








Nu s-a uitat nobila figură a Mitropolitului Moldovei Iosif, cel închis în lumea datoriilor sale duhovniceşti, a cărţilor pe care cu nesfârşită iubire le aduna, a facerilor de bine care-l aduseră a fi unul din oamenii cei mai săraci ai oraşului. Cel din urmă reprezintant al marelui curent de reformă bisericească, pornit, aproape în acelaşi timp, la Râmnic de marele episcop Chesarie, iniţiat şi în cultura enciclopediştilor Apusului, şi la Neamţ de sfântul monah Paisie, ucenic, precum astăzi o ştim, al lui Antonie Mitropolitul Moldovei, va ocupa un loc de cinste atunci când se va lămuri pe deplin - fiecare faptă după ce a fost, fiecare gând după adevărul lui, fiecare om după felul cum şi-a îndeplinit chemarea - istoria Bisericii româneşti în veacul al XIX-lea.
Se ştie că Iosif Naniescu a primit cinul călugăriei, în 1835, la Buzău, de la Chesarie, episcopul, cu aşa de mari merite culturale, de acolo. Acesta însuşi fusese crescut de Iosif al Argeşului, cărturarul ales, având legături în Ardeal cu dr. Molnar, şi Iosif venea de la Râmnicul lui Chesarie. Astfel numele de Chesarie şi Iosif întovărăşesc lumina care călătoreşte, îndemnând după raza ei mulţimile de clerici râvnitori de învăţătură, de la Râmnic la Argeş, de la Argeş la Buzău, de la Buzău la Argeş, unde a păstorit un timp Iosif Naniescu, iar de aici la Iaşi. Ce păcat că şi acest Iosif n-a dat Bisericii şi ţerii un nou Chesarie!
Se ştia tot astfel că Iosif cel venit de la munteni la moldoveni a fost la Buzău şcolarul acelor dascăli ardeleni cari, în spiritul lui Petru Maior şi al lui Şincai, deschiseră la 1836 Seminariul episcopal de acolo, că el a stat în Episcopie alături de ardeleanul Dionisie Romano, care a fost şi pe la Neamţul nostru şi al cărui spirit modern nu se sfia să trimeată maicelor traduceri după literatura apuseană. Curentele transformatoare din trei ţeri româneşti trecuseră astfel prin sufletul aceluia care singur a moştenit pe Veniamin Costachi.
Dar putem adăugi că Iosif Naniescu, Iosif cel din urmă, era basarabean.
Cu prilejul jubileului său din 1901, foaia oficială a Bisericii române arăta că el s-a născut în sătuceanul Răzălăii, din ţinutul Iaşului, ocolul Răutului, peste Prut, la 27 iulie 1820, opt ani după anexarea rusească, şi că fiul de preot, rămas curând orfan, se chema Ion Mihalachi. Cea dintăi petrecere în chilie i-a fost la mănăstirea basarăbeană Frumuşica, supt ocrotirea unui unchi, arhimandritul Teofilact. Cu acesta a venit la Sfântul Spiridon din Iaşi în 1831, stând doi ani supt cârja lui Veniamin însuşi, pentru ca împreună cu unchiul să meargă în 1834, după moartea marelui Mitropolit în Focşani, la biserica Profetului Samuil, - ultim popas moldovenesc.
Azi mai ales această amintire trebuie pusă în cuvenita lumină. Basarabia trebuie să-şi recunoască vrednicul fiu, iar noi se cade a-i mulţămi pentru că ni l-a dat.
(Vol. II, 1935, p. 323 - 325.)