B.P. Hasdeu

Înclinându-mă înaintea mormântului lui B.P. Hasdeu, n-am nimic de retras din tot răul şi nici din tot binele ce am fost adus a spune, în deosebite prilejuri, despre dânsul.

A fost un om genial - cine i-a putut tăgădui serios această însuşire? -, a dispus de cunoştinţe neobişnuite în toate domeniile, aşa încât oricând putea uimi pe cei mai mulţi; a avut un spirit elastic cum cu greu s-ar mai putea găsi altul, şi, pe lângă aceasta, pătrunzător, ascuţit; a fost un scriitor îndrăzneţ în luptă şi de o necruţătoare ironie, a fost un convorbitor care aducea în discuţie puncte de vedere noi, şi, când nu putea lumina, orbea prin scăpărarea scânteilor, şi, când nu putea convinge pe duşman, îl îndepărta prin jignirea crudă a mândriei celei mai legitime, a sentimentelor celor mai gingaşe şi a ideilor celor mai îndelung şi mai adevărat iubite. Chiar biruit în faţa lumii, el îşi încunjura retragerea de o strălucire meşteşugită care silea ochii să se închidă şi lăsa totdeauna impresia unei superiorităţi omeneşti netăgăduite.

A dat culegerilor noastre de izvoare Arhiva istorică, cea dintâi carte a slavisticei la români; a strâns în Cuvente din bătrâni probe într-ales din vechea limbă, lucru ce nu se mai făcuse de alţii; a grăbit dezvoltarea studiilor istorice, aruncând în circulaţie, mai ales pentru vremile mai vechi, prin Istoria critică, o uriaşă mulţime de informaţie nouă; a cutezat să viseze o mare Enciclopedie naţională, încercată prin Magnum Etymologicum. În atâtea ramuri ale ştiinţii istorice şi filologice, el a fost un deschizător de cale, care, ce e drept, s-a mulţumit adesea să arate numai drumul.

După încercări poetice şi nuvelistice, a izbutit să grupeze de mai multe ori în jurul său un mare număr de scriitori ai epocei sale, de la foiţele din Iaşi pănă la Revista nouă. Şi în politică el s-a însemnat prin violentele pagini de satiră din ziarul Traian, închinat luptei contra dinastiei nouă.

A lăsat câţiva şcolari şi un număr nesfârşit de admiratori, deşi a murit între slugi şi linguşitori de ultima treaptă.

A fost frumos, a fost iubit, a fost mândru, a gustat larg din mierea cerească a gloriei; os de Domn, s-a visat Domn el însuşi. A fost şi bogat pe vremuri. A trăit mult şi a luat vieţii tot ce ea poate să deie.

Şi de unde vine atunci acel îndelungat zbucium, acele multe schimbări de ocupaţie, care au speriat şi pe cei mai plecaţi credincioşi ai lui, acea nestatornicie în idei şi păreri, acea veşnică înlocuire de prieteni, acea tristă singurătate a zilelor din urmă? De ce tăgăduirea din partea Convorbirilor literare, care l-au învins oarecum, de ce înduşmănirea cu toţi fruntaşii generaţiei lui, de ce întoarcerea-i mânioasă împotriva tineretului care înţelegea să ducă mai departe opera lui, de ce atacurile nedrepte care au smuls răspunsuri nerespectuoase, pe care nu le-am fi voit?

Fiindcă, potrivit cu cel dintâi mediu al lui, polon şi rusesc - a învăţat la Universitatea din Harcov şi a venit la noi ca tânăr format, - el avea ca normă a vieţii romantismul lui Puşkin şi Lermontov, individualismul războinic, care dispune capricios, cum vrea, fără milă, dar cu atâta genială plăcere, de tot: teorii, idei, sentimente, lucruri, oameni. Sigur şi îmbătat de superioritatea sa, el, eroul în sens romantic, a înţeles să-şi supuie, cu orice silinţe ale sale şi suferinţe şi pagube ale altora, toate.

Teoriile - pentru el; ştiinţa - pentru el; pentru el literatura lirică, pentru el vieaţa cu miile de izvoare ale plăcerii, pentru el prietenii, gata a se jertfi ca robi vechilor regi barbari. Pentru el, pentru superba lui individualitate, căreia i se închina. Când rana adâncă a copilei iubite l-a oprit în avântul biruinţilor lui şi i-a îndreptat gândul către alte lumi, el a înlăturat creştinismul pentru toţi, legea celor mulţi, săraci, şi orfani, şi a făcut, şi dincolo de marginile traiului, palatul deosebit al mândriei sale.

Şi în vieaţă, în simţire, în scris, în gând, când te uiţi bine, rămâne mai ales ce ai dat altora, ce ai lăsat de la tine, ce ai jertfit. Prin înstrăinarea de tine însuţi capeţi şi consecvenţa şi stăruinţa, şi caracterul, şi iubirea oamenilor.

Astfel poţi rămânea pentru multe timpuri un stâlp de lumină caldă în jurul căreia creşte şi înfloreşte vieaţa; altfel, bineînţeles, poţi să rămâi oricât de mare, dar ca statuia de sare a soţiei lui Loth, uriaşă, clară, rece şi amară în mijlocul pustiului veşnic.

Aşa cum a fost însă, neamul lui nu-l va uita şi, chiar refuzându-i iubirea, nu-şi va opri admiraţia faţă de această strălucită minte omenească care a scânteiat între noi, şi poate că în creştinescul "Dumnezeu să-l ierte", rostit la pragul mormântului ce cuprinde uriaşa frunte a cugetătorului şi lumina ochilor isteţi, se vor topi, pentru cei ce vin după noi, greşelile ai căror martori, plini de supărare uneori, dar mai adesea de durere pentru mărimea celui ce le săvârşea, - am fost noi.

2 septemvrie 1907 (Vol .I, 1934, p. 211-214.)