Poveste, de Ioan Cantacuzino

Amorul foarte întristat
Mi-au spus ce s-au întâmplat
Dafnii cei nenorocoase,
Nimfii tineri, frumoase.
Poate măhnirile sale
V-o aduce la vo jale.

Dafnii foarte simţitoare
Apolon pereche n-are.
Ea gingaşă, el gingaş,
Amorul ca un copilaş
Jucându-să pă lângă ei
I-au atins cu arzos schintei.
Nimfa, dă tot spăimântată
Văzând pă Apolon d-o dată.
El să apropie, ea îl fuge,
Fiindcă ruşinea o împunge.
Tare fugea cum să vede,
Amor zice, nu prea crede.

Ibovnicul, când o gonea,
Ajungând-o, îi suspina.
Ea oftează, să opreşte,
Cinstea o împinge făr' dă veste,
Pofta o ţine scurt pă loc.
Apolon strigă: - Ah, ce noroc!

Urmă în urmă să-mbinează,
Arde în braţe să ş-o vază.
Dafnis a ruga să găteşte,
Dar curând să osteneşte.
Când amorul inima fură,
Lesne piare slova în gură.

Ea pofteşte, nu-ndrăzneşte,
Tat-so i să-mpotriveşte
Şi cu o grabnică schimbare
Opreşte focul cel mare.
Dar a o scăpa din belea
Dafnis, Dafnis nu-l ruga.

Când l-Apolon să jeleşte,
Strada să mai potoleşte
Ş-îi schimbată stare rea.
Întinde braţ dă rămurea
Tot înspre ibomnicelul ei
Strigând: - Ah, tă piarz şi pei!
O, Doamne, ce ceas veninos
Unui ibomnic nenorocos
Şi ce vedere ofidită
La o inimă măhnită!
Strânge în braţe un copăcel,
Simte inimă bătând supt el.

Ea nu fu nesimţitoare
Dacă amorul credere are.
Cea dă pă urmă simţire
I-au fost această obidire.
Un mare parapon l-a uitat
Şi de ibomnic un greu oftat.