Teodor Diamant

Scumpul meu amic,

Îndeobşte englezii, precum ştii, sunt cunoscuţi de oamenii cei mai activi şi mai ocupaţi din lume. Nu pierd un minut din viaţa lor. Zic că:

'Time is money.'

Dacă întâlneşti pe drum vreun cunoscut şi vrei să stai la vorbă cu dânsul:

'How do you do?'

Şi-l întrebi:

'Da' ce mai faci, domnule? De când nu te-am văzut! Ce-ţi face cucoana, copilaşii, sănătoşi?'...

Sau îi spui că e vreme frumoasă:

'Fine wether.'

El trece fără să-ţi răspundă, fără să te vază măcar.

Dacă ai să-i vorbeşti ceva, e treabă lungă; trebuie să-i scrii, să-ţi răspunză, ş-apoi să vă înţelegeţi bine prin corespondenţă despre locul întâlnirii, acasă la tine sau la dânsul, la club sau la office, e afacere:

'Business'

Nu este tot astfel cu englezii de aici. Ăştia stau toată ziua pe malul mării la soare sau la lună, pe Deck sau pe Pier, ca farnienti napolitani, cu deosebirea că napolitanul se trânteşte orizontal pe nisip, cu pântecele în sus, şi nu se mai mişcă toată ziua; pe când englezul din Brighton se ţine ţapăn vertical, alergând de colo până colo, când pe jos, când călare, când în trăsură, când cu velocipedul, când în perambulanter; sau se aruncă în mare, face match, înotând ca un peşte, aspirând să egaleze într-o zi pe nemuritorul Boyxton. Apoi, fie soare, ploaie, vânt, cald sau frig, puţin îi pasă.

Dacă sunt eu aici, înţelegi că lenea şi marea m-au adus, dar eu sunt din cei plăpânzi, şi azi bate un vânt de nu te poţi ţinea pe picioare, ba nici de fereastră să m-apropiu nu mă lasă; mă ţine închis în casă. De necaz, am luat condeiul să stau cu tine la vorbă. De două ori l-am aruncat din mână, zicându-mi:

'Dar de m-oi pomeni cu scrisoarea mea în Convorbiri! Ce-o să zică publicul? Nu este aşa că are să dojenească pe bietul Negruzzi, care le dă să citească ce-i trece prin minte unui om fără titlu universitar, fie măcar de la Salamanca sau cel puţin de la Sadagura?'

Astfel cugetam şi mă smeream. Când mi-adusei aminte că nu sunt fără titlu. Şi să vezi că n-o ştiam nici eu până mai deunăzi. Ba ce încă? Mă credeam un prost, trăiam cufundat în viaţa câmpenească, cu oile şi cu vacile; stam cu ochii sticliţi pe cer, doar oi vedea vreun semn de ploaie; ascuţeam secerile şi coasele, cârpeam saci, dregeam şuruburile maşinelor şi oftam mereu după o recoltă bună, care de la o vreme încoace, nici din şapte în şapte ani, după Scriptură, nu se mai vede.

Ştii ce s-a întâmplat acum un an amicului nostru Hyacinthe de la Vaudeville! Bietul om, burghezul cel mai liniştit şi mai pacinic din tot Parisul, bun fiu, bun soţ şi bun părinte, face şi el odată un chef la birt cu câţiva amici; dar, tot golind la pahare, când în sănătatea unuia, când a altuia, se scoală de la masă cam ameţit, încât, întorcându-se noaptea târziu acasă, mergea pe două cărări şi în colţul uliţei Jeffroy Marie - 'Mi-e frig Marghioală', cum zicea Chiriţa - se împiedecă de o femeie bătrână, căzută în noroi pe pietre. Milosul de Hyacinthe nu-şi caută de drum, ci, temându-se să n-o calce vreo trăsură, dă s-o ajute să se scoale. Femeia se deşteaptă din somn şi începe să strige:

'Săriţi, săriţi! Hoţi, asasini!' ...

El, speriat, o ia la fugă, ajunge într-un suflet acasă, ostenit; se trânteşte pe pat, încălţat, îmbrăcat cum era, şi adoarme ca un prea fericit. A doua zi, de 2 mai, se trezeşte cu capul cam greu. Nu-şi prea da seama bine despre cele petrecute. Când pune mâna pe jurnalul care era pe toaleta nevestei, citeşte chiar pe pagina întâia jalnica povestire a unui grozav omor comis, în noaptea de 1 spre 2 mai, asupra unei sărmane bătrâne în colţul uliţei Jeffroy Marie; tocmai în locul unde încercase să dea ajutor. Peripeţiile înfiorătoarei drame erau povestite pe patru coloane. La citirea acestei povestiri, omul începe a se îngriji, caută să-şi aducă aminte, se pipăie, se uită la mâni, îşi vede mânile pline de sânge: se zgâriase opintind să ridice pe femeia adormită; se uită la haine, hainele pline de noroi. Cu cât citea şi se gândea, cu atât se convingea că ucigaşul nenorocitei bătrâne din jurnal era el. O sfecleşte, îngălbeneşte, îl apucă fiori de moarte, tremură ca varga. Îşi închipuieşte că-l caută poliţia, că-l urmăreşte, că i-a dat de urmă; se vede arestat, acuzat, judecat, condamnat şi cu capul tăiat. Zăpăcit şi desperat, se hotărăşte să fugă; părăseşte casă, masă, nevastă, copii, tot, şi se duce de s-ascunde sub pământ, în catacombe.

Închipuieşte-ţi starea spiritului unui neguţător cinstit, blând ca o oaie, milos ca un copil, bun ca pânea caldă, care ajunge a se convinge, el pe sine însuşi, că este un hoţ, un scelerat, un ucigaş ... Norocire că în pripa de-a părăsi casa îi rămăsese jurnalul agăţat de căptuşeala surtucului, şi când aruncă ochii în capul foii citeşte:

'Anul 1830, mai 2'.

Era descripţiunea unei crime întâmplate acum cincizeci şi trei de ani, pe când amicul nostru nici nu era născut.

Jurnalul făcea parte din bogata colecţiune consacrată zulufilor madamei Hyacinthe.

Cam aşa am păţit-o şi eu mai deunăzi:

Căutând într-o ladă uitată, dau peste o gazetă de cele mari, şi ce văd: numele meu strălucea de-o sută de ori pe patru coloane, împodobit cu fel de fel de epitete, care mai de care. Citeam şi tot îmi puneam mâna când pe inimă, când pe cuget, chiar şi prin buzunare, întrebându-mă nu cumva din ştiinţă sau din neştiinţă, în vis sau de diavol ispitit, oi fi comis crimele ce mi se imputa; violaţiuni de legi, prevaricaţiuni, trădări etc. Şi dacă îmi mai rămânea alta de făcut decât să-mi pui sacul cu cenuşă pe cap şi a o plecat pe uliţe, strigând:

'Iertare, oameni buni, pentru un păcătos! Tinerilor, bătrânilor, viilor şi morţilor, iertare!'

Acele patru coloane erau răzemate pe umerii puternici ai unui U. cu mai multe puncte (U...) Urus, Ursus, Urechiatus sau Urbanus. Ba nu! Urbanus nu putea fi, căci nu conţinea nici măcar un dram de urbanitate.

După ce mă făcea cu ou şi cu oţet, îmi mai trăgea vreo câteva sfichiituri cu muscal, turc, englez, aristocrat ... Aristocrat! e cuvântul cel mare al democraţilor de ocaziune. Ştii că nimica nu le place mai mult decât să se tragă dintr-un nume mare şi să fie decoraţi.

Aveam la noi în sat un notar, secretarul primăriei, cum se zice; de câte ori mă întâlnea, îmi repeta:

'Eu, domnule, nu sunt numai democrat, sunt chiar demagog. Îmi place egalitatea. Nu admit eu deosebiri şi distincţiuni d-alea între făpturile lui Dumnezeu. Cer să fim toţi o apă ...'

Îl chema Gheorghe Bulamac, dar de la o vreme iscălea scurt: Burlamache; zicea că aşa îl povăţuise un amic din Bucureşti, om învăţat, democrat şi demagog ca şi dânsul, Burlamache fiind un nume mai cunoscut şi mai potrivit cu poziţiunea sa de depozitar al legilor.

Odată, văzându-l cu un inel de alamă în deget, pe care era săpată o iederă încolăcită pe un arbore, cu deviza: 'Je tiens ferme', i-am zis în glumă că acea verigă părea a fi ceva preţios, un fel de monument istoric, şi că acel 'Je tiens ferme' trebuie să fie o alteraţiune a cuvintelor:

'Je, Etienne ferme'.

(Eu, Ştefan cel tare.)

De atunci îl dedese de-l suflase cu aur; şi când m-a rugat să-i botez un copil şi l-am întrebat ce nume să-i pui, mi-a răspuns:

'Apoi Ştefan, tot îi am eu inelul'.

Oricând mă vedea, mă întreba ce s-a mai făcut cu statua lui Ştefan cel tare? Umbla când cu barbă, când fără barbă, după cum era curentul săptămânei la şedinţa din urmă a Academiei.

A făcut ce-a făcut, şi mai an l-am văzut cu 'Serviciul credincios', cu 'Independenţa' şi cu 'Trecerea Dunării' pe piept, ca unul ce întovărăşise până la Zimnicea carăle cu făină din sate; mai avea şi la gât o medalie mare, dobândită nu ştiu la ce espoziţiune pentru lemne din pădurea statului.

Mi se jeluia că era persecutat de guvern, care nu ştie să-şi cinstească adevăraţii amici.

'De! judecă şi dumneata - îmi zicea - nu mi se cuvenea şi mie măcar Coroana României?'

Dar să venim la diploma mea:

Domnul U..., după ce mă spinteca de sus până jos, citea în inima mea ca într-o bucoavnă şi-o denunţa neagră ca un bulgăre de smoală, îmi cerceta maţele unul câte unul şi le declara pestriţe ca pielea de năpârcă; apoi se suia la cap, ş-acolo îmi resfira creierii cutiuţă cu cutiuţă şi-i proclama buni, foarte buni şi, în sfârşit, încheia diagnosul său psiho-fiziologic prin sentinţa:

'Om rău, dar inteligent'.

Cum vezi, dar, am un titlu, şi încă de la un mare ziarist ...

şi ştii că ziarele fac şi desfac reputaţiunile; ele leagă şi dezleagă cum vor şi cum le vine. Te pot face patriot, onorabil, capabil, învăţat, ba şi frumos, numai să vrea.

Aşa!

Am trecut buretele peste om rău şi m-am oprit la inteligent, salutând acest titlu cu recunoştinţă, îmi venea să strig:

'Anch'io son' pittore!'

Îmi venea să parodiez pe marele Corneille şi să zic:

'La haine d'un grand homme est une recommandation des cieux'.

Sunt om inteligent de par Mr. U...

Această aducere-aminte m-a făcut să ridic condeiul de jos şi să zic:

'All right!' şi să m-apuc să-ţi vorbesc de un biet original, de un nebun, cum îi zicea unii, de un entuziast, român cu inimă, despre care nu am văzut să se fi scris un rând măcar. Un om uitat, deşi poate a contribuit mai mult decât s-ar crede la starea de astăzi, cu toate că nu trăia la 48.

Mulţi dintre oamenii cei mari ai secolului, Fourier, Michel Chevalier şi alţii, mi-au vorbit de dânsul cu cel mai mare respect şi consideraţiune, întrebându-mă: 'Ce face, cu ce se ocupă?'. 'A murit', le răspundeam cu lacrimile în ochi, căci îl iubeam ca pe un frate; mi-a fost amic, mi-a fost dascăl, mie şi la mai mulţi alţii din generaţiunea noastră.

Intrasem în anul 1828, pe când se lupta primăvara cu iarna.

De vreo doi ani se arătase pe cer, despre miazănoapte, o stea cu coadă ş-o sabie de foc; împăratul Alexandru murise şi frate-său, Nicolae, se suise pe tron; lăcustele se îngropaseră în Bărăgan; s-auzea de ciumă şi se vorbea de cârjalii, de zaporojeni şi de zaveră.

Deşi Ribeaupierre iscălise de curând pace şi prieteşug cu Turcul la Cetatea Albă, Akerman; deşi Metternich era mândru că asigurase prin dibăcia sa pacea în Europa, dar după eresul de la noi că fiecare ţar este dator ca cel puţin o dată în cursul domniei lui să încerce să ia Ţarigradul cu sabia, toată lumea zicea că vin muscalii.

Într-o dimineaţă, un fustaş de-ai curţii domneşti intră într-un suflet zicând:

'Cucoane Tache, te pofteşte măria-sa!'

Tată-meu, care pe atunci era hatman, se leagă în grabă cu şalul la cap, îşi pune capotul cel roşu şi încalecă calul. Îi plăcea să umble mai mult călare. Avea un armăsar arăpesc cum n-am văzut mai frumos şi un manaf kurd, muchelef, numai fir de sus până jos, hagi Abdullah; îl avea numai şi numai pentru a îngriji de mândrul dobitoc. El trăia ziua şi noaptea alături de Nejdiu.

Hagiului, fie zis în treacăt, îi cam plăcea vinul, şi Ilie Arnăutul, bosniac fanatic, profitând de acea slăbiciune, îl făcuse să crează că pentru mahometani apa e apă şi pânea pâne, băutură şi mâncare proastă şi fără gust; în vreme ce pentru creştini apa are gustul vinului de Drăgăşani şi pânea este întocmai ca curcanul umplut cu castane şi fript la cuptor. Apucându-l astfel de stomah şi de cerul gurei, din Abdullah făcuse un Grigorie, drept-credincios, deşi găsea că linguriţa popei era prea de tot mică.

Tata călare, cu hagi Grigorie manafu pe lângă cal, cu mâna pe harşa, după şart, porneşte la curte. Dar nu trece mult, şi-l vedem venind în fuga calului, semn de grabă mare. Descalecă, vorbeşte ce vorbeşte cu mama, şi îndată ne pomenim aruncaţi toţi copiii într-o trăsură, claie peste grămadă, cu mama dimpreună, cu o mulţime de boccele, şi, în treapădul cel mare al cailor, ne duce la Câmpineanca, în casele unde este astăzi Eforia spitalelor.

Ş-acolo, spaimă şi pregătiri de drum. Unchii mei Câmpineni, Costache, Dumitrache şi Iancu se întorseseră şi ei de la curte foarte îngrijiţi. Vodă adunase pe boierii halea şi paia, ca să le spuie că cazacii trecuseră Prutul, c-au arestat pe Ioniţă Sturdza şi că el pleacă la Braşov.

Şeful garnizoanei turceşti din Bucureşti avea poruncă de la saraskierul ca, îndată ce-a aflat că muscalii au păşit peste hotar, să părăsească Bucureştii cu toată ordia şi să se tragă în cetate la Giurgiu.

Casa noastră era în drumul pe unde era să treacă turcii, în căpătâiul despre apus al podului de peste Dâmboviţa, în uliţa Beilicului, astăzi Şerban-Vodă. Dincolo de apă era Caslava (Cazarma Beilicului). Deşi miralaiul Iusuf-beg, comandantul, ne era prietin şi, ca vecin, venea des în casă la noi, dar tata voia să fim la adăpost, temându-se ca nu cumva neferii, plecând, să facă neorânduieli, şi de aceea ne trimisese într-o casă depărtată.

Nu am văzut oştirea turcească când a trecut pe sub ferestrele noastre, dar ni s-a spus că au pornit pe la amiazi, soitarii înainte îmbrăcaţi în haine pestriţe, cu coade de vulpi la căciuli, jucând chiocecurile, strâmbându-se la lume pe uliţă şi făcând fel de fel de caraghioslâcuri; după dânşii veneau meterhaneaua şi tumbechiurile în sunetul surlelor şi tobelor, şi în urmă oastea, fiecare turc având pe umeri sau pe cealma câte o pisică, o maimuţă sau un coroi. Răutăţi n-au făcut, dar speria lumea, dând dezghinuri cailor şi trăgând la pistoale în semn de bucurie.

Am petrecut noaptea la bunica, şi a doua zi, în zori de ziuă, eram pe drumul Câmpinei.

Când treceam pe Podul Mogoşoaiei, de prin toate curţile ieşeau cară, căruţe şi caleşti încărcate cu lume şi cu calabalâcuri. Când am ajuns la pod la Băneasa, chervanul se ţinea lanţ; sute de trăsuri mergeau lin pe şleau, una după alta. De-abia se mişcau în pasul cel greu al cailor. Se îngropau roatele în noroi până la bucşă. De încet ce mergeam, primeam pe tot ceasul ştiri din Bucureşti, cu călăraşi de-ai hătmăniei:

'Bine, pace.'

'Filipescu a plecat, apucând spre Focşani.'

'Villara cu Nenciulescu se ceartă de-acu pe visterie.'

'Cumnatul Scarlat Grădişteanu rămâne în Bucureşti.'

'Brâncoveanu a ajuns la Pesta ...'

Când era soarele de-o suliţă, ajunsesem la Pociovalişte; făcusem aproape o poştă. Poposisem dinaintea hanului. Cât vedeai cu ochii, câmpul era acoperit cu trăsuri; în mijlocul fiecăruia pâlc se ridica câte un foc mare, cu flacăra până la cer, ocolit de feciori, de vizitii, de rândaşi şi de chirigii stând pe vine, pe lângă căldările de mămăligă. Boierii şi cocoanele dormeau prin caleşti şi prin căruţe. Dimineaţa ne urmam drumul, care mai de care s-apuce înainte. Am aflat că peste noapte trecuse şi vodă cu toate beizadelele, mergând spre Braşov.

Mai mulţi tineri cuconaşi şi negustori, îmbrăcaţi care turceşte, care nemţeşte, urmau caravana, călări, încurând şi jucând caii pe lângă caleşti. Între cei mai dichisiţi şi mai sprinteni, doi mai cu seamă trăgeau atenţiunea sexului: fraţii Mehtupciu. Unchiu-meu Creţulescu, care dibuia foarte bine poreclele, unuia îi zicea Gămălie, căci, în adevăr, modul cum îşi umfla părul şi favoriţii îi da aparenţa unei gămălii de ac, pe celalalt îl poreclise Zlatauz, pentru că vorbea tot în sentinţe:

'Bogatul să nu asuprească pe cel sărac.'

'Legea e de la oameni, iar dreptatea de la Dumnezeu.'

'Iubeşte pe vrăjmaşul tău ca pe un frate rătăcit.'

'Sai în ajutorul celui ce se găseşte în nevoie.'

'Jertfeşte interesul tău pentru fericirea aproapelui.'

'Folosul dobândit prin viclenie ţi se strecoară printre degete ...'

Şi o mie de altele din Scriptură şi din filozofie, şi sfârşea omeliile sale cu:

'Ce ţie nu-ţi place altuia nu face'.

Pe cel dintâi îl chema Barbu şi-i zicea Bărbucică, pe celalalt Teodor, Tudorachi. Tatăl lor era unul Diamandi Mehtupciu, nepot sau strănepot de-ai sfântului Dimitrie de la Mitropolia din Bucureşti. Era sau nu era rudă cu cuviosul, Dumnezeu ştie; adevărul este că tatăl, moşul sau strămoşul lui Iamandi venise în ţară de peste Dunăre cu moaştele făcătorului de minuni; îi zicea Mehtupciu pentru că fusese scriitor de limba turcească la postelnicie. Fiul său Tudorache adoptase numele de Teodor Diamant, sau mai scurt, Diamant.

Pe Bărbucică l-am cunoscut. Ştii că nici natura, nici apucăturile nu-l împingeau la carte; n-a învăţat nici să scrie, nici să citească, era cam idiot. Îi zicea Bălbuitu din cauza anevoinţei ce avea la vorbire; nu era cu desăvârşire surd, dar era tare de ureche, foarte tare, într-atât de tare, încât glumeţii, mişcând din buze, fără a scoate glas, îl făceau să creadă că-i spunea ceva, şi el asculta şi-i răspundea ce-i venea, ca să nu lase să crează că n-a auzit. Devenise jucăria celor fără de ocupaţiune. Se credea omul cel mai frumos din lume şi era convins că toate damele cele mari erau înamorate de dânsul. Trăia din munificenţa celor ce petreceau cu prostia lui. În urmă, închiriase un apartament în strada Victoriei; îl mobilase; aşezase în mijlocul salonului o masă mare aşternută cu postav verde, împrejurul căreia veneau de se adunau jucătorii de cărţi, ziua şi noaptea, liberi de orice priveghere şi fără teamă de poliţie sau procuror. El plătea luminatul, încălzitul şi serviciul şi-şi scotea chiria şi toate cheltuielile, cu prisos, din monopolul cărţilor, şi trăia bine.

După moartea lui, stabilimentul s-a continuat de domnii: Ciocârlan, Puică şi Cucu, în tovărăşie, sub firma: 'La trei păsări' ('Aux trois oiseaux').

Celalalt frate, Teodor, era un om de frunte, inteligent, muncitor, stăruitor şi plin de devotament. Cel dintâi elev în Şcoala grecească, cel dintâi la dascălul Lazăr, cel dintâi la 'Sfântul Sava', sub Efrosin Poteca, inimă curată şi sentimente nobile. Vorbea şi scria mai multe limbi străine, franţuzeşte, nemţeşte, greceşte şi italieneşte; ştia bine limba latinească şi elinească. Băiat sărac, el se destină la cariera didactică.

Când l-am întâlnit călare, pe drumul Câmpinei, el se ducea la Munich prin Braşov şi Viena; dobândise o bursă din fondul mitropolitului Nectarie.

Cât timp a ţinut acel ajutor, el a urmat regulat şi cu cel mai mare succes în şcoala cadeţilor; dar a venit o zi când acea bursă a încetat; atunci orfanul a trăit câtva din generozitatea lui Dinicu Golescu; îngrijea de băieţii lui cei mai tineri, de Radu şi de Alecu (Albu); dar în urmă, fraţii Goleşti mutându-se la Geneva şi la Paris, şi ceialalţi tineri părăsind unul câte unul capitala Bavariei, unde începuseră a trăi rău cu studenţii germani şi făceau pe toată ziua gâlcevuri şi dueluri, Diamant s-a hotărât să se ducă şi el la Paris, unde cunoştea pe toţi românii de acolo, cu speranţă că-i vor veni în ajutor, pentru a-şi completa studiile începute.

În urma revoluţiunei franceze de la 1830, ideile de inovaţiuni sociale luaseră un avânt aşa de mare, încât cuprinseră toate spiritele, şi tinerimea de pe atunci se aruncase mai toată în vârtejul reformelor celor mai estravagante şi mai chimerice. Prietenii şi camarazii pe cari i-a găsit în Paris: Iancu Vlădoianu, Costică Brăiloiu, Iancu Bălăceanu, Niculache Niculescu, Barbu Katargiu, Stavarache Niculescu şi alţii erau pe atunci, care mai mult, care mai puţin, adepţi ai saint-simonismului, şi încetul cu încetul s-a pomenit şi el distras de la învăţătură şi învăluit în cercul ideilor comuniste, cu deosebirea că, fiind dotat cu un temperament entuziast, când îmbrăţişa o idee, o strângea cu toată căldura tinereţei şi se consacra cu trupul şi cu sufletul. Şi iată-l devenit unul din cei mai înfocaţi şi mai aprigi adepţi ai şcoalei de la Menilmontant, apostol şi portar. Pere Enfantin îmi zicea, vorbându-mi de dânsul:

'Diamant etait un homme precieux; personne n-a fait autant de proselytes que lui; precher et convertir c'etait sa vie'.

Dar vine catastrofa! ... Guvernul lui Ludovic-Filip, îngrijat de lăţirea propagandei comuniste, decretează izgonirea sfinţilor părinţi de la Menilmontant, şi atunci saint-simonienii cei mai însemnaţi, Michel Chevalier, Felicien David şi alţi, se risipesc, care cum apucă, în Orient, în America, în Africa ... Şi Diamant al nostru, dat afară din cuib, rămâne pe drumuri, fără adăpost şi pieritor de foame. Atunci a trăit mai multe săptămâni alergând din spital în spital, dându-se de bolnav, dar era dat afară îndată ce medicul constata că starea sănătăţii sale nu avea trebuinţă de îngrijire medicală, ceea ce i se întâmpla din trei în trei zile; atunci pleca şi se ducea de bătea la uşa altui spital, până ce le-a colindat pe toate.

El se afla în cea mai mare nedumerire, când într-o zi întâlneşte pe un frate iubit de la Menilmontant, pe Considerant, un entuziast şi un vizionar ca şi dânsul. Considerant găsise pe Fourier şi adoptase sistemul falansterian, despre care îi face o descriere încântătoare. Diamant îl urmează la conferinţele lui Fourier şi se pomeneşte falansterian, de o mie de ori mai fanatic decât fusese pentru sistemul lui Saint-Simon. El nu cunoaştea termin de mijloc în apucăturile lui; zicea că apoftegma lui Socrat era o erezie filozofică antisocială şi antiumanitară.

Într-o duminecă, ducându-mă la un curs ce urmam la Grădina Plantelor, zăresc într-o răspântie din strada Mosstar o figură care mi se părea cunoscută. Era el, încunjurat de câţiva lucrători, bărbaţi şi femei, destul de rău îmbrăcaţi, nespălaţi şi nepieptănaţi, cărora le esplica frumuseţele şi mulţumirile atracţiunii pasionate în societatea armonică şi le descria mizeriile oamenilor din societăţile civilizaţiunii, dându-le de esemplu, despre aceasta, starea nenorocită a celor ce avea dinaintea lui. Cât l-am cunoscut, i-am sărit în braţe strigându-i: 'Nene Tudorache!'

Din momentul acela n-a lipsit o zi de a veni să mă vază, de-a mă cerceta despre studiile mele, despre viaţa mea; mă punea de repetam cu dânsul lecţiile, îmi esplica nedumeririle ce aveam în geometria descriptivă, în analitică, în teoria seriilor şi mă pregătea pentru esamene. Era foarte tare în ştiinţele matematice şi fizice; avea o aptitudine deosebită pentru integrarea seriilor algebrice şi pot zice că putea să ţie piept lui Delaunay şi lui Puiseux în calculul diferenţial şi integral.

Dumineca venea regulat de mă lua şi mă ducea la conferinţele lui Fourier. Era ceva încântător elocinţa şi poezia ce bătrânul reformator punea în esplicarea cercurilor simpatice; avea atâta putere şi dulceaţă în vorbirea lui, încât peste putinţă de-a nu captiva auditorul. Ieşeam de la acele conferinţe uimit şi esaltat, convins pot zice. Îmi părea că mă văd primblându-mă în Câmpii Elizei, într-o trăsură trasă de doi mândri lei, deveniţi antilei, mai blânzi decât mieluşeii, numai prin puterea armonică; delfinii şi balenele, transformaţi în antidelfini şi antibalene, mă purtau lin pe toate mările; vulturii, deveniţi antivulturi, mai suiau în slava cerului pe aripele lor. Era un farmec descrierea frumuseţelor, a plăcerilor şi a desfătărilor spiritului şi ale inimii, în cetatea falansteriană.

Fourier a murit fără a-şi vedea visul cu ochii, nu s-a învrednicit să ridice cel mai mic falanster. Economiştii au învins pe socialişti şi pe comunişti; şi şcoala lui Fourier, curând după moartea maestrului, a fost părăsită şi uitată.

Diamant însă s-a întors în ţară, bine hotărât a persista în acele idei şi a organiza societatea noastră în cvadrate pe falanstere, ca tabla de joc de şah.

Om de spirit, învăţat, plăcut la vorbă, Diamant a fost primit frăţeşte în toate casele şi a devenit amicul intim şi căutat al tuturor oamenilor liberali şi de progres, al lui Câmpineanu, al lui Grigorie Cantacuzino, al lui Manolache Băleanu, al lui Iancu Ruset, al tuturor oamenilor cu sentimente şi cu iubire de ţară. În casă la Câmpineanu era ca acasă la dânsul. Casa şi masa îi era deschise oricând şi la orice oră. Nu sunt la îndoială că era iniţiat în societăţile francmasonice, judecând după intimitatea sa cu doctorul Tavernier, venerabilul lojei din Bucureşti, din care făceau parte cei mai luminaţi din tinerii noştri de pe atunci, Grigorie Alexandrescu, Iancu Voinescu şi alţii.

În societatea tinerilor noştri boieri, Diamant a găsit auditori, dacă nu şi prozeliţi.

Când era să înceapă să vorbească, îl apuca o tremurătură din buze care dura două sau trei secunde, şi cele cinci-şase vorbe dintâi ieşeau din gura lui o cu anevoinţă, tremurate şi pripite, iar după ce-i trecea emoţiunea, el devenea de o elocinţă rară; vorbirea lui era pătrunzătoare şi convingătoare; era peste putinţă a nu-l asculta cu plăcere şi cu atenţiune. În timp de doi sau trei ani făcuse o propagandă atât de puternică prin toate clasele, încât numărul prozeliţilor şi adepţilor ajunsese a fi îndestul de mare ca să poată gândi la organizarea seriilor şi la edificarea unui falanster.

'Je ne compte pas sur les Français - zicea Fourier - pour la realisation de mon systeme; ils sont, comme les Italiens, les Espagnols et les Allemands, trop enfonces dans la civilisation, mais je compte sur l'Orient et surtout sur les Russes, qui sont tres enclins au communisme, comme tout les peuples Slaves.'

Tânărul Manolache Bălăceanu, fiul lui Nae Bălăceanu din Ploieşti, zis prin abreviaţie Naiba, care devenise unul din adepţii cei mai înfocaţi ai fourierismului, moştenise o avere însemnată şi a consacrat moşia sa din Prahova, numită Scăieni, pentru înfiinţarea unui falanster. Diamant era acolo marele mapa şi domnea ca un suveran.

Acel rudimentar falanster ar merita o menţiune cu totul specială, pe care ţi-o rezerv dacă te poate interesa.

De-abia începuse stupul a se popula de albine şi roata a se învârti, că guvernul, temându-se ca să nu se înrădăcineze credinţele comuniste în ţară, a şi luat măsuri, a ordonat împrăştierea seriilor şi grupelor şi trimiterea în exil a şefilor Manolache Bălăceanu şi Diamant.

La liberarea lui din Snagov, Diamant n-a mai găsit ospitalitatea la care era obicinuit; Câmpineanu era închis la Caransebeş, Manolache Băleanu, confinat la moşia sa Bolintinu, alţii, intimidaţi, se temeau a-i face primirea ospătoasă şi cordială de mai înainte şi căreia datorea în mare parte succesele lui din anii trecuţi.

Fără a renunţa la ideile lui şi la speranţa de a-şi realiza planul, a îmbrăţişat, ca mijloc de trai, meseria de inginer topograf şi hotarnic; ridica planuri de moşii pe un sfanţ stânjenul masă, cum se zice; bani n-a câştigat, dar ceea ce a câştigat în munţii Telegei a fost un junghi bun, care în puţine săptămâni l-a dat într-o oftică galopantă. Catinca Câmpineanu, care se afla la moşie, a trimis de l-a transportat de la Telega la Câmpina; i-a fost însă peste putinţă a-l face să admită un medic şi a renunţa la tratamentul Leroy, pe care l-a urmat până s-a stins. El a murit cum a trăit, ca un stoic, nevoind să se abată de un fir de păr de la credinţele sale; şi-a dat sfârşitul în braţele servitorului său, recomandându-i sentinţa:

'Ceea ce ţie nu-ţi place altuia nu face'.

O cutie din patru scânduri de brad, într-o căruţă cu un cal, a dus rămăşiţele lui la biserică. Ca toţi ofticoşii, în ultimele momente vorbea de mijloacele ce cugeta şi proiecta pentru înfiinţarea unui falanster.

Mulţi, foarte mulţi din oamenii cari au jucat un rol în ţară îi datoresc lui Diamant ideile generoase şi patriotice. El a format inima şi spiritul multora din români; între alţii, Alexandru Constantin Golescu (Albu), zis Aime Martin, era unul din ucenicii săi; a trăit mult cu dânsul la Munich şi la Paris.

Nu am cunoscut un om mai blând, mai modest şi mai devotat decât dânsul. Filantrop şi umanitar, era din neamul acelora din cari au ieşit apostolii, martirii şi sfinţii.

O fi având el, oare, o piatră pe mormânt?

ION GHICA