








Rareori în presa noastră s-a vorbit cu atâta duioşie de un scriitor pe care moartea l-a strâns prea de curând, ca de basarabeanul Donici, mort deunăzi la Paris.
Au fost recunoaşteri, înduioşări şi mustrări. Nu se poate zice că recunoaşterea i-a lipsit fiului celui pierdut care, părăsind numele tatălui său, s-a întors în casa mamei sale şi a învăţat din nou limba pe care o auzise pe braţele acesteia. Venit din Petrograd sau din Moscova cu o adâncă iniţiare în viaţa literară rusească, împodobit cu prestigiul unui scriitor bine cunoscut acolo şi participând la cercurile cele mai distinse de intelectuali, aducând, vasăzică, şi cunoştinţi noi şi un nou fel de a gândi, de a simţi şi de a scrie, el a fost cald îmbrăţişat la Bucureşti. Dacă boemul incorigibil pe care-l formaseră cenaculele moscovite ar fi avut stăruinţa de care nu sunt lipsiţi atâţia mediocri, el ar fi putut juca, în viaţa noastră publică, în care aducea credinţă în neamul nostru, un rol de frunte. Mulţi cari-l plâng azi l-ar fi putut ajuta. Şi bag de samă că nici unul n-a cetit acele amintiri despre revoluţia rusească, pentru care i-am dat îndată prefaţa pe care o dorise.
Înduioşarea e firească. Am avut şi avem atâţia basarabeni cari datoresc naşterii lor în ţara de peste Prut tot ceea ce au. Atâţia s-au ridicat la situaţii nevisate şi se bucură de averi pe care nici nu le întrevăzuseră. El care la Paris între ruşi era apărătorul drepturilor noastre în Basarabia şi care convinsese despre ele pe un Alexinschi şi pe atâţia alţii, moare în cele mai triste împrejurări de sărăcie şi părăsire, consumat de oftiga culeasă în viaţa lui vagabondă.
(Vol. III, 1936, p. 325 - 326)