








La douăzeci de ani i se întâmplase lui Carl Spitteler, cel mort de curând şi repede proclamat principe al poeţilor germani de astăzi, să aibă o dragoste fără noroc. Din această supărare el a scos o temă literară şi planul unui roman - era literat prin vocaţie irezistibilă. Planul acesta din tinereţe l-a executat poetul la vârsta de şaizeci de ani. O jumătate de secol aproape l-a preocupat subiectul. Romanul intitulat Imago, apărut în 1906, este rodul copt atâta vreme.
Un tânăr, plin de calităţi rare, iubeşte: femeia nu se arată vrednică de dragostea lui. Tânărul sufere adânc, dar cu demnitate, şi se adăposteşte mândru în împărăţia senină şi aspră a gândirii şi a poeziei grave. Povestea intelectualului hipersensibil şi mândru (fiindcă e nestrămutat convins de eminenţa lui în ierarhia umană), care se îndrăgosteşte plin de aşteptarea nediscutată că trebuie să devie idolul femeii, este o temă foarte mult purtată prin literatura vremilor noastre. Ingredientele psihologice ale situaţiei sunt diverse. Vanitatea naivă, timiditatea şi stângăcia intelectualului nematur prepară acestuia o înfrângere erotică şi o jignire usturătoare a amorului propriu. Aşa-numiţii oameni dintr-o bucată nu pot uita asemenea suferinţi; viaţa toată le poartă cu ei, neîmpăcaţi cu lumea aceea pe care, "în cercul ei strâmt, norocul o petrece". Cred că în aceste profunde supărări fără leac se arată puerilitatea specifică intelectualului. Aproape oricine a observat copii ştie cât de îndărătnic se supără ei când sunt nebăgaţi în seamă, cum nu vor să vie la masă şi resping îmbufnaţi prăjitura după care suspină în ascuns, cum se închid în tăcere îndărătnică şi se ascund în fundul grădinii. Această revoltă mândră a copiilor care au fost trecuţi cu vederea tocmai când le ardea grozav să ocupe atenţia afectuoasă, ori poate şi admiraţia celor mari, se regăseşte, cu aspectele proprii sufletului adult, în psihologia poeţilor şi gânditorilor certaţi cu lumea cea absurdă şi rea în distribuirea bunătăţilor ei. Slăbiciunea intelectualului în domeniul practic îl face să fie un pasiv iritabil, care ajunge să-şi închipuie că bunurile şi onorurile de orice fel i se cuvin de-a gata, printr-un drept exclusiv, fundat în excelenţa naturii sale. Aici e originea puerilităţii radicale a intelectualilor afectaţi de o sensibilitate şi un orgoliu hipertrofic. E posibil ca la unii din ei dezechilibrul să ia naştere cu preferinţă în viaţa erotică. În cazul acestora, interpretările sexualiste ale lui Freud pot fi la locul lor.
Spitteler spune singur că romanul său este o confirmare a teoriei lui Freud: în tinereţe, eroul n-avusese îndrăzneala, nici putinţa să-şi lege viaţa cu femeia pe care o iubea. Mai târziu o întâlneşte măritată cu altul; şi atunci se dezvelesc amintirile dragostei fizice, năbuşită atâta vreme. Dar eroul e om prea serios; femeia îi pare prea frivolă. Ispita sexuală este învinsă de o chemare sublimă - omul serios se devotează artei şi meditaţiei solitare. Nu-i întâmplător, poate, că pe erou îl cheamă Victor, învingătorul; Spitteler e omul simboalelor cu înţeles moral, până la alegorie incluziv.
Semnificativ este numele pe care poetul îl dă artei inspiraţiei sale: Stăpâna cea aspră. Unul singur din poemele lui, Primăvara olimpică, are mai mult de 18 000 de versuri - Iliada are mai puţin de 16 000. Şi acest colos metric e pătruns de adânc pesimism, masa aceasta de versuri este hrănită de un statornic dispreţ pentru omenire. Fără îndoială, numai o muză foarte severă poate inspira aşa formidabile monumente. A scris Spitteler şi lucruri mai puţin sumbre, Fluturii, de pildă, operă publicată pe la mijlocul carierei sale poetice; dar aceste erau - zice el însuşi - numai un intermediu, ca să se întărească pentru continuarea operei maxime.
Poetul acesta era din neam de pastori, învăţase teologia, a fost chiar el pastor scurtă vreme. Este explicabil ca viaţa sexuală a unui copil cu fantezie şi nervi iritabili, crescut în astfel de casă şi în asemenea învăţături, să fie turburată de conflicte grave. Suflete ca acestea sunt focare de probleme şi evenimente morale. Acolo, aşa-numitele deziluzii în dragoste, mai exact: ofense ale mândriei sexuale, întâmplări altminteri banale şi nelipsite aproape în cariera oricărui debutant în erotică, pot fi dezastre care nu se mai repară. Pentru un tânăr cu o viaţă interioară excesivă, constatarea că lumea nu-i nici măcar atât de logic şi drept întocmită încât, cu necesitate oarecum divină, cea dintâi femeie care-l turbură să-l şi adore imediat, nemărginit şi perpetuu, îl surprinde zguduitor şi îl răneşte incurabil, ca un blestem nepătruns al naturii sau ca o monstruoasă nelegiuire a oamenilor. Atunci se poate ca energia şi demnitatea sexuală, ofensate mortal, să se transforme în energie poetică şi să rodească în multe zeci de mii de versuri. Poate că în cazul acestor tipuri extreme care nu vor să primească de la viaţă, în nici o parte a ei, decât ori tot, ori nimic, construcţiile lui Freud îşi află potrivită, dar totuşi relativă aplicare. Fiindcă nici aici nu e de înţeles ca erotica perturbată să fie izvorul unic al producţiei poetice.
Pansexualismul doctorului vienez este o obsesiune personală consumată ca teorie medicală cu pretenţii filozofice. Autorul acestei doctrine, la constituirea căreia a contribuit poate şi simplismul grăbit, caracteristic disciplinelor empirice care ar vrea să fie exacte, este probabil el însuşi "cazul" clasic din care a ieşit "teoria". Afară de specificii bolnavi erotici, oamenii sunt mânaţi mult mai violent de apetituri economice şi de setea supremă a stăpânirii şi a gloriei decât de pofte şi ambiţii sexuale. Pentru ca să nu ia seama la această eclatantă evidenţă, observatorul trebuie să fie robit cu totul unei idei fixe.
Mulţimea oamenilor se consolează lesne şi simplu de primele insuccese erotice, ca şi de cele următoare. Puţini au memoria sexuală aşa de nenorocită ca Spitteler şi eroii lui. Puţini rămân cu sufletul zdruncinat şi nemângâiat pe urma primelor întâmplări de dragoste, până într-atât, încât să fim reduşi a explica viaţa lor toată prin astfel de perturbări disproporţionate şi unilaterale. Obstacolele pe care viaţa civilizată le pune în calea instinctului de reproducţie iau proporţii grozave numai pentru câteva suflete, uneori de elită, dar mai adesea simplu bolnave din născare printr-o nenorocită împerechere a orgoliului cu timiditatea şi stângăcia socială. Lumea mare este mult mai sănătoasă şi rezolvă greutăţile psihologice şi sociale ale activităţii erotice mult mai lesne şi mulţumitor decât îşi închipuiesc psihiatrii bolnavi de obsesiuni, fie ele cât de original şi amuzant manifestate.