








În acest loc de frunte să se vorbească de prietenul nostru, de prietenul nostru eroic în mijlocul sărăciei lui absolute, care ne-a părăsit numai o dată cu trecerea sa la cele veşnice.
Azi puţini ştiu ce era acel bătrân bolnav, surd, astmatic, incapabil aproape de a se mişca, pe care-l cuprindeau două odăiţe de mahala în fundul Iaşului, sus pe dealul de la Nicoriţa, la întrarea drumului spre cimitir. Rar, îl vizita câte un prieten: viaţa noastră de azi e pretenţioasă şi absorbantă. Prietenul nostru Moruzi se bucura - şi s-ar fi bucurat şi mai mult dacă l-ar fi putut înţelege. Cu paşi grei, păzindu-şi inima, îl petrecea pănă în prag, şi iarăşi singurătate totală se făcea în jurul lui.
Era prinţ, recunoscut în Rusia, de unde venise, foarte tânăr, pentru credinţile şi aplecările sale. Coborâtor autentic de domn, strănepot al lui Constantin-Vodă, şi o ştia, şi o spunea - numai fără trufie, şi cu acest defect, ce se poate face în această ţară! Regele Milan, cu care avea o asămănare impresionantă, îi venea văr bun, şi la Belgrad nepotul său Alexandru îl primise cu onorurile unui membru al dinastiei. Fusese bogat, avusese moşii, cheltuise şi risipise; fiul său ducea la Paris o viaţă mare: "prince Mourousi".
Şi, când l-am găsit, l-am descoperit, la Bucureşti, unde se ţinea din colaboraţia la câte o foaie săracă, avea în Dealul Spirei o cămăruţă goală ca de spital şi trei-patru cărţi, pe o scândură. Şi vorbea despre toate ţările, despre toate societăţile ca şi cum şi atunci i-ar fi fost la îndemână să facă tot ce făcuse odată.
A tipărit o carte despre Basarabia, despre Rusia, la "Minerva", o carte uimitoare prin bogăţia ideilor, prin puterea amintirilor, prin coloraţia stilului. Nu s-a cetit. La Iaşi a dat două romane despre vechea viaţă moldovenească şi basarabeană din tinereţele sale şi o sumă de amintiri care se pot pune pe dreptate alături de ale lui Ion Ghica, dacă nu şi mai presus de ele. Abia s-a atins câte unul de dânsele, deşi scriitorii ruşi vestiţi din generaţia sa nu scriau mai interesant şi mai instructiv.
În fiecare rând al său vibra un naţionalism tânăr şi viteaz, care nu te-ar fi făcut să crezi că scrie un om de 65 de ani, mâncat de tot greul şi amarul vieţii. Pănă la sfârşit a fost un ostaş loaial şi cutezător al credinţilor sale. A murit ca pe câmpul de luptă.
Noi vom păstra cu pietate scrisele sale şi acele scrisori în care fiecare cuvânt avea o valoare literară şi umană. Nu-l vom uita, nu-l putem uita. Era prea extraordinar pentru aceasta. Şi, când se vor schimba lucrurile spre bine, vom spune, ca să ne înţeleagă, la bătrâneţele noastre, aceia cărora li vom lăsa o moştenire de muncă şi credinţă, că noi am pornit pe vremea când tinerii erau printre oameni de şaizeci de ani şi când lucrau pentru neam fără răsplată numai bolnavii aproape de moarte şi săracii printre săraci: pe vremea prietenului nostru Dimitrie Moruzi!
(Vol. II, 1935, p. 131--133.)