Literaţii şi violenţa

"Dacă revoluţia s-ar fi făcut sub Ludovic XIV, zicea Rivarol, Cotin ar fi trimis la ghilotină pe Boileau şi Pradon n-ar fi lăsat să-i scape Racine"... Vestitul om de spirit adăuga că numai mulţumită fugii peste hotar a scăpat el însuşi de răzbunarea unor literaţi satirizaţi de dânsul, care se făcuse jacobini. Între aceştia, unul ilustru: Saint-Just.

Istorici însemnaţi ai Revoluţiei fac parte strălucită literaţilor în cruzimile teroarei, şi unul din ei, Albert Sorel, după ce se sprijină pe vorbele lui Rivarol traduse mai sus, aduce, spre explicare, şi acest aforism al lui La Rochefoucauld: sălbăticia naturală face mai puţine crime decât amorul propriu. Tonul certurilor între literaţi era, în secolul XVIII, sălbatic destul - dar cred că nu mai mult decât acel al polemicilor de ziar şi broşură în momente de criză acută din zilele noastre, de pildă pe vremea afacerii Dreyfus. Şi apoi, sub teroare, nu scad oamenii în majoritatea lor, indiferent de meserie, la acelaşi nivel elementar omenesc de frică şi ură?

În înverşunarea lui fără frâu împotriva Revoluţiei, Taine s-a năpustit cu specială furie asupra oamenilor de carte şi condei, şi furia lui pare să fi făcut oarecum dogmă istorică. Procedarea este prea pătimaş sumară pentru a sluji la o evaluare exactă a cruzimii după categorii sociale. Stabilirea unor asemenea procente ale terorii ar fi lucrare instructivă; grea însă şi migăloasă excesiv. Ar cere o istorie a persoanelor detaliată la extrem. Este prea uşor şi simplu să arunci afirmaţia generală că fără otrava condeiului teroarea ar fi fost simţitor mai slabă. Cei care, în timp de asemenea scandal social, se ocupă cu măcelul, măcelăresc şi fără inspiraţie literară - şi Dumnezeu ştie cât ajung să cetească aceştia şi ce caz fac de cetit! Ar fi uşor şi distractiv să se facă o contraprobă cu bucăţi alese din măreţul pamflet al lui Taine însuşi; s-ar arăta atunci ce sanguinar literat a fost acest profesor de istoria artelor, şi ce îndemnuri grozave la ură, şi cruntă şi veninoasă, împotriva literaţilor din secolul XVIII debordează din paginile lui. Ce noroc pentru aceştia că erau răposaţi!... Taine este un furibund dascăl de teroare, un sfătuitor de măceluri rafinat, deci primejdios la culme. Şi în exemplul acesta se vede, ce-i dreptul, cum ura se încordează deosebit între oamenii de aceeaşi meserie: literatul Taine spumează cu specială pornire contra literaţilor Revoluţiei.

În realitate, sub teroare, cei ce par conducători, şi între dânşii acei care scriu ori vorbesc (şi bat cu deosebire la ochi prin aceasta), sunt duşi de spaima maselor care au în mână nu condei, ci cuţit, puşcă, ciomag, iar în suflet poftele simple ale omului natural. Teroarea a făcut-o mulţimea de apaşi ai Parisului, oaste flămândă sporită nebănuit cu imigraţia rurală dintr-o serie de ani cu ierni aspre anormal şi cu recolte mizerabile. Violenţele literare ale şefilor erau răsfrângerea groazei lor faţă de mulţimea care dicta, cu totul neliterar, dar cu un ton şi cu mijloace care nu admit replica, stilul general al momentului.

Un alt amănunt îmi pare mai interesant, pentru noi, cei de astăzi, în această problemă a rolului literaţilor în vremuri de violenţă. Oamenii veacului XVIII, şi literaţii îndeosebi, erau pătrunşi de sentimentalism umanitar. Se topeau de duioşie universală şi divinizau neamul omenesc. Optimismul lor despre fiinţa noastră nu avea margini: pentru dânşii istoria, de la ei încolo, avea să fie o pastorală dulce şi continuă, deoarece firea adevărată a omului este eminent angelică. Dar intelectualii zilelor noastre?... Există desigur un sentimentalism propriu veacului XIX şi XX; e circumscris însă în straturi de tot joase ale vieţii intelectuale de astăzi. Fruntaşii poartă, cum se ştie, semnul unul scepticism netemperat de vreo slăbiciune sentimentală. Sunt pesimişti hapsâni, şi un dispreţ susţinut şi aspru pentru omenire este tonul lor sufletesc fundamental. Naturalism neîndurat în artă şi în gândirea generală, mizantropie înveninată a lui Schopenhauer, doctrină delirant aristocratică a lui Nietzsche, ură şi dispreţ neîmpăcat, la artişti şi alţi intelectuali, contra "burgezului", contra celui de meserie mai puţin contemplativă - cu aceste condimente e dres spiritul literatului modern.

Ca să rămânem la exemplul preţios de mai sus, se poate dori ceva mai întunecat şi aspru decât gândirea lui Taine? Certurile lui Voltaire cu Freron ori cu Rousseau sunt copilării gălăgioase, şi un Voltaire era doar plin de gânduri zâmbitoare şi de simţire trandafirie - ori, cel puţin, se credea absolut dator să le afişeze. Dar iadul întreg, de când e, n-ar întrece teroarea pe care ar putea să o monteze un literat hrănit cu Taine, cu Schopenhauer, cu Nietzsche, ori cu duzinile de scribi care s-au agăţat de dânşii. Ca să mă îngrozesc mai puţin, stărui să cred că rolul literaţilor în teroare nu are să primeze niciodată. Primitivii care o aduc şi o practică sunt şi au să fie aceiaşi şi neliterari. În tot cazul, dacă, într-un vis urât despre o eventuală teroare europeană, te gândeşti la pregătirea sufletească a literatului modern, te cuprinde o stimă fără margini pentru moderantismul cel mai radical.