








Aice între arburi, când lumea toată tace,
Alerg subt a lor frunze odihna a-mi găsi,
Vroind de-a mele chinuri la ei a mă disface,
Vroind să jur subt umbră-li în veci a nu simţi.
Zadarnic de la oameni nădăjduiam iubire,
Zadarnic fericire la dânşii mai catam,
Căci, vai, în ei lipseşte orice compătimire
Ş-adesea între dânşii mai mult mă întristam.
La marea mea durere nu aflu alinare,
Ce numai o fiinţă mi-o poate vindeca:
Zadar cer de la ceruri asupră-mi îndurare,
Căci ah, la a me rugă nu vra a-mi ajuta.
Toate-s pornite asupră-mi, şi cer şi elemente,
Jurate l-a mele chipuri grozav a mă munci;
Şi eu la ce-ntre oameni mai caut simtimente?
.....................................
Dar ah, păşind acuma în tânără grădină
Gândeam că de necazuri la ea m-oi dispărţi;
Ş-în loc să văz viindu-mi o rază mai senină,
Simţesc c-a mele chinuri încep a s-înmulţi.
În pavilion aice, privesc cum se răsfrânge
Pârâul ce-ntre pietre curgând neîncetat
Şi el pare că-ntreabă de ce ochiul meu plânge?
De ce atâte lacrimi varsă neprecurmat?
Zefirul pintre frunze îmi pare că-mi şopteşte:
Acel iubit de tine în veci nu te-a iubi!
Apa cu-a ei murmură iar pare că-mi vorbeşte
Că-n veci de-a me dorinţă nu mă voi îndulci.
Cântarea filomelei îmi pare-aşa de tristă,
Ca plânsul cucuvaiei, ca glasu-i cobitor;
Ş-a silfului saltare îmi pare o tempistă
Şi lucea aurorei un nor îngrozitor.
Şi salcea rămuroasă o simţ c-ar vrea să zică:
Fiinţa părăsită de soartă, de noroc!
Cu drept aceste lacrimi den ochii tăi tot pică,
Că mult încă va arde înflăcăratu-ţi foc.
Şi sufletul acela ce inima-ţi iubeşte
Cu cât i-arăţi iubirea-ţi cu-atât ţi-e mai străin
Ş-adesea a lui gură pe altul drăgosteşte
Când pieptu-ţi pentru dânsul răsuflă un suspin.
Până a n-o cunoaşte faţa ce ţi-i iubită
Plăcerea pretutindeni în zori te-ntâmpina
Dar azi a ta simţire atât e de rănită
Încât nici o suflare n-o poate vindica.
Deci dac-aceste toate obiecturi de plăcere
De care s-împresoară un suflet nejignit
Nu pot să-mi deie mie nici semn de mângâiere
Ce-mping din sinu-ţi oftări necontenit,
Apoi ce pot în lume să mai aştept de-acuma?
Decât necazuri crunte ş-un trai îngrozitor?
Liniştea în mormântu-mi o voi găsi-o numa
Unde-mi se va stinge şi focul de amor.