Un poet basarabean: C. Stamati

I

Dl. Bogdan-Duică dă numai o parte din opera, foarte întinsă şi foarte neegală, a poetului basarabean C. Stamati. Ce a apucat să se tipărească şi s-a păstrat deci din scrierile lui e, iarăşi, numai o parte din manuscriptele pe care acest om harnic, cu multă tragere de inimă şi mult răgaz, le îngrămădise pe încetul, într-o muncă literară de o jumătate de veac aproape. Stamati, care ne-a lăsat şase sute de pagini de literatură amestecată, era mult mai bogat decât atâta.

Din multe puncte de vedere, această figură literară, care n-a fost pentru public tocmai vie niciodată şi care a ajuns astăzi ştearsă ca o foarte veche fotografie1, e vrednică de luare-aminte.

Nu atâta din punctul de vedere al vieţii pe care a dus-o scriitorul. Despre această vieaţă, fără schimbări şi fără strălucire, de altminterea, se ştie foarte puţin. Era nepotul Mitropolitului Iacob Stamati, care luând, în 1792, Scaunul arhipăstoresc al Moldovei, îşi chemase din Ardeal, din cercurile ţărănimii de acolo, un frate, din care făcu un păharnic, şi un văr-primare, pe care-l făcu să fie numit vel-şătrar, Simion Stamati. Costachi, scriitorul, era fiul păharnicului Toma, despre care, de altminterea, n-avem nici un fel de lămurire, şi al unei femei din boierimea moldovenească.

A trăit un timp în vechea Moldovă, în prietenia feciorilor de boieri risipitori, bătăuşi şi obraznici, fără nici un fel de înţelegere pentru învăţătură, pe cari-i descrie într-un clasic dialog între cocoana-mamă şi bietul dascăl de plată mică, adăogând că şi el a auzit în tinereţe aşa ceva, "din tinda casei" tovarăşului său de vrâstă, şi, poate, de petreceri.

La 1812, ruşii luară, ca o fărâmă din zdrenţele turceşti, Basarabia. Boierii avură voie să aleagă între pământul împărătesc şi acela care se ţinea încă de turci. Cei mari se hotărâră, fără deosebire, pentru Moldova rămasă în vechile ei datine şi pentru domnescul Scaun de stăpânire al Iaşilor. Dintre cei mărunţei, mulţi aleseră însă noua Basarabie, bine rânduită, cu privilegii şi regulamente poliţieneşti. Între aceia a fost şi păharnicul Toma, cunoscut numai prin fratele şi fiul său. Îl oprise la stânga Prutului vreo moşioară căpătată din bunăvoinţa mărinimoasă a fratelui Mitropolitului. Feciorul de ţăran din Ardeal n-avea pentru pământul şi rostul moldovenesc acea deosebită iubire care oprea dincoace de apa despărţitoare pe atâţia din urmaşii adevăratei boierimi.

Costachi n-a mai făcut şcoală rusească. Desigur încă din Moldova ştia atâta grecească, încât să poată copia, la întâmplare, asemănările lui Omer, şi atâta franţuzească, încât să poată ceti curent, cu înţelegere şi simţire, pe noii poeţi ai şcolii romantice. La 1830 el făcu, până la iarmarocul din Folticeni, o călătorie moldovenească din care se alese cu credinţa că acea cultură a Apusului, pe care, împreună cu cultul lui Napoleon, o atacau cu aprindere scriitorii ruşi, a adus în Moldova numai atâta folos că a nimicit vechea evlavie şi curăţie şi a creat un tineret de vorbe uşoare, de trufie multă şi de vorbe desfrânate. La 1834 vestea morţii soţiei lui, Tinca, îl află în Moldova, unde el cântă, în Străjerul taberei, începutul oştirii noi. Şi în 1839 el a mers în Bucovina, unde alţi Stamateşti, poate nişte rude, aveau moşie, la satul Stroeştilor. Aici a văzut Suceava şi Putna, poate Cernăuţii. A avut a face cu Ilie Ilschi, neam de mazil, al cărui părinte iscălea lângă şătrarul C. Stamati din 1760-70, pe un Stârcea şi pe fraţii Hurmuzăcheşti, căpeteniile vieţii româneşti, culturale şi politice, din aceşti ani de criză a sufletelor. Prin Costachi Hurmuzachi a ajuns el, fost colaborator al Albinei lui Asachi, a tipări o poezie în Dacia lui Kogălniceanu, din 1840. La 1843 el publică la Iaşi Povestea poveştilor, editată tot de Kogălniceanu.

De atunci n-a mai venit pe la noi. Trăia în Basarabia, unde o decoraţie cu care e înfăţişat în portrete îi dăduse titlul de cavaler şi unde prin 1850 era pameşcic, subprefect, pe la Hotin, credem. Era un burlac, fără copii, trăind mai mult pe la prieteni. Din când în când mai trimetea ceva pe la ziarele moldoveneşti din aceşti ani 1850. La 1863, manuscriptele lui ajunseră în stăpânirea lui I.M. Codrescu, proprietar al tipografiei "Buciumul român", care începu o ediţie, sub titlul de Muza românească, oprită la vol. I. Cartea se ceti puţin, dar îndestul ca să facă pe autor, în 1866, membru basarabean al Academiei. Nu primi această cinste, care-l făcea să se teamă de prigoniri. În curând se auzi că a murit, dar sfârşitul lui zăbovi până la 1870.

II

Stamati era un foarte harnic cetitor, de cărţi franţuzeşti fireşte, fiindcă nemţeşte nu pare să fi ştiut, şi cercul unei cetiri româneşti era foarte îngust; cât despre literatura rusească, deşi a tradus dintr-însa o schiţă satirică, după Sincovski, el pare s-o fi cunoscut foarte puţin numai. Cetind, el lua condeiul în mână şi traducea sau prefăcea, fără să arăte autorul, - între altele, şi fiindcă nu credea că încercările sale vor fi vreodată tipărite. Întrebuinţa un grai liniştit, bătrânicios, dar plin de cuvinte pe atât de potrivite, pe cât de rare; uneori câte un vers bine închegat sclipeşte din mijlocul mării moarte a stihurilor îngânate, ca o dâră de argint în plumbul topit: 

Căci eternul suflet nu îmbătrâneşte;

Sau:

Te văd în oglinda lacurilor line,
Şi, suflând zefirul, glasul tău îmi pare,

Ori, iarăşi: 

Şi s-aude vântul suspinând din munte. 

Aşa a "imitat" - e cuvântul întrebuinţat de dânsul - după Lamartine (trei "Meditaţii"), după Hugo (măcar două bucăţi), după Alfred de Vigny (p. 508 şi urm. din "Muză" = Grandeur et décadence, p. 256 şi urm.), după La Fontaine (în multe din fabulele lui, alcătuire după 1850), după Musset şi Béranger şi alţii desigur. Ba o dată găsim două strofe din marele liric irlandez al iubirii, Moore, dar nedeplin înţelese şi apăstos tâlcuite, după vreun tălmăcitor francez.

Uneori, el îşi dădea osteneala, care nu era prea grea pentru dânsul, de a sorbi poezia străină în sufletul său, plin de vechi amintiri din vieaţa moldovenească, din poveştile veşnice, din străvechi letopiseţe. Aşa Silful lui Hugo ajunse frumoasa legendă românească a Zburătorului, din care se desfac versuri ca acestea: 

Când fetele care fac clacă de furcă, 

ce nu se pot întâmpina în originalul francez, şi ceva mai departe: 

Fraţii miei mai ageri s-au dus după soare,
Alţii ce rămase, prin flori se culcară...
Văd că joacă morţii cu lină săltare,
Şi luna senină holbat îi priveşte...

De la o vreme, el îndrăzni să se încerce cu puterile sale chiar, fără a părăsi însă vechiul meşteşug al prefacerilor şi potrivirilor, mărturisite numai în genere.

O dată, inspirându-se din Orientalele, aşa de pline de coloare, ale lui Hugo, el cântă, într-o bucată aproape desăvârşită, baia cucoanei moldovence. Altă dată, după străbaterea strofelor săltăreţe ale lui Ariosto, din Orlando furioso, el începe a povesti în versuri fără silă şi strânsoare despre Dragoş-Vodă, care... Umblă singur prin cetate:

Adânc întunerec, tăcere mocnită,
Numai prin ferestre vâjie vântul,

despre dezrobitorul Dochiei, ce merge cutezător prin locuri unde 

Lilieci, stance, cucuveici şi buhne
Zburau ca un nour deasupra cetăţii,

pănă ce apare iubita domnească: 

Iat-obrajii rumeni ca bujorii proaspeţi,
Iată ochişorii plini de drăgănele,
Iată o guriţă ca cireaşa coaptă,
Ce ademeneşte sărutarea dulce.
Iată coame negre chiar ca urşinicul
Îi învelesc pieptul, spatele şi boiul,
Ce prin el vede chiar zăpadă albă;
Iar statul ei gingaş ca molidul tânăr.

În alt ritm şi mai sprinten, el zice apoi despre Vodă Bogdan tinerelul, cules şi din romanele versificate ale Apusului şi din cronici şi din basm: 

Lângă el şezu;
Un bătrân cu barbă ţăpoşă, ciudată,
Cu ochi scânteiaţi
Grebănos de spate, având căngi şi coadă,
Coarne şi un băţ,

cu meştere legături de vers ce arată cum

Pădurea vuieşte iar lupul, în lunci,
Tremura urlând,

Ori:

Clocotul stăpâneşte,
Din pământ zbucneşte
Dracu-nfricoşat. 

În alt rând, Byron, cu alaiul său de blestemaţi şi pecetluiţi de soartă fără milă, îi dă avântul demonic ce trebuie pentru a scrie Păgânul şi fiicele sale, istoria unui bătrân ce s-a vândut dracului, el şi sufletele nevinovate de lângă el.

Asemenea bucăţi rămân întregi, prin forma plină şi vie, care cucereşte sufletul, prin amestecul dibaci al credinţelor şi închipuirilor noastre, prin atâtea note de adevăr prinse din lumea trecutului pe care acuma o ştie foarte bine cântăreţul.

Tot aşa rămân înţeleptele fabule, în care metrul se rupe, se zbeguie, se adună iarăşi ca în maestrul La Fontaine. Şi chiar unele bucăţi în proză, pline şi de putere şi de învăţăminte, ca descrierea ironică a Folticenilor sau evocarea înduioşată a Sucevei voievozilor, care se mântuie însă printr-o altă "imitaţie", foarte vădită, despre strălucirea pierdută a Romei cezarilor1. Altfel, elementul personal e de tot slab şi abia tremură în versurile din 1834 pentru soţia pierdută: 

Uneori îmi pare că te văd umblând,
Îţi aud şi paşii, ce-i cunosc prea bine.

Deşi a murit abia la 1870, cu douăzeci de ani înainte menirea lui Stamati era încheiată: fabulele au fost ultima lui scriere, desigur. El începuse ca un răsunet slab şi grosolan al poeziei romantice franceze, cu care i se confundă sufletul, fără să o facă însă mai adevărată şi mai felurită. O îmbinare cu vieaţa şi firea lui se săvârşise apoi în baladele de fantezie glumeaţă sau de închipuire straşnică. Dacă ar fi trăit chiar în Moldova, între prieteni şi înţelegători, el putea merge departe pe acest drum. În Basarabia, n-avea din ce-şi hrăni verva. Când i-au venit apoi de peste Prut veştile că acolo prin imitarea limbii latine s-a născut o "linguă nouă", deosebită de graiul "slavo-român", de "idiomul vechi rustic", el s-a simţit cu umilinţă un "autori popular", cu totul înapoiat: s-a mulţumit să scoată, în etimologii fantastice, din latineşte pănă şi "cinstea" ("de la Spania chiste") şi "slava" (de la "solvo"), şi n-a mai cutezat a scrie pe înţelesul ţăranilor şi târgoveţilor fără-nvăţătură. Din această umilinţă a bătrâneţelor lui i se trage deci încetarea scrisului, care, deşi aproape fără urmări, nu e şi fără însemnătate. 

2 iulie 1906 (Vol. I, 1934, p. 163-170.)