Încă unul: preotul Mateevici
Abia s-a închis mormântul asupra aceluia care, în oastea de care era legat, se chema maiorul Simion Murafa şi asupra tovarăşului său de muncă şi de ultimă suferinţă, inginerul Hodorogea, şi alte veşti arată ce năprasnic s-a împuţinat numărul acelora cari, dincolo de Prut, în vieaţa de stat pe care li-au creat-o împrejurările de la 1812 şi de la 1878, îşi mai aduc aminte cu duioşie şi de acel vechi grai moldovenesc din fiecare cuvânt al căruia iese un răsunet de glorie ori o durere nemângâiată.
Ca printr-un fapt - întrucât n-a fost o diavolească înţelegere duşmană -, o dată cu cei doi fruntaşi intelectuali era ucis în satul său unul din preoţii mai bătrâni cari de mult cutezaseră a spune cuvântul lui Dumnezeu pe înţelesul credincioşilor, după buna datină străveche. Ştiri mai precise n-avem asupra împrejurărilor în care s-a sfârşit păstorul cu iubire de turma lui sufletească. Dar informaţii venite ziarului România adaugă la durerea noastră, arătând că s-a dus dintre cei vii şi părintele Alexe Mateevici, luat, pe frontul românesc, unde-şi făcea datoria, de cumplita boală a tifosului exantematic.
Am văzut în redacţia noastră, şi nu o singură dată, pe acest preot tânăr şi voinic, cu o blândă faţă ca a sfinţilor din icoanele de odinioară. Şi pe el îl adusese la noi un singur gând, căci românul ştie să fie loaial cu aliaţii săi, orice s-ar întâmpla: acela de-a găsi cărţi, de-a cunoaşte pe cărturari, de a vorbi cu dânşii despre scrisul românesc vechi şi nou şi despre toate amintirile comune, de atâtea veacuri, de toate veacurile afară de unul, care ne cuprinde într-însul. Rareori am văzut - şi desigur nu aici la noi, unde şi literatura, când n-a fost o pretenţie, a rămas o simplă formă - un om mai îndrăgit de acea vădire a tot ce avem mai bun în suflet, care e scrisul nostru.
Nu uitase în şcolile lui preoţeşti limba "moldovenească", pe care o vorbea cu un moale accent străin, prins de la colegii săi ruşi. Avea o plăcere evidentă să se rostească în silabele ei iubite.
Şi, străbătut de armoniile ei ascunse, pe care poeţii le descopăr - şi sunt poeţi în măsura în care le descopăr -, el făcea de mult cântece moldoveneşti.
Foaia bisericească din Chişinău, apoi Cuvânt moldovenesc, foaia politică, i le-au publicat sub un nume de împrumut. Câteva ni le-au adus şi nouă, - cu câtă sfială cinstită! Unul îl dăm aici. El voia să le adune pe toate, să facă un mănunchi din ele. Se va fi închipuit puindu-l înaintea neamului cum înaintea icoanei hramului mânile de credincios pun cu evlavie florile de duminecă şi de sărbătoare ale celui mai nevinovat prinos.
Noua şcoală moldovenească era gândul cel mai scump al acestui profesor de seminar, şi la alcătuirea ei, încă aşa de şubredă, a luat o parte de căpetenie. A vorbit ascultătorilor despre literatura românească, pe care o descoperea tot mai mult. Şi pentru răspândirea cunoştinţilor despre neamul său avea, cu o nesfârşită râvnă, şi alte planuri.
Acum, într-un colţ din acestălalt pământ moldovenesc, trupul părintelui s-a pus spre odihnă. Ce larg se risipesc în ţărâna noastră de pretutindeni oasele "mărturisitorilor"!
Cu grijă ni însemnăm locurile unde ei stau şi ne aşteaptă. Şi va veni o vreme când pentru un neam răsplătit, în sfârşit, de câte le-a îndurat, ele vor fi ţinte de pelerinagiu, aducând la cei ce au murit, tineri, de moarte rea, solia cea bună, venită prea târziu pentru ei.
Căci mişcarea va merge mai departe şi în ţinutul părintelui ca şi aiurea.
Doar după aceia cari creează o mişcare şi mor adesea întru aceasta, fără mângâiere, vin alţii, mai fericiţi, pe cari mişcarea însăşi i-a creat pentru a învinge printr-înşii!
(Vol. II, 1935, p. 261 - 263.)
- 15531 afişări