păcatele. Parcă înnebunise; de mai multe ori Paşadia voi să-l dea afară. Nu mi se mai întâmplase să văd la el o asemenea năbădăioasă veselie, deschisă şi bufă în draci, veselie străină de firea lui şi totuşi nesilită, al cărei rost ne lăsă să-l întrevedem abia spre sfârşit, în treacăt: murise tată-său.

Condoleanţele ce Pantazi şi cu mine ne grăbirăm a-i prezinta, le reteză scurt, rugându-ne să fim serioşi.

- Aş înţelege, concedă, să mă compătimiţi că nu m-a scăpat Dumnezeu de pacoste mai devreme.

Ei, să fi crăpat Sumbasacu Pirgu cu zece-doisprezece ani înainte, să-i fi lăsat de atunci cele douăzeci de mii de lei ce se cuveneau fiecăruia din cei opt copii rămaşi din şaptesprezece câţi fuseseră, credeam noi că ar fi ajuns Gore ceea ce era: nemţoaică la hodorogi? Ce om ar fi fost! Avocatul cel mai strălucit, gloria baroului român. El l-ar fi apărat pe Paşadia învinuit de atentat la pudoare şi l-ar fi scăpat dovedind că e neputincios. Avocat şi profesor la Universitate. S-ar fi îndeletnicit, în ore pierdute, şi cu literatura, ar fi biciuit moravurile, ar fi comis piese - piese proaste bineînţeles, istorice - şi însăila lungi dialoguri între personagii din veacuri deosebite, juca rolurile de forţă, se bălăbănea, sforăia, mugea. Şi s-ar fi mărginit numai la atâta? - nu! Purtator de cuvânt al revendicărilor democratice cele mai sfinte, ar fi cerut în Sfatul Ţării împărţirea moşiilor la ţărani şi votul obştesc. Şi, pe loc, un discurs, nu mai găunos nici mai sec decât cele ce se îmbăloşau puturoase sub cupola din dealul Mitropoliei, fu gata. Distins, cum era, ar fi intrat şi în diplomaţie; ce, parcă pentru asta musai ar fi trebuit să aibă şi el curiozităţi ca Poponel şi, la urma urmei, de ce nu: nu-l avea pe Paşadia la îndemână? Dar visul său dulce fusese viaţa la ţară, patriarhală; s-ar fi pus pe plugărie sănătoasă, şi-ar fi lucrat podgoria...

- De minune, îi zisei, dar acum, că te-ai văzut moştenitor fericit, de ce ai de gând să te apuci?

- Am să mă fac nene, răspunse, în Crucea-de-piatră, să am şi eu ţăţaca mea şi cadânele mele şi pitpalacul meu, şi am să mă aleg epitrop la biserică; mai încolo, la bătrâneţe, am să mă călugăresc chiar, pe onoarea mea! şi se vedea, cuvios întru Domnul monah Gherasim, Ghideon sau Gherontie, protopsalt la schitul lui Darvari din Icoană, pomenindu-se că zice când îi vine rândul la citire: "contra" sau "passe-parole" şi ca să ne dea o dovadă de chemarea sa pentru viaţa schimnicească, bălmăji pe nas, popeşte, aproape trei sferturi de ceas un deşănţat amestec de cântări bisericeşti şi de cântece de lume: "Primăvară dulce" cu "Din cireş până-n cireş", "Hristos a înviat" cu "Ma parole d'honneur mon cher", "Pre Domnul să-l lăudăm" cu "I haram bam ba". Pantazi râdea cu lacrimi, Paşadia se resemnase. Dar deodată Gore amuţi, holbă sperioşi ochii şi, ridicând mâna dreaptă cu arătătorul în sus la ureche, rămase ca împietrit. Pantazi îi ceru să spuie ce era.

- Cum, nu auziţi? zise... "trâmbiţa răsună, tricolorul s-a-nălţat". Şi, cu deznădejde, urlând: "Daţi-mi, daţi-mi arma mie, vreau să mor în batălie, nu ca sclavul în sclavie, daţi-mi, daţi-mi calul meu!", îşi încălecă scaunul şi dete să se avânte, dar se împiedică de covor şi căzu peste o răcitoare, fără a-şi face însă vreun rău, căci se sculă numaidecât, sprinten, şi, uşor de parcă nu atingea podelele, ne arătă cum avea să joace peste Carpaţi, între Tisa şi Nistru, hora cea mare, hora unirii tutulor românilor, şi chiuia şi se fleorţăia: "ti cu floli la pălălie, ti cu floli la pălălie, uite-aşa, uite-aşa, hăi, hăi, hăi, hăi!" Pieri apoi, ca peste puţin să se întoarcă, cu nădragii în vine şi cu cămaşa afară, abătut, mult trist: se gândise că nici în ziua aceea - din ale vieţii sale cea mai ferice, când la zarea unui Viitor foarte apropiat dar, vai! nu şi al lui Paşadia, toate îi surâdeau aşa trandafirii - nici atunci măcar, noi n-aveam să-i facem cheful să mergem cu dânsul la Arnoteni, adevăraţii Arnoteni. Şi de ce? - parcă nu ştiam că nicăieri ca acolo nu se petrecea mai drăguţ: un joc uşor, un maus, un drum-de-fier, un pocher, unde găseai întotdeauna? - la Arnoteni; o băutură uşoară, un spriţ, un coniac, o marghilomană, unde? - la Arnoteni; o blândă copilă, după pofta inimii, uşoară, ei, unde? - tot la Arnoteni şi numai la Arnoteni, singurii adevăraţi, binecuvântat neam boieresc, împodobit de toate virtuţile creştine. La drept vorbind, Maiorică era un maimuţoi, dar cocoana Elvira, ce matroană! şi fetele, nişte cotoşmane, nişte armăsăroaice. A! dacă nu voiam, era numai ca să lovim în el, să-l jignim, şi nu era frumos din partea noastră, nu se cădea să ne purtăm aşa cu un frate. Se obidi. Şi, sumeţându-şi cămaşa ca să-şi acopere faţa, plânse cu amar.

Chiar sincer să fi fost, şi oarecât era, n-ar fi meritat compătimire. Dacă nu-şi atingea ieftina ţintă, vina era numai a lui: cum ştia că noaptea, când eram cu Paşadia, îl urmam tustrei oriunde, orbeşte, ce i-ar fi fost mai lesne decât să ne ducă acolo fără să ne mai întrebe de vrem ori ba şi fără să ne spuie dinainte? Poate îi dase prin cap, era de la mintea omului, dar se temuse. Noi la Arnoteni ajunsesem, în urma neclintitei noastre împotriviri de a călca în acel locaş de joc şi de întâlnire; să-i pară ceva atât de grav, de cu neputinţă, încât se crezu jucăria unei amăgiri când văzu că-mi fu destul să arunc atunci o vorbă la întâmplare: "ce ar fi să ne abatem astă seară pe la adevăraţii Arnoteni?" pentru ca Pantazi să zică: "de ce nu?", iar Paşadia că acolo sau aiurea îi era tot una. De mirare că de bucurie Gorică nu înnebuni de-a binelea; îl apucară curate năvârlii, scâncea, se tăvălea pe jos, se da tumba şi trebui să-l ameninţăm că nu mai mergem, ca să renunţe la hotărârea de a face drumul călare pe unul din caii de la cupeu.

Că nu ştiu cum îi zicea străzii unde stăteau Arnotenii nu trebuie să pară ciudat: timp de o lună cât am fost de la ei nelipsit, nu mi s-a întâmplat nici să intru nici să ies decât prin fundul fără uluci al curţii care răspundea pe cheul drept al Dâmboviţei, ceva mai sus de Mihai-vodă. Era mai aproape şi nu mă vedea nimeni.

Păstrez de întâia mea vizită o amintire neplăcută. Am trăit atunci un ceas de răfuială cu mine însumi în care singur mi-am deplâns încanaliarea. Doamne, cu ce lume m-am adunat în acea seară, strângerea a ce mâini a trebuit să îndur! Amară, mustrarea de odinioară a lui Paşadia îmi răsuna, neiertătoare, în urechi. Seară tristă, chiar dacă n-ar fi fost decât plictiseala; lui Pirgu îi pierise tot hazul, făcea acum pe "directorul", înjgheba mesele de joc, trăgea locurile. Pe Paşadia îl băgă într-un pocher, pe Pantazi într-un drum-de-fier, amândoi cu câte o femeie la dreapta şi la stânga. În tăcerea ce se făcu înainte de prima lovitură, din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră şoapte, râsete înfundate, un suspin.

Socotii momentul potrivit s-o şterg englezeşte; tot n-aveau să mă mai prindă a doua oară. Mă credeam scăpat când, în uşă, mă pomenii faţă în faţă cu "sufletul maichii", cocoana Masinca Drângeanu.

- Fugi ca să nu mă conduci pe mine acasă, îmi zise întinzându-mi mânuşiţa înmănuşată cu palma în sus ca să i-o pot săruta în ochiul rămas gol deasupra încheieturii. Nu mă mai iubeşti...

- Vă dau voie, coniţa mea, o întrerupsei, să mă credeţi capabil de toate nelegiuirile, de asta însă nu! Şi nu era din parte-mi o măgulire deşartă; s-ar fi putut oare să nu te înnebuneşti după ea? - şi nu de frumoasă ce rămăsese în pofida vârstei pe care o înşela după cum îşi înşelase cei doi bărbaţi cu cununie şi nu mai ştia câţi fără, dar pentru că avea un "vino-încoace" căruia nu era chip să te împotriveşti şi dichisurile toate, şi tabieturile, şi ochiadele. Mă răzgândii fireşte de plecare şi fui martor la o primire neobişnuit de călduroasă chiar pentru ţara românească. Stăpâna casei şi fetele amândouă se năpustiră pe noua sosită întrecându-se care mai de care s-o îmbrăţişeze şi s-o pupe. O întrebau totdeodată, nu pe rând şi fără a-i da răgaz să răspunză, cum petrecuse la Nizza de unde se întorsese de curând, o pipăiau, o puricau, se ţineau de dânsa să ia ceva. Cam de silă, "sufletul maichii" se hotărî pentru o cafea şi căzu la învoială pentru un "Cointreau". Refuză însă să intre a patra la un maus şi se aseză cu mine la o măsuţă în faţa unei oglinzi în care se putea vedea tot ce se petrecea în salonul vecin unde se juca.

Ţinu să ştie de ce mă grăbisem să plec - vreun "rendez-vous"? Nu-i tăinuii adevărul. Recunoscu că aveam în parte dreptate: parcă ea se simţea bine alături de Frosa Bojogescu sau de Gore Pirgu; dar ce voiam? - aşa e peste tot unde se joacă şi se trăieşte de pe urma jocului. Mai trebuia să ţiu însă socoteală de asta când aveam în schimb fericirea de a-i cunoaşte pe Arnoteni?

Nu vorbea bineînţeles de Maiorică: Maiorică era aşa dobitoc! Totuşi avea şi el ceva: o tărie pe care, oricum, nu se putea să n-o admiri. Sărac-lipit, dator-vândut, respins de neamuri cari de mult nu mai voiau să ştie de el, ocolit de lumea cumsecade, hulit şi arătat cu degetul, el rămânea netulburat, îşi păstra înfumurarea, ifosele, ţâfna. Nepăsător de tot ce nu-l atingea chiar pe dânsul, în fiinţa lui, de soţie şi de fete nu se sinchisea câtuşi de puţin; le-ar fi văzut pierind sub ochii lui, fără să clintească, ar fi purtat bucuros mănuşi croite din pielea lor. Ca vrednice odrasle, fetele n-ar fi pregetat nici ele să-şi facă gentuliţe dintr-a lui, trainic toval argăsit gata. În schimb nevastă-sa se prăpădea încă după el, îl iubea cu dor de jertfă, îl slugărea ca o roabă, dându-i îngrijiri peste îngrijiri - o! unele scârboase - îl oblojea, îl sclivisea, deşi ştia bine că "maiorelul" ei, cum îi zicea, mergea la alte femei, femei nu tocmai din lumea mare, de la cari se întorcea fără leţcaie şi uneori mototolit, zgâriat şi cu vânătăi. Aşa i se întâmplase pesemne chiar în ziua aceea: nu juca, făcea zâmbre şi-şi tot frichinea un ochi deasupra căruia se întrevedea un cucui zdravăn. Îl priveam în oglinda aplecată, stârpitură băţoasă, dând târcoale meselor de joc cu umbletul său ţăcănit, săltându-se din călcâie şi înălţându-şi deasupra umerilor chibiţilor scăfârlia scofâlcită şi smochinită de ţigan bătrân, îl priveam, căutându-i zadarnic vreo urmă de asemănare cu ofiţeraşul încârlionţat dintr-o fotografie îngălbenită de pe măsuţă, frumuşel şi firav aşa cum era pe vremea când îl trecuse pe răboj cu însemnarea "piccolo ma simpatico" frizerul Coriolan. Hotărât, nesimţirea îi pria tot atât de puţin lui cât o seca pe durdulia sa jumătate amorul. Încă tânără la faţă, învoaltă şi spelbă, ea îşi plimba voioasă printre mosafiri maldărul de carne fleşcăită, legănându-şi sânii căzuţi şi coapsele dolofane, glumea, râdea, avea pentru fiecare o vorbă şi un zâmbet. Mi se păruse totuşi că se întrezărea la dânsa o mâhnire ascunsă pe care mă grăbii să o pun pe socoteala necredinţei soţului şi a desfrâului fetelor. Masinca nu mă lăsă să mă înşel: Elvira nu fusese străină de căderea fiicelor sale; cât despre partea infidelităţii, cu toată dragostea, nu se lăsa nici ea mai pe jos, era întotdeauna "en carte" cu Maiorică, îi da chiar puncte înainte. Dacă era nemulţumită, pricina trebuia căutată aiurea. La Arnoteni, în casă, se întâmpla să fie zile fără pâine, fără ceartă însă nu, şi, să se fi mărginit numai la atâta, nu ar fi fost nimic, dar fetele se încăierau şi se păruiau în lege, aruncau una într-alta cu ce le venea la îndemână, se zgâriau, se muşcau, îşi rupeau ce aveau pe ele şi apoi tăbărau pe mama lor amândouă, o snopeau în bătăi. La ţipetele ei săreau vecinii sau trecătorii s-o scape. Dar Maiorică?... Maiorică, "pârciul" - aşa-l porecliseră ele - nu se băga, sta departe, numai dacă vedea că se îngroaşe gluma da fuga afară şi cu glasul lui fonfăit chema "mpoliţia". Era păţit săracul: odată, de 10 mai, când se îmbrăcase şi el milităreşte să meargă la paradă, s-a pomenit decorat de sus până jos cu nişte chiftele marinate. Timp de un an cât Arnotenii stătuseră la dânsa cu chirie - cu chirie vorba venea - Masinca nu avusese nevoie să mai meargă la teatru şi adesea nu ştiuse ce trebuise, să râză ori să plângă?! A! fetele erau ceva nemaipomenit, ceva de spaimă.

Cea mare mai ales, Mima. Una care se grăbise să facă să se vorbească de dânsa. Avea numai cincisprezece ani când, la Galaţi, unde tată-său era în garnizoana, sucise în acelaşi timp capul a doi tineri, nişte guguştiuci amândoi. Tot punându-le iubirea la încercare, unuia, copil de oameni avuţi şi singur la părinţi, i-a cerut să fure de la mama lui nişte giuvaiericale, pe celălalt, casier la un toptangiu, l-a împins la cheltuieli peste puterile lui şi, ghiceam, dobitocul băgase mâna în tejghea. Lucrurile n-au întârziat să se dea pe faţă şi băiatul de familie, de ruşine, şi-a zburat creierii, iar băiatul de prăvălie a înfundat un an puşcăria. Aceasă istorie avusese urmări triste numai pentru alţii, astfel bietul Maiorică îşi văzuse în sfârşit retezat slabul fir ce-l mai ţinea în oştire; vinovata rămânea mândră de isprava ei şi cu tot dreptul de a fi mulţumită, deoarece îi datora în cea mai mare parte căutarea ce avea la bărbaţi, de la cari însă nu ştia să tragă foloase, izbutind numai a-şi face de cap, nu a se şi căpătui. Binevoitoarele încercări ale Masinchii de a o îndruma fuseseră zadarnice: Mima nu era de şcoala păstoriţei care aruncă mărul şi apoi fuge să se pituleze după sălcii, şcoala străveche şi pururi nouă a cochetăriei; pentru dânsa fermecul vălurilor ce cad, ucigător de încet, unul câte unul toate, afară de cel din urmă, lucrătura în foi de viţă şi acele mici jocuri de aţâţare şi de ispitire, atât de răsuflate şi totuşi nedând niciodată greş, erau numai mofturi şi fasoane de curcă beată. Bătăioasă şi pornită, i-era destul să vază un bărbat ca să necheze şi să-i sară de gât, şi când i se întâmpla să dea peste vreunul mai tare de îngeri care să nu fugă speriat, dacă era om întreg, n-avea de ce să se mai apropie de ea şi a doua oară. Şi Masinca găsea lesne mijlocul de a-mi destăinui în felul cel mai cuviincios, cum, printr-o crudă batjocură a soartei, fata aceasta mare şi bine făcută, chiar cam din topor, nu era femeie desăvârşită: un oarecare cusur de croială din născare înlătura la dânsa putinţa împreunării sănătoase şi depline şi tălmăcea poate pătimaşa ei aplecare la legături împotriva firei ce o făceau să-şi piarză şi puţina judecată de care se bucura; când avea cârlig la vreuna, nu-şi cruţa nici neajunsuri, nici umilinţe, ba ceva mai mult: ea, atât de zgârcită, nu se da în lături de la cheltuială, o plimba cu muscalul, îi cumpăra ciorapi de mătase, sticle de parfum; cu Raşelica Nachmansohn tocase vara trecută, într-o lună, patru mii de lei, bani şterpeliţi de la unul Haralambescu când adormise la ea beat. Mărturisea ea singură; să-i fi vorbit de ruşine, te-ar fi întrebat cu ce se mănâncă; seara se dezbrăca într-adins cu perdelele ridicate şi popii, când venea cu botezul, îi ieşea înainte în pielea goală. Ei, dar ce mai vorbă; aşa cum era, cu toate cusururile, rea de gură, rea de muscă, rea de plată, pălăvatică şi haihuie, spunându-le şi făcându-le toate pe dos şi de-a-ndăratele şi, mai înainte de orice, primejdioasă, în stare să te bage în belea, Mima avea hazul ei, era simpatică, ceea ce nu se putea zice şi despre soră-sa mai mică, Tita, care, tembelă şi toantă pe cât era ea de dezgheţată şi de vioaie, în afară de destrăbălare, de minciuni şi de răutate nu avea comun cu dânsa decât murdăria - ah! era greu de închipuit şi mai greu de spus în ce hal erau: la un anume timp, pe călduri mai ales, nu te puteai apropia de ele de miros; mânjeau locul unde stăteau. Dintr-o boală din copilărie, Tita rămăsese cam înapoiată şi un început timpuriu de surzenie îi oţeţise şi mai mult firea vrăjmaşă şi posacă; de salcie ce era ajunsese să fie ocolită şi unii jucători se plângeau că le face ursuzluc. Şi, deşi nici ei nu i se întâmpla să zică vreunui muşteriu: "nu"! îşi da poalele peste cap numai la întuneric; pe faţă, în lume, avea o purtare aproape aleasă, pe care, desigur, n-o învăţase de la vistavoii ce le crescuseră; niciodată n-ai fi văzut-o întinzându-se sau zbenguindu-se, nici auzit-o vorbind porcării şi înjurând ca pe cealaltă. Dar unde neasemănarea mergea aşa departe că atingea marginile prăpăstiei între două stirpe era la înfăţişare şi la chip. Lătăreaţă, lăbărţată şi lapoşă, vădit supusă la o apropiată îngrăşare, Mima era cârnă, cu ochi verzui mici sub sprâncenile drepte îmbinate şi cu fruntea mâncată de un păr castaniu nesupus şi stufos, pe când Tita, măruntă şi şuie, cu încheieturi gingaş strunguite la mâini şi picioare mici, purta înfipt între umerii înguşti un cap de ctitoreasă din veacul fanariot, cu ochii căprui şi codaţi, cu nas coroiat şi lung, cu buze subţiri şi tivite. Aveau totuşi ceva la fel: glasul, a cărui frumuseţe mă izbise. De un alt timbru al fiecăreia, deopotrivă însă fluid şi limpede, cântând cuvintele, el evoca un lin murmur de ape îngânat cu şoapta vântului în frunzişuri şi poate că fermecul lui nu a fost străin de mila cu care am ascultat acele triste lucruri. Odată mai mult aveam în carne şi oase dovada de ce greu păcat se încarcă, în becisnicia lor, vechile neamuri căzute, nehotărându-se a se stârpi, cu dinadinsul, ele singure pe calea malthusiană. Câte umilinţe şi câtă durere nu şi-ar putea astfel cruţa.

Ca duioşie, plecarea "sufletului maichii" nu avu nimic de pismuit venirei. Cu lacrimi în ochi, maioreasa mă asigură că aşa o prietenă a doua nu găseai în viaţă. Îmi veni să-i spun că ar fi fost şi de prisos. Dar când Masinca fu dincolo de prag şi eu încă înăuntru, cineva mă trase pe la spate de mânecă. Era Mima. Arătându-mi ştrengăreşte tovarăşa de drum, făcu repede cu degetul cel mijlociu un gest mult prea elocvent şi o tuli apoi într-un hohot de râs.

Ieşind în curte, putui să constat că la Arnoteni până şi casa unde stăteau părea deşucheată. Unui vechi trup de clădire pătrat şi cu un singur rând i se înnădise mai târziu, în dos, pieziş, o coadă deşirată şi îngustă cu două caturi, rămasă netencuită şi fără geamuri la şubredul pridvor care o încingea sus de la un capăt la altul şi da într-un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta, care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă, dobândea, în bătaia lunii, ceva tainic şi mă oprisem tocmai s-o privesc când tresării deodată înfiorat. Se auzea de acolo prelungindu-se lugubru în urlet, un lătrat ce nu semăna a fi de câine.

- Au adus-o iar pe bătrâna - zise Masinca - mama maiorului.

Săraca, nu se mai îndura s-o ia Dumnezeu. Nici nu se mai ştia de când îşi pierduse minţile. Şi s-o fi lăsat barem în pace, să n-o tot fi vânturat de colo până colo. Fata ei, bogata prinţesă Canta, din Moldova, soră vitregă cu maiorul, când o da în seama acestuia, de care se lepădase întotdeauna, cândi-o lua; de ce? - rămânea de ghicit; parcă prinţesa era vreo zdravănă la cap cu muzicanţii ei. Maiorică atâta aştepta: să se pomenească cu maică-sa peşcheş; ar fi dat şi acatiste şi nu că îi era dor - el nici nu o cunoscuse - dar îi mai picau câteva luni ceva parale - plătea prinţesa - şi nenorocita nu era o povară: locul nu-l încura şi nu trebuia păzită, pentru că nu făcea nici un rău, adică nu făcea nimic, nu scotea o vorbă, nu se mişca, sta ghemuită ca o momâie în fundul patului, într-un colţ; numai în nopţile cu lună, chiar dacă perdelele erau lăsate, se da jos, umbla de-a buşele şi lătra cum o auzisem. Şi să fi dat mult să nu o vezi... o iazmă.

Mai trăia dar, uitată, vestita Sultana Negoianu; ca într-o altă întrupare, iscată de vreun blestem, fusese osândită să-şi supravieţuiască falnica amazonă ce, în puţini ani, izbutise, şi nu era pe atunci tocmai lesne, să înspăimânte cu luxuria principatele încă neunite. Îi cunoşteam trecutul, mă îmbiase a-l cerceta enigma tulburătorului ei surâs din portrete - furtunosul trecut ce făcuse de grea ocară numele marelui neam din care rămăsese singura şi cea din urmă - îl cercetasem parcăt aş fi ştiut că avea să-mi vie prilejul să-l scriu. Ea fusese crescută la Geneva şi la Paris de unde se întorsese în ţară la vârsta de şaisprezece ani cu mode şi apucături ce uimiseră şi făcuseră să se murmure. Impunătoarea sa zestre hotărâse pe marele vornic Barbu Arnoteanu să închidă asupra-le ochii şi să-i ceară mâna. Fu o căsnicie zbuciumată şi scurtă; lăuză încă după un băiat care avea să fie Maiorică, dânsa fugise cu un oarecine în Moldova unde, precum Bucureştii, o admirase şi Iaşii, unduind neobosită în baluri sau trecând semeaţă în goana calului urmată de un stol de adoratori. Ca să-şi înduplece soţul părăsit să consimtă la despărţenie, îi dăruise două moşii şi se măritase apoi cu fostul mare logofăt Iordachi Canta, cneaz rus şi candidat nefericit la domnia Moldovei; unire şi mai puţin menită să dăinuiască: traiul cu un soţ zuliar şi cărpănos în sălbatica singurătate a palatului de la Pandina, pierdut între codri bătrâni pe malul Prutului, nu putea avea nimic încântător pentru zvăpăiata Sultana care, îndată după venirea pe lume a unei fetiţe, Pulcheria, plecase, pe furiş şi fără gând de întoarcere, înapoi la Bucureşti. Cu preţul a două alte moşii se văzuse iarăşi de capul ei pe care, de atunci, nu mai voise să-l lege. Şi trăise. Tot atât de darnică de trupul cât de avutul ei, ca în furia mistuitoare a unei turbe, făcuse să se dea în el iama, împărăteşte, şi tot şi încă nesătulă şi-l spurcase până şi cu dulăii. Mă mărginesc la a însemna potriveala dintre această patimă şi de altmintreli nu prea rara ei nebunie ce nu întârziase să izbucnească. Într-o dimineaţă de toamnă din 1857, fusese găsită rătăcind despletită şi despoiată la Herăstrău, pe malul lacului. A! da, eram silit să recunosc: spunându-mi că dacă voiam subiect de roman să fi mers la adevăraţii Arnoteni, Pirgu nu mă amăgise.

Fu cel dintâi pe care îl întâlnii după acea seară. Pe bulevard, în faţa Eforiei, îmi aţinea calea. Îşi întinsese mâinile lipite una peste alta, amândouă cu dosul palmei în sus, mişcând încet policarii rămaşi în afară.

- La mai mare, solzoşia ta, se închină cu temenele, al nostru eşti. Umbli să-ţi laşi lapţii cu folos. Bre, cum te mai înfigeai în undiţă la Masinca, o luaşi pe coarda razachie, cu sacâz dulce, uşor. Ce pramatie; faci pe cocoşu, cotoi mare dumneata. Ei, dar ai de învăţat încă multe; eşti junic; ca să le fii pe plac maimuţelor trebuie să fii porc, şi cu şoriciul gros. Şi mai ales nu târnosi mangalul că te usuci; de ţi-a mirosit cumva a pagubă, împinge măgarul mai departe; ştii vorba: malac să fie, că broaşte... Dacă vezi însă că ridică coada, nu te pierde, ia-o înainte oblu, berbeceşte, că până de iarnă să te văz crap îmblănit.

- Asta, îi zisei, e drept mulţumire că te-am făcut să-ţi vezi visul cu ochii, mergând la Arnoteni.

- După ce m-ai purtat şase luni cu zăhărelul. Şi dacă aţi mers, de partea cui a fost câştigul, a mea ori a dumneavoastră? Slavă Domnului, ai plecat cu damă şi căzăturile s-au umplut; Pantazi, de când l-a făcut mă-sa nu s-a văzut cu atâţia bani. Dar n-are a face; fiecare cu norocul lui şi al dumitale e mai grozav decât toate, îţi pune Dumnezeu mâna în cap.

Nepăsarea cu care îl ascultam nu îl descurajă:

- E cineva care te place lucru mare, cineva nu de nasul dumitale. Ce a văzut la dumneata, dracul ştie. Vrea cu orice preţ să-i fac vorba.

Nu fui curios. Îl asigurai numai că nu ţineam de loc să sporesc cu unul numărul intelectualilor ce abuzau de gentileţea doctorului Nicu.

- A! rânji, degeaba te păzeşti, de aia nu scapi. Cade când nu te aştepţi, pe drum de seară, cu scârbă în casă, la aşternut. Nu trebuie să se împlinească oare scripturile: "şi se va pogorî în chip de papagal"?

De ce te-ai speria însă prosteşte? După chibzuita mea părere e chiar mai bine să-l ai cât mai devreme; te-ai căutat cinstit, adio grijă: nu se ia de două ori. Şi-ţi dai drumul. Ai să-mi spui de ailaltă, ştiu, dar e leac; şi iar aşa să te jinduieşti pentru toate nimicurile de tot ce e mai dulce pe lume, cu ce te mai alegi din viaţă?

- Ai toată dreptatea, recunoscui. La revedere.

- Ce te zoreşti aşa; te-aşteaptă Masinca?

- Mai târziu; acum caut pe Paşadia şi pe Pantazi.

Nu minţeam: de trei zile se făcuseră nevăzuţi. De Paşadia nu mă mira, plecase poate la munte; dar Pantazi?

- Păi, dacă vrei să-i găseşti, zise Gore, hai cu mine.

- Unde?

- Ei bravo, mai întrebi? la Arnoteni, adevăraţii Arnoteni.

Surprinzător îmi păru nu lucrul în sine, ci amănuntul că acela care ţinuse şi încă morţiş să se întoarcă acolo fusese Pantazi. Ce îl putuse oare atrage? De joc nici nu mai încăpea vorba; nu era jucător şi să fi fost chiar, ce ar fi însemnat acel joc păduchios pentru uriaşele sale mijloace? Femeile? Dar în nouă luni de când, împrietenindu-ne, trăisem aşa aproape unul de altul, nu-i cunoscusem nici o legătură, vreun capriciu cât de trecător - aşa că, venind odată vorba despre acele păpuşi ce, zice-se, ar ţine loc corăbierilor de neveste în îndelungatele călătorii, cum mă asigurase că această scârboasă rătăcire nu era un basm: se găseau gata sau se făceau pe porunceală; cu asemănarea voită, cele lucrate în Olanda, scumpe, tinzând la plăsmuirea desăvârşită a făpturii fireşti; fără voie mă gândisem că şi dânsul ascundea poate, în vreunul din încăpătoarele cufere îngrămădite în odaia-i de culcare, una care să fi întruchipat leită pe necredincioasa şi neuitata sa Wanda. Şi dacă nici femeile, atunci altceva ce îl făcea să lase la dânsul să se vestejească în singurătate întâiele flori de Bucureşti? A rămas pentru mine necunoscută momeala în care fatalitatea s-a îmbrăcat în împrejurarea aceasta ca să-şi atingă ţelul.

Întrucât mă priveşte trebuie să-i fiu recunoscător. O viaţă lungă nu mi-ar fi ajuns întreagă pentru a pătrunde sufletul omenesc în toată ticăloşia de care e în stare, aşa ca cele cinci săptămâni trăite la Arnoteni. Deschisă vraişte oricând, oricui, casa lor, contopire de ospătărie şi de han, de tripou, de bordel şi de balamuc, era locul de întâlnire al lumei deocheaţilor şi deşucheaţilor timpului: jucătorii şi chefliii de meserie, desdrumaţii, poticniţii şi căzuţii, curăţaţii rămaşi în vânt, chinuiţii de pofta traiului fără muncă şi mai presus de putere, gata de orice ca să şi-o satisfacă, cei cu mijloace nemărturisite, sau necurate, cei fără-de-căpătâi şi cei afară din rândul oamenilor, unii foşti în puşcărie, alţii pe cale să intre, şi apoi femeile, mai respingătoare încă: bătrâne mucigăite la masa verde, somnoroase şi arţăgoase, cu mâinile tremurând pe bani şi pe cărţi, tinere desmăritate cel puţin odată şi de timpuriu borşite de avorturi şi de boale, la pândă după vânat şi ferindu-se de chiul şi, între ei şi ele, de tot felul şi schimbătoare întovărăşiri şi nade, dezbinări şi duşmănii. O pâclă râncedă de viţiu apăsa veştejitoare asupra mizeriei decorului - tot ce se vedea acolo, la lumina lipicioasă, cernută prin fustele creţe de hârtie trandafirie de la lămpi, nu numai că era urât şi de soiul cel mai prost, dar ieşit de soare, pătat de igrasie, prăfuit şi afumat, mâncat de carii sau de molii, şchiop sau schilod, ciobit, rupt sau desperecheat - şi mizeria aceasta îl strepezea pe Paşadia şi-l zbârlea mai mult chiar decât maiorul care, cum îl prindea, îl smintea cu genealogia Arnotenilor, calpă mai sus de Brâncoveanu, printre slugile cărui acel dintâi dovedit istoriceşte se numărase înainte de a fi boierit. Bietul Maiorică până şi în aceasta se arăta tâmpit, căci, dacă ţinea să se laude cu neamurile, i-ar fi fost atât de lesne cu acela al mamei lui, mare într-adevăr şi, pentru Valahia, străvechi, suindu-şi spiţa craiovească fără frântură şi fără tăgădă până la mijlocul veacului al cincisprezecelea, din mare-ban în mare-ban şi numai cu încuscriri de voievozi. Un tâmpit desigur, dar nobil: el, care fără risipa părinţilor săi ar fi stăpânit, linguşit şi răsfăţat atâtea averi şi ar fi fost, fireşte, cel puţin general-aghiotant regesc şi vicepreşedinte la Jockey şi care, vai! ajunsese ce era, nu avea un cuvânt de părere de rău, de cârtire sau de pismă, purtând - căci era exclus să n-o simtă - ascunsă, jalea casei sale şi respingând cu acelaşi despreţ obraznic şi batjocura, şi compătimirea. Încolo, bun cu cei mici şi milos, totuşi nu chiar aşa ca soţia lui care, poloneză şi de herb mândru - Leliwa - nu putea privi cu ochi uscaţi nici o suferinţă, gata totdeauna să-şi ia bucata de la gură sau haina de pe dânsa ca s-o dea. Hotărât, punându-le în cumpănă bunele şi relele, nici unul din dintr-înşii nu-şi merita soarta.

Am mers de la început la Arnoteni cu sfială, găsind că mi se da o însemnătate prea nepotrivită cu cheltuiala la care aş fi putut face faţă. Bănuiala că aceasta se datora vreunei minciuni scornite pe socoteala mea de Pirgu se adeveri: spusese că Paşadia şi Pantazi ţineau la mine lucru mare, unul fiindu-mi unchi, celălalt naş. Cum nu m-ar fi primit dar cu braţele deschise ai casei toţi şi nu m-ar fi alintat care mai de care - de când cu venirea noastră nu începuse să se reverse acolo o şuviţă din Pactol? De data asta, maiorul nici nu băgase de seamă că mamă-sa îi fusese iarăşi luată şi pornită la Moldova. Nu ştiu cum am făcut de n-am apucat s-o văd şi eu şi mi-a părut rău. Păgubaş nu rămâneam totuşi. Mai era acolo o altă fiinţă deopotrivă ciudată, cu toată vârsta-i fragedă.

O fetiţă care îmi reamintea vrejurile spelbe şi lungi de ţelină crescute în nisip la întuneric, o fetiţă mută. Mută fiindcă era surdă? - dar atunci avea un alt simţ înlocuitor al auzului, deoarece se neliniştea la cel mai uşor zgomot, întorcându-se întrebătoare spre locul de unde venea. Semăna uimitor cu acea mică dar deşirată prinţesă de Prusia care, întruchipată în ceară, zâmbeşte, din dulapul ei de geamuri, de după o uşă la Monbijou; acelaşi chip bătrânicios şi searbăd, aceleaşi trăsături ascuţite, aceiaşi ochi răi. Singuratică, nedeprinsă cu oamenii, fugea dacă voiai s-o atingi şi se ascundea. Întrebându-l pe Pirgu ce era cu ea, mi-a spus că, în felul lui Lot, pesemne, Maiorică o făcuse cu una din fete la beţie. Fără a merge cu presupunerea aşa departe, îmi dase şi mie în gând că era cu putinţă să se fi aflat câtăva vreme sub acelaşi acoperiş strănepoata cu străbunica. Nu mult după luarea bătrânei nu s-a mai văzut nici fetiţa.

Preaosebita stimă de care mă bucuram la Arnoteni nu mă scutea de dajdia în natură către Mima; de aceea întrebuinţam şi eu tot soiul de tertipuri, unele cusute cu aţă albă, ca să capăt păsuiri. Într-o după-amiazi, întâmplându-se să ramânem singuri, ea şi cu mine, am crezut câ mi se înfundase.

M-a poftit la ea în odaie, unde, ca şi cum ar fi fost să se îmbăieze, se despoie de tot puţinul ce avea pe dânsa. Mă aşteptai să mă puie să fac la fel, dar se mărgini să mă întrebe, în treacăt, dacă o găseam bine. Şi, cu îndemânare, iute, îşi răsuci părul, se potrivi, niţel alb ici, ceva roşu colo, se îmbrăcă din cap până-n picioare. Nu-mi venea să cred că şlampăta lăiaţă de adineaori era aceeaşi cu pupuica spilcuită pe care o duceam peste un sfert de ceas la braţ pe stradă. Aşa era: acasă, în tricou soios de-a dreptul pe piele, cu fusta zdrenţuită într-un peş şi fără ciorapi în papuci de pâslă, şi când ieşea în oraş - rar - frumos gătită, puţin cam băieţeşte, cu mănuşi întotdeauna proaspete, cu pantofi de lac neatinşi pe ciorapul bine tras şi numai în trăsură, trăsura cea mai bună ce se putea găsi.

Cu mine o luă însă pe jos, încet, cu ocoluri vădite, vorbind, vorbind numai ea, descusut şi deslânat, sărind de la una la alta, încurcându-le pe toate, nespunând nimic. Ajunserăm astfel până în faţa casei lui Paşadia ce, în amurg, părea luminată fantastic pe dinăuntru. O privi îndelung, se interesă de împărţeala ei în amănunţime, de mobile, de slugi, punându-mi o sumă de întrebări al căror rost nu-l pricepui decât după ce veni la cea din urmă, aceea uluitoare: credeam eu că avea să-mi fie mătuşă? Pusese ochii pe Paşadia, era omul care îi trebuia ei, voia să-l ia de bărbat...

Să fi fost prieteni atunci, ca pe urmă, i-aş fi spus neted să-şi ia gândul. Îl cunoşteam pe Paşadia după cum ajunsesem a-l cunoaşte şi pe Pantazi; într-unul cuvântul cel din urmă îl avea un snob feroce, înzăuat în prejudecăţile cele mai copilăreşti, iar în celălalt se da pe faţă, la trebuinţă, un om de afaceri tot aşa mehenghi ca unchiul cămătar şi contracciu şi un procedurist nu mai puţin de temut ca învăţatul său părinte. Nu, o dată cu capul, Paşadia nu s-ar fi învoit a face un atare pas şi apoi, deosebit de aceasta, Mima nu-i plăcea, o găsea plicticoasă, obositoare, el avea simpatie pentru Tita a cărei fire se potrivea cu a lui: nu semăna şi dânsa cu una din acele păsări de pradă dârje ce rănite de moarte, cu aripele frânte, îşi adună puterile cele din urmă ca să se mai năpustească odată asupra duşmanului biruitor? Am împărtăşit şi eu câtva părerea lui Paşadia despre Mima, curând am găsit-o însă nedreaptă; era o bolnavă fireşte, o rătăcită, mai murdară, mai rea, mai primejdioasă poate chiar decât cum o încondeiase Masinca, plăcută totuşi şi apropiată, ispititoare şi dulce ca păcatul însuşi, mlădioasă şi vie ca văpaia şi ca unda. Aci abătută la deznădejde, aci de cea mai nebunească veselie, când o credeai mai stâlcită, deodată, pe neaşteptate, pâlpâia într-însa, înălţător, ceva mult semeţ şi liber; schimbăcioasă chiar la înfăţişare: uneori ruptă de la şale, gălbejită, cu ochii tăiaţi şi stinşi şi numaidecât apoi dreaptă, rumenă şi fragedă, cu buzele umede, cu privirea înrourată, arătând la fiecare dată alta şi până şi nenorocita sa meteahnă îi da un farmec mai mult, dânsa rămânând pururi dorită şi niciodată posedată, asemenea acelor aburoase zâne, fiice ale văzduhului şi ale apelor, ce nu puteau fi îmbrăţişate de muritori. A, nu! prea scump nu plătiseră cei doi nemernici, unul cu cinstea şi altul cu viaţa, fericirea de a o cunoaşte...

...şi cerea stăruitor sprijinul meu ca să-şi ducă scopul la îndeplinire.

Îi făgăduii să-mi dau toată osteneala, dar o prevenii totodată că acela care avea asupra lui Paşadia înrâurirea hotărâtoare nu eram eu, ci Pirgu. O văzui strâmbând din nas sub reţeaua albastră cu bobiţe... Ştiam că între dânsa şi Gore fusese ceva din care mulţumit de celălalt nu rămăsese nici unul. În faţă se arătau prietenii cei mai buni, când se vedeau ea îi juca înainte cântându-i: "nenea Gore om frumos şi călare şi pe jos" şi el, cu mâna pe piept, numai în ploconeli, chemând-o: "Domniţă, Măria-ta, Luminăţie", îi spunea că se aşterne la picioarele ei covor şi i se vinde rob cu zapis ca la osmanlâi; în spate ea din puşlama şi din pezevenghi nu-l scotea, dorindu-i să ajungă la balamuc sau la ocnă, iar el o înjura cu foc, făcând-o putoare, paparudă, paceaură şi se ruga la Dumnezeu să n-ul şontoragească de picioare până nu va apuca să joace o dată măcar tontoroiul pe mormântul ei.

- Ei, încheie Mima, la urma urmei, dacă trebuie, am să mă iau bine şi cu Pirgu.

I-ar fi fost deocamdată greu pentru că Gore nu mai da pe la Arnoteni. Îşi limpezise în chipul cel mai fericit partea de moştenire, vânzând-o cu un preţ aproape îndoit decât spera unui cumnat, şi aceasta adusese în viaţa lui o schimbare adâncă. Intrase în anul maimuţelor, ceea ce se cam putea spune şi, despre mine care, de unde mai înainte îl ocoleam cu grijă, ajunsesem să mă ţiu după el.

Era teatru. Cum ne întâlneam, făceam pe grăbitul. Mă întreba încotro şi unde, şi răpunsul era întotdeauna acelaşi: "La Arnoteni, adevăraţii Arnoteni".

Se supăra: "O ţii aşa ca gaia maţu, la gard am prins-o, la gard am legat-o. Vous devenez agaçant avec vos Arnoteano; mai dă-i... Voyons, il faut etre serieux". În afară de înjurăturile româneşti neaoşe, a căror deprindere îi rămăsese scumpă, nu mai vorbea decât franţuzeşte şi cât mai tare, ca să-l audă toată lumea. Pe stradă, când vedeam că se apropie vreo cocoană, eu o ştergeam pe partea cealaltă; dacă o şi cunoşteam, intram prin ganguri, prin curţi. Iar el, făcându-i loc să treacă, striga cât îl lua gura: "Regardez, mon cher, quelle jolie femme, comme elle est jolie, elle est jolie comme tout!". După ce se îndepărta cocoana, veneam îndărăt. Mă primea indignat: "Mais, mon pauvre ami, ne soyez pas idiot; vous etes bete comme vos pieds!". Mă lăsa şi el şi o lua înainte, crăcănându-se, după câţiva paşi se oprea, îşi punea monoclul, se făcea că măsoară din vârful bastonului ceva sus pe case, apoi se întorcea către mine, pufuind şi dând din umeri: "Mais voyons, voyons". Urma o nelipsită raita prin prăvălii, ca să tocmească mobile pentru casa ce avea de gând să-şi clădească în stil românesc, şi pe la târgul păduchilor, după icoane; le aduna pe toate câte le găsea; în câteva zile un perete al odăiţei de hotel unde se mutase, pe calea Victoriei, se acoperise de sus până jos de preciste scâlciate şi de sfrijiţi, între alţii un Sfânt Haralambie de neuitat, măsliniu, fioros şi cu ciuma în lanţuri, sub picioare. Dar aceasta nu era nimic pe lângă altceva care, dacă aş fi ţinut la dânsul, ar fi trebuit să mă îngrijoreze, ceva de necrezut şi totuşi: Pirgu cumpăra carţi. Întâlnindu-l odată cu patru volume frumuşel legate la subţioară, e lesne de închipuit capul meu când am citit pe scoarţe numele Montaigne.

- Ce ţi-a venit, am exclamat, să iei pe Montaigne?!

- Ei, îmi zise, cu un zâmbet înduioşat, oricum, Montaigne e drăguţ, are părţile lui. În felul acesta îşi da părerea în toate discuţiile dintre noii săi prieteni, avocaţi cu renume sau profesori universitari, oameni în urcare şi de viitor; pe cei vechi de breasla lui nu-i mai băga în seamă, se făcea că nici nu-i cunoaşte şi era pentru mine o neasemuită petrecere să merg în localul unde, spre miezul nopţii, Pirgu lua o fină gustare, fiindcă, veniţi într-adins jur împrejur la mese, toţi stricaţii, toate lichelele Bucureştilor stăteau ciorchină.

- Cine o fi ăla, frate? se întrebau unii pe alţii.

- E englez, îşi răspundeau, puteţi să-l şi înjuraţi, nu înţelege. Şi-l înjurau, şi de la uşă şi de după stâlpi şi de sub mese se auzea strigându-se: "Gore, Gorică!" Dar el, nepăsător, ca şi cum nu de dânsul ar fi fost vorba, mânca şi bea şi aprindea ţigări scumpe cu atâta mai mare poftă cu cât adesea era din paralele lor. Deşi se învârtise de cărţi de intrare la două cluburi mari, Pirgu mergea zilnic la tripoul său de baştină ca să se grozăvească cu banii - îi ţinea toţi la el - şi să se dea la Paşadia cu care era certat, să-l ia de sus. Tot hârţuindu-se astfel, se întâmplă ca acesta să-i câştige odată o sumă bunicică. În loc să plece frumos să-şi găsească scumpii amici, viitori miniştri, ca să-i audă vorbind despre Bergson şi despre conferinţa de la Haga, Pirgu se încăpăţână să-şi scoată paguba. Întărâtat de răceala tăioasă a lui Paşadia, de rânjetele şi de mârâielile usturătoare ale celor pe cari îi jicnise, se tulbură, jucă brambura şi pierdu, pierdu tot - o avere. Înainte de zori, Paşadia, care luase grosul, se retrăgea, lăsându-l în seama tinichelelor să-l scuture şi de fărâmituri. Când, mai întors pe dos decât însăşi buzunarele sale, intră dimineaţa acasă, îi căşună pe Sfântul Haralambie pe care, învinuindu-l că i-a făcut ursuzluc, îl smulse din cui şi-l aruncă pe fereastră în curtea dinăuntru a hotelului. Dacă s-a crezut cumva că s-a mai înfăptuit în veacul nostru păcătos minunea unei icoane căzute din cer, nu ştiu, se întâmplă însă alta la care mărturisesc că nu mă aşteptam, mi-a fost chiar ciudă; nu mi-aş fi închipuit ca un calic ca dânsul să aibă droturi aşa mlădioase şi tari. Nu mai târziu de seara următoare, împăcat cu Paşadia dacă nu şi cu soarta şi senin, Gore se înfiinţa iarăşi, gata de luptă, la Arnoteni.

Mergând într-o zi acolo cu Pantazi, către amiazi, dădeam de o tânără, nouă necunoscută, care, cu un picior gol pe un scaun, dregea, cântând încet, un ciorap. La intrarea noastră, ridicând capul, roşi până în albul ochilor. Văzui atunci pe Pantazi, palid ca un mort, dăcându-şi mâna la inimă: "Doamne, îl auzii, şoptind, cum îi seamănă!"

Făceam astfel cunoştinţa "duduii" Ilinca Arnoteanu. Ştiam că mai era o fată, cea mai mică, pe care o luase din leagăn să o crească o soră a maioresei, de la Piatra-Neamţ, văduvă cu dare de mână şi fără copii. Cei şaisprezece ani ai Ilincăi se depănaseră alintaţi în pacea acelui romantic ţinut cu zări tainice ce trebuise să le fi amintit bunilor cavaleri de la cari i se trage numirea, dulcea lor Suabie. Porecla de "nemţoaică" ce Mima îi dase acestei surori "noi" i se potrivea nu numai din pricina locului de unde venea, dar şi a înfăţişării. Blajinul soare moldovenesc îi cruţase poleiala stinsă a cosiţelor şi albeaţa sidefie a pielei, aproape nefireşti amândouă; goală, cred că s-ar fi văzut luminoasă în întuneric. Părinţii erau cum nu se putea mai mândri de dânsa; Elvira nu înceta să-i tot laude frumuseţea şi Maiorică sârguinţa; nesilită, neîndemnată măcar, Ilinca fusese întotdeauna premianta întâia şi se pregătea să treacă două clase într-un an - nu degeaba purta ea numele acelei înţelepte şi învăţate domniţe, străbună, după Negoieni, fiica lui Petraşcu-vodă şi apoi cine nu ştia că pana unui Arnoteanu, Enache al doilea, însemnase începutul renaşterii literelor române? Sta într-adevăr ziua întreagă cu nasul în carte, tolănită şi ascunzându-şi cu grijă picioarele ca şi cum i-ar fi fost ruşine că erau aşa mici. Lipsită de vioiciunea vârstei sale, îi era silă de râs şi de glumă, şi în căutătura ei severă, care-i înăsprea trăsăturile copilăreşti încă ale feţei, se citea neîngăduinţă pentru cele ce vedea petrecându-se în juru-i.

Primisem s-o ajut să-şi revadă câteva "materii" la cari se credea mai slabă. Între timp, mai vorbind şi de una-alta, m-a uimit cât de cuminte cap avea, ce sănătos judeca şi limpede. Spunându-i odată ce rar e să găseşti pe cineva care să înveţe ca dânsa numai de plăcere, îmi observă că ea învăţa cu plăcere, dar de nevoie, ca să aibă o meserie. Cum, dar nu avea să fie bogată? se ştia doar că era singura moştenitoare a mătuşii sale care, mulţumită unei pensii grase, adăoga în fiecare an la capete aproape tot frumosul ei venit. Chiar aşa, dar averea, pe lângă că se poate pierde, nu e o piedică la o meserie; dimpotrivă. - Cu numele ei? - De ce nu? a lucra nu e o ruşine; munca înnobilează. Tocmai, cu numele ei avea să-i stea şi mai bine "belferiţă" - asta voia să se facă - avea să fie mai preţuită şi mai respectată; respectată: lucrul la care ţinea mai mult ca la orice. Numele ei, ştia bine ce i se datora şi ce-i datora: prestigiul lui, viu încă, i se revelase înainte de a-l cunoaşte. La un examen, un inspector ţanţoş, mirat de răspunsurile micuţei "eleve" Arnoteanu Ilinca, întrebase dacă nu era cumva din neamul "istoric" al Arnotenilor şi aflând că da, îi zisese "duduie" şi găsise pentru dânsa cuvinte măgulitoare, dând-o de pildă; şi când mergea cu mătuşa ei la doamna Elena Cuza, care le era vecină, de ce aceasta ţinea întotdeauna s-o aşeze lângă dânsa, la locul de cinste? - pentru că era o "adevărată" Arnoteancă. Da, marele nume de dregători, de cărturari şi de ctitori, ea avea să-l poarte cu demnitate; destul se întrecuseră să-l păteze surorile ei. A! acele surori, le găsea de jelit, fireşte, dar mila ce-i făceau nu o împiedica de a le osândi cu asprime; de ce nu se stăpâniseră şi ele ca dânsa, de ce nu luptaseră împotriva firei? Şi aflam că, în ciuda răcelii ei fade dinafară - un lapte de pasăre la gheaţă - sângele încins al bunicăi vorbise de timpuriu şi într-însa; avusese aprinderi ale simţurilor groaznice, cunoscuse chinul nopţilor crude când biata ei carne se răsucise toată sfârâind de dor, fusese bolnavă, crezuse că înnebuneşte, dar preferase orice necinstei. Găsind pesemne că mersese prea departe cu destăinuirea, schimbă cu stângăcie vorba şi mă întrebă dacă credeam că avea să treacă amândouă examenele. Cu liniştea mea de zile mari îi răspunsei că nici unul. Înainte de cel dintâi avea să fie măritată şi înainte de al doilea plecată din ţară.

Lucrul se hotărâse. În clipa când, zărind-o, Pantazi fusese atât de viu izbit de asemănarea ei cu Wanda de odinioară, vechea lui patimă se redeşteptase. Îndrăgostirea aceasta, unică în felul ei, nu fu treptată, cu încolţit şi dat în pârg; ea izbucni dintr-o dată pârdalnică, pustiitoare şi Pantazi nici nu încercă măcar să i se împotrivească, se lăsă să meargă cât mai adânc, până la fund, găsind o voluptate în a se aţâţa şi suferi. Tot timpul se gândea la dânsa, vorbea numai de dânsa, mă ruga să-i vorbesc de dânsa orice, rău chiar, dar să fie de dânsa. Şi bea. Deşi nu mai mult ca de obicei - ar fi fost şi greu - acum se îmbăta tun şi turtă; a trebuit de vreo două ori să-l sui în cârcă la el acasă. Noaptea, târziu, mergea cu mine să dea târcoale, pe furiş, casei Arnotenilor, se apropia tremurând de fereastra odăii unde-i dormea preaiubita. Ce avea de gând a-i spune acesteia, lucruri minunate şi bine aduse, adesea înduioşătoare, mi le spunea mie; pe dânsa o ocolea, când se afla în faţa ei se fâstâcea, îngâna ceva neînţeles şi fugea, fiindu-i frică şi s-o privească. Cum însă taina lui nu mi-o încredinţase decât mie, în învălmăşeala sporindă de la Arnoteni, lucrul trecea nebăgat de seamă. Şi fără îndoială nici n-ar fi mers mai departe dacă, îndemnat de prietenia cea mai curată pentru amândoi şi convins că le fac cel mai mare bine, nu mi-aş fi pus eu în cap să-i unesc prin căsătorie.

Într-o seară, pe trezie, cum se pornise iar să-mi îndruge cât de mult o iubeşte, i-am spus verde că mă îndoiam. I se părea numai; să fi fost adevărat, era până atunci măcar logodit. Ce aştepta să se dea pe faţă şi să-i ceară deschis mâna? Găseam că nu ştia să-şi preţuiască norocul de a fi întâlnit din nou întrupat peste mai bine de treizeci de ani visul său de iubire, şi de data asta desăvârşit, într-o fiinţă de aceeaşi teapă cu dânsul. Da, dacă ar fi fost ceva serios, o clipă nu s-ar fi codit să-şi pună avuţiile toate la picioarele acestei fermecătoare copile ce răsărise în amurgul lui clară ca luna nouă în acela al soarelui. Şi s-ar fi gândit, mai înainte de orice, că Ilinca putea să fie, şi în curând chiar, a altuia; cu frumuseţea, numele şi starea ei ar fi rămas parcă multă vreme nemăritată? Auzind acestea, Pantazi, care până atunci mă ascultase ca prostit, mărginindu-se a mă îngâna uneori, papagaliceşte, tresări deodată, se reculese. Făcusem să-i zbârnâie în suflet coarda geloziei, deşteptasem simţimântul adânc omenesc că e mai puţin dureros să nu ai ceva decât să-l aibă altul, femeia mai ales. Pricina Ilincăi era astfel câştigată; a doua zi avui de susţinut faţă de dânsa pe a lui. Dădui asupra prietenului pe larg, cinstit, toate lămuririle, numărai toate avantagiile ce ar fi urmat să rezulte pentru dânsa şi ai săi din măritişul pe care veneam să i-l propun. Mă asculta cu răceala ei obişnuită dar nu-mi ceru timp de gândit şi-mi declară că dacă, în ce privea bogăţia lui, spusele mele erau numai pe jumătate adevărate, ea era gata să primească. Consimţământul părinţilor şi al mătuşii fiind ca şi căpătat, nu mai era primejdie de nici o piedică; mă înşelam numai crezând că lucrurile aveau să se petreacă în linişte, fără bucluc, socoteam ca şi cum n-ar mai fi fost şi Pirgu.

De când se întorsese la Arnoteni parcă dase în el strechia. Se ducea, venea, intra şi ieşea pe toate uşile, s-ar fi zis că nu era unul singur. Ponţii îi aducea acum cu ridicata, pe căprării. Şi prinsese mare dragoste de Maiorică pe care nu-l mai slăbea, îl giugiulea, îl pupa, îi băga limba în gură. Pe înserate plecau împreună şi se întorceau spre miezul nopţii tot asemenea, din ce în ce mai voioşi. Nouă nu ne mai vorbea decât de Maiorică, îl admira; nici nu ne închipuiam noi ce crai era: scosese din minţi o fetişcană de numai de cincisprezece ani, o bombonică - fată mare - şi-l îndemna pe Pantazi, care apleca ochii şi schimba feţe-feţe să nu se lase mai pe jos că doar nu-l iertase Dumnezeu ca pe Paşadia. Curând Maiorică avu de ispăşit usturător acea lesnicioasă cucerire şi tot Gore, care i-o rostuise pe de-a-ntregul, îl încredinţă îngrijirilor doctorului Nicu.

Dar ca ticăloşie ce mai însemna aceasta pe lângă ce se pusese la cale în taină, la fel ca măritişul Ilincăi şi în acelaşi timp. Îl aflai chiar de la Pirgu, la o spumă de drojdioară, în gura pieţei, într-o dimineaţă după chef. Aiura el ori îşi bătea joc de mine? - deoarece asemenea lucruri credeam până atunci că se petreceau numai în foiletoanele-fascicole; uitam că suntem la porţile Răsăritului. Considerând femeia ca o simplă marfă şi doar atât, văzuse în Ilinca una de preţ şi se pusese pe treabă, împrejurările fiind de partea lui. Cu toate paralele, multe, ce de la venirea noastră se vânturaseră în casă la Arnoteni, aceştia, pătimaşi de risipă, erau şi mai strâmtoraţi ca înainte, strâmtoraţi grozav, pe când Paşadia, pe care norocul nu-l mai părăsea la joc o clipă, nu mai ştia ce să facă cu banii. Pirgu socotise că din îmbinarea acestor stări de lucruri putea trage foloase mari şi, cu dibăcia lui codoşească, izbutise să convingă pe Elvira să-şi vândă fata, ier pe Paşadia s-o cumpere, pe un preţ monstruos ca fapta însăşi şi din care avea să ia el partea leului. Acum dam eu de rost plimbării ce se hotărâse să facem, în curând, la mănăstirile din împrejurimile oraşului; la una din ele, de maici, unde aveam să fim găzduiţi noaptea, Ilinca, ameţită, avea să fie lăsată fără apărare pradă lui Paşadia. Ca să zădărnicesc înfăptuirea nemernicului plan era, odată ce ştiam de el, o jucărie şi voiam să fac în aşa fel ca totul să rămâie îngropat în tăcere şi uitare, cum s-ar fi şi întâmplat dacă, îndată după ce ne despărţisem, Pirgu, întâlnind pe Pantazi, nu i s-ar fi spovedit şi acestuia ca mie. Am fost recunoscător împrejurărilor cari au făcut să nu fiu de faţă la ceea ce urmă peste câteva ceasuri. La Arnoteni, înainte de masa de la prânz, la care Paşadia fusese tocmai poftit de Pantazi, din salon, unde aceştia rămaseră singuri la aperitiv, se auziră deodată răcnete, buşeli, bufneli, zgomot de lucruri răsturnate şi de sticlă ce se sparge şi cred că se poate închipui fără caznă mutrele făcute de aceia ce alergând acolo văzură pe Paşadia şi pe Pantazi încăibăraţi în chelfăneala cea mai deznădăjduită, trăgându-şi palme, pumni, picioare, rostogolindă-se pe jos, când unul deasupra, când celălalt. Şi Pantazi fu omul cel mai ciufulit şi mai hărtănit ce vreodată ceru, cum făcu el atunci, mâna unei fete, chiar nu adevărată Arnoteancă.

Mă încunoştiinţă de acestea toate, aiurit încă, Pirgu, după ce primisem de la cei doi luptători câte un răvăşel; fiecare mă ruga ca, în vederea unei răfuieli cu celălalt pe calea armelor, să-i slujesc de martor şi să-i găsesc un al doilea. Îmi fu mai uşor decât aş fi crezut să împiedic ieşirea pe teren. Ştiam frica ce, în ciuda ruperii lui de lume, Paşadia avea de părerea acesteia, aşa că, înfăţişându-i greaua atingere ce ar fi adus renumelui său de "monsieur" darea în vileag a dedesubtului acelei "afaceri", care numai de "onoare" nu se putea numi, nu dădui greş, cum nu dete nici Ilinca cerând stăruitor, după povaţa mea, ca întâi dar de logodnă renunţarea la duel. Mai mult decât la plictiseala mea, mă gândisem că s-ar fi putut ca Paşadia să aibă mâna nenorocită şi să-i strice bietei fete tot rostul. Estimp, dânsa scrisese mătuşii din Moldova să vie. În loc de una îi sosiră însă două.

Marea flamură albă şi roşie fusese coborâtă de pe palatul de la Pandina. Cu tacâmul ei, cum spunea, de "dobitoace curate" - un papagal, doi câini şi trei pisici - şi "necurate" - o slujnică franţuzoaică, un fecior italian, un bucătar ţigan şi doi muzicanţi, unul ceh, altul neamţ - prinţesa Pulcheria plecase la Bucureşti. Cu două zile înainte, Dospinescu, bătrânul său vechil, golise patru odăi mari de hotel ca să le umple apoi cu calabalâcul ei de călătorie, luase cu chirie două "Bösendorfer", tocmise un muscal de zi şi unul de noapte.

Răsfăţuri de cocoană mare. Se cuvenea să i se treacă însă cu vederea chiar altele mai vinovate pentru că era şi o mare artistă. Salonul ei muzical de la Paris şi mai ales luminatul sprijin ce găsiseră la dânsa ca începători mulţi dintre aceia, compozitori sau virtuoşi, a căror faimă fusese netăgăduit consacrată în urmă, scăpase numele prinţesei Canta de uitare, îl însemnase la loc de cinste în istoria muzicei din a doua jumătate a veacului trecut.

Era - aflam - prietena cea mai veche a lui Pantazi. În 1863, cneazul Canta, venind la Bucureşti pentru nişte pricini, fusese găzduit câteva luni cu fetiţa lui la domniţa Smaranda, unde boierimea se îmbulzise ca să audă cântând la clavir pe mica Pulcheriţa. De aceeaşi etate cu ***, trăiseră acolo ca o soră cu un frate şi-i înduioşa pe amândoi amintirea acelei vremi, revăzându-se aşa cum erau atunci: ea răsărită şi negricioasă, îndrăzneaţă şi înfiptă, el bălan şi mărunt, sfios şi plăpând. După plecarea lui din ţară, dânsa rămăsese singura persoană din lumea mare de la noi cu care păstrase legături, îşi scriseseră, se întâlniseră la Milano, la Bayreuth, la Paris. Se simţise dar dator s-o vestească numaidecât că se hotărâse să-i ia nepoata de nevastă.

O întâmpinase la Milcov. Dânsa abia-l recunoscuse sub noua lui înfăţişare şi găsise minunată istoria schimbării lui de nume. Şi fu nerăbdătoare să cunoască pe Ilinca. Lunga întrevedere a mătuşii cu nepoata aduse ceva cu totul neaşteptat: la despărţire, cucerită, prinţesa, a cărei trecătoare căsnicie tot cu un Canta, dintr-o altă ramură, fusese stearpă, făgădui solemn Ilincăi că avea s-o înfieze.

Bucuria cu care primeam această ştire mi-o strica în parte o alta. Ca să-i facă celeilalte mătuşi pe plac, Ilinca se învoise să nu fie nunta în mai, luna Mariei, ceea ce însemna o întârziere de aproape trei săptămâni care-l nemulţumea viu pe Pantazi. De câtva timp acesta era tot pe gânduri, neliniştit, tulburat.

Într-o seară ţinu să mâncăm la el acasă numai noi doi. Nu fu ca să-mi spuie ceva deosebit. Târziu, plecând împreună, ne suirăm într-o birjă care părea că se afla întâmplător la colţul străzii, dar care-l aştepta; văzui că, fără să fie îndreptat, birjarul ne scoase, pe unde nu ştiu, afară de oraş. Eram obişnuit cu asemenea plimbări; în anul ce trecuse se întâmplase adesea, către toamnă, să ieşim noaptea la câmp ca, de pe vreo movilă, să căutăm pe Fomalhaut la dunga zării. Dar în acea noapte posomorâtă nu erau stele, nici lună, cerul era acoperit întreg şi totuşi se vedea aproape ca ziua, deosebeai tot, copacii păreau chiar luminaţi pe dinăuntru. La o cotitură, Pantazi porunci să oprească şi mă pofti să cobor şi să-l urmez. Mai departe se înălţa, căscată toată şi fără acoperiş, o ruină.

- Hanul dracului, zise Pantazi. Sunt numai aici în Ilfov mai multe, toate cu istoriile lor fioroase de tâlhari şi de stafii; în ăsta am făcut odată un chef noaptea, la lumină de masalale.

Băgai de seamă că ne făcusem acum trei; ca din pământ se ivise o ţigancă, o ţigancă bătrână, în zdrenţe. Dupa câteva cuvinte schimbate cu Pantazi în ţigăneşte, se lăsă pe vine şi începu să vrăjeasca, aruncând bobii pe un taler. Ascultându-i spusele, lui Pantazi faţa i se făcuse ca de ceară iar ochii îi sticleau ca două mărgele albastre. Când ţiganca se ridică, el îi dete un ban de aur şi plecarăm înapoi.

- E ciudat, murmură cu glas stins, din bobi nu se desluşeşte decât un semn de moarte.

Îmi ascunsei indignarea că un om ca dânsul să aibă asemenea eresuri prosteşti. Şi număram câte zile mai erau până la sfârşitul lunii. Pornisem să bag formele de cununie şi avocatul prinţesei da zor celor de înfiare. Nepăsarea crescândă ce Ilinca arăta de acestea toate ajunsese să mă supere tot aşa ca felul său jicnitor de a se purta şi vorbi, şi cu străinii şi cu ai săi, şi o bănuiam că nu era sinceră când, cu zâmbetul bunicii din portrete, îmi spunea că, dacă nimic nu s-ar îndeplini, pentru ea n-ar însemna decât un an de şcoală pierdut şi s-ar întoarce fără părere de rău de altceva la Piatra. Nu voise să primească de la Pantazi nici un giuvaer, zicând că ce putea fi pe lângă cele ale domniţei Smaranda? Ceruse numai să-i cumpere un aparat de fotografie. Fu unealta de care soarta ei se sluji ca să se împlinească. Într-o dimineaţă, văzând în "faetonul" lăptăresei o fetiţă, pare-se caraghios îmbrăcată, Ilinca pusese să i-o aducă s-o fotografieze. Abia sculată după scarlatină, fetiţa îi trecu boala. La început aşa uşoară că se crezu că avea s-o facă pe picioare, izbucni deodată cu atâta putere încât cu toţi doctorii din Bucureşti şi cel adus în mare grabă de la Viena, cu tot milionul făgăduit cui va scăpa-o, Ilinca se stinse.

În dimineaţa morţii ei chiar, prin câteva cuvinte scrise, Pantazi mă rugă să văd eu de înmormântare. Nu ştia că-mi cerea ceva mai presus de puterile mele. Îmi trebuia cineva să mă ajute şi nu cunoşteam pe nimeni mai priceput ca Pirgu. Plecai deci să-l caut dar nu fu treabă uşoară. Din Duşumea în Vitan, din Geagoga în Obor, schimbând birjă după birjă, i-am călcat de-a rândul şi de mai multe ori toate culcuşurile, fără a-i da de urmă. Din toţi pe cari i-am întrebat despre el numai Haralambescu îl văzuse în ajun, seara, la Moşi, beat ca un porc, cu o desculţă borţoasă în luna a noua. Pe la două după prânz renunţai la căutare şi mă hotărâi să-mi iau inima în dinţi şi să-mi îndeplinesc singur trista misie. Dar înainte, cum nu gustasem nimic de seara trecută şi simţeam că mă ajungea oboseala, intrai la Capşa să mă întremez cu o cafea şi un kirsch. Când acolo de cine să dau cu ochii? de Gore, de Gore Pirgu în fiinţă. Cătrănit şi la faţă ca ficatul, înjura supărat.

- Credeam, îi zisei, ca după succesul de aseară să te găsesc mai mulţumit. Rânji larg:

- A fost "di granda", era să fete pe mine, pe onoarea mea! Şi, în vreme ce-mi sorbeam cafeaua şi kirsch-ul, îi spusei de ce era vorba. Nu fu nevoie să-l rog ca să ia totul asupra-şi. Îi dădui mână liberă şi nu avui de ce să mă căiesc. Ilinca fu prohodită domneşte, ca împărătesele de la Bizanţ când a treia zi, cea mai frumoasă de mai, o duserăm la lăcaşul de veci cu toate florile de Bucureşti. Ce mă izbi la acea înmormântare nu fu nici deznădejdea înveninată poate de remuşcare a mătuşii de la Piatra, nici jalea, desigur îndoită, a părinţilor ce o dată cu copila pierdeau şi cea din urmă nădejde de îmbunătăţire a soartei, nici aerul neruşinat de mulţumire al surorilor cari o pismuiseră pe răposată şi o urau după cum şi dânsa le despreţuise - ceea ce mă izbi şi mă îngrijoră totdeodată fu lipsa lui Pantazi. Înainte ca Pirgu să-şi fi sfârşit cuvântarea, mă întorsei în oraş, stăpânit din ce în ce mai mult de gândul că Pantazi îşi făcuse seama. Dar, trecând pe la ferestrele joase ale birtului franţuzesc, prin jaluzelele desfăcute, îl văzui la masa ce i se oprea de obicei în colţul cel mai adăpostit, mâncând şi bând liniştit cu poftă. Şi de atunci nu mai călcă în casă la Arnoteni şi nu mai pomeni de Ilinca niciodată ca şi cum nici n-ar fi fost...

*

...de trei luni reluasem cu Pantazi traiul de anul trecut, mesele prelungite după miezul nopţii, hoinărelile până dimineaţa prin mahalalele necunoscute, cu uliţe pustii. Frunzişurile sunau acum a toamnă şi erau adânci ca niciodată parcă, şi grele, când s-ar fi zis că într-adevăr mersul vremii lâncezeşte, amurguri copleşitoare. Întâmplându-mi-se să adorm în puterea unuia, am avut un vis care a rămas cel mai frumos din întreaga mea viaţă.

Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi. În lungile mante, cu paloşul la coapsă şi cu crucea pe piept şi afară de scarlatul tocurilor, înveşmântaţi, împanglicaţi şi împănoşaţi numai în aur şi verde, verde şi aur, aşteptam ca surghiunul nostru pe pământ să ia sfârşit. O lină cântare de clopoţei ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorâse asupra-ne: răscumpăraţi prin trufie aveam să ne redobândim înaltele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevăzuţi coborâseră prapurele înstemate şi una câte una se stinseseră cele şapte candele de la altar. Şi plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolţi din ce în ce mai uriaşe în gol. Înaintea noastră, în port bălţat de măscărici, scălămbăindu-se şi schimonosindu-se, ţopăia de-a-ndaratele, fluturând o năframă neagră, Pirgu. Şi ne topeam în purpura asfinţitului...

Eram sub impresia acestui vis când, intrând odată la cafenea, după noutăţi, aflam că Paşadia murise. Sfârşitul lui avu răsunet, dar nu prin el însuşi, ci pentru felul cum se petrecuse. În timpul din urmă, Paşadia, care nu se mai vedea nicăieri, trăia cu Raşelica Nachmansohn. Era îndeobşte cunoscută frenezia crudă cu care aceasta se deda la o anume voluptate şi care îndreptăţea porecla de "lipitoare" ce-i dase Gorică. Înverşunându-se asupra prăzii voluntare, mult nu-i trebuise ca s-o dea gata; cu cel din urmă strop de vlagă bărbătească ţâşnise şi sângele şi inima încetase să mai bată. Vrednică de marea să străbună Iudita, Raşelica nu-şi pierduse firea, îşi desprinsese părul din mâinile calde încă ale mortului, se îmbrăcase cu îngrijire şi netulburată se dusese la comisarul de poliţie să ceară să ia măsuri pentru ridicarea leşului, ceea ce, cu încuviinţare de sus, se şi făcu, în tăcere - în împrejurarea aceasta scandalul n-ar fi fost oare de prisos? - aşa că, în revărsatul zorilor, ca de obicei, Paşadia se întorsese, pentru cea din urmă oară acasă. Am mers numaidecât acolo. Când m-am apropiat de locuinţa fără bucurie, deasupra copacilor din grădina fără flori se înălţa, în liniştea serii, un stâlp de fum. Mâna credincioasă îşi făcuse datoria; în hainia lui, omul izbutise să săvârşească după moarte cea mai rafinată dintre nelegiuiri. Am deplâns pieirea acelei opere măreţe dar nu şi pe a autorului. Paşadia s-a stins la zenit; veninul, veghea, viţiul îi mistuiseră trupul fără a-i vătăma câtuşi de puţin însă duhul care-şi păstrase până la sfârşit toată recea-i limpezime, scânteietor ca un luceafăr în cleştarul nopţilor de ger. Şi a mai avut norocul să moară înainte de a fi silit să îndure după război, din nou, la bătrâneţe, umilinţa sărăciei, înainte de a suferi şi mai dureroasă poate, arsura dezamăgirii şi a dezminţirilor de a vedea că nu el, ci Pirgu avusese dreptate, de a-l vedea pe Pirgu însuşi de mai multe zeci de ori milionar, însurat cu zestre şi despărţit cu filodormă, pe Pirgu prefect, deputat, senator, ministru plenipotenţiar, prezidând o subcomisie de cooperare intelectuală la Liga Naţiunilor şi oferind colegilor săi străini veniţi în România cu pantahuza sau în "anchetă" o somptuoasă şi sibarită ospitalitate în castelul său istoric din Ardeal. Nu l-am văzut pe Paşadia mort; când am sosit eu se puneau peceţi, iar rămăşiţele, potrivit voinţei sale, îi fuseseră în pripă ridicate şi pornite de Iancu Mitan undeva afară din Bucureşti, poate la "munte".

Pantazi, care-şi vânduse în sfârşit şi prăvălioara de la Bărăţie, nu avea de ce să-şi mai întârzie plecarea. În ajunul ei, am cinat împreună la birtul din Covaci. Nu departe de masa noastră, mai frumoasă şi mai nepăsătoare ca oricând, Raşelica îşi înfăţişa noul logodnic, un soi de brotac cu ochi boboşaţi, bondoc şi bont. Lăutarii nu uitară să cânte acel vals domol care era una din slăbiciunile lui Pantazi, valsul voluptuos şi trist în legănarea căruia pâlpâia, nostalgică şi sumbră fără sfârşit, o patimă aşa sfâşietoare că însăşi plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră să îngâne amara destăinuire, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cântarea înecată de dor se îndepărta, se stingea, suspinând până la capăt pierdută, o prea târzie şi zadarnică chemare.

Pantazi îşi şterse ochii umezi.

Am umblat cu dânsul, în sus şi în jos, toată noaptea, pentru ca, spre dimineaţă, să nemerim tot în piaţa florilor, la Curtea-Veche. Lângă împrejmuirea bisericii cu turla verde, licărea sfioasă o lumină slabă care ne atrase. Cineva o aprinsese la căpătâiul unei moarte ce zăcea cuviincioasă pe o rogojină. Să nu mi se fi spus, n-aş fi crezut că era Pena Corcoduşa; cum aş fi putut recunoaşte în chipul acela blajin cu trăsuri gingaşe pe înspăimântătoarea furie de anul trecut? În zâmbetul buzelor ei învineţite şi în privirea ochilor săi rămaşi deschişi era o duioşie extatică; femeia care fusese nebună din iubire părea să fi murit fericită: poate că în acea scurtă clipă a sfârşitului, cuprinzătoare de veşnicii, i se arătase aievea mândrul cavaler-gard, în fiinţa căruia se răsfrângeau întrunite strălucirile a două cununi împărăteşti. Seara însoţeam până la graniţă pe un gentleman ras şi cu barbeţi scurţi, în ţinută elegantă de călătorie - un străin. Stam în vagonul restaurant la o masă, faţă în faţă, şi nu găseam să ne spunem unul altuia nimic. Noaptea pogorâse repede. Şi mi-am adus aminte de acela care încetase să mai fie, de omul ce-mi păruse un prieten de când lumea şi adesea chiar un alt eu-însumi, de Pantazi, când m-a întrebat ce s-ar putea să bem.