Intelectualul

Intelectual curat se poate numi, cred, numai omul obsedat de inteligenţă: acela care, normal şi necesar, opune realităţii trebuinţa şi capacitatea pură de a înţelege, fără nici un respect pentru orice alte interese pe care viaţa, cu vigoarea ei indiscretă, le împinge obişnuit pe primul plan al sufletului. Atitudinea aceasta este rară şi monstruoasă. Rară, probabil fiindcă un minimum de lucrare intelectuală este prea de ajuns pentru a realiza o adaptare deplin plăcută şi prielnică organismului; şi se cuvine să o numim monstruoasă dacă ne uităm numai o clipă la cursul tipic al vieţii, cu condiţia ca, pentru acea clipă măcar, să fim înşine intelectuali în înţelesul stabilit mai sus.

Montaigne, La Rochefoucauld, Anatole France sunt, printre oamenii vestiţi, exemple cât se poate de complexe, mi se pare, pentru tipul pe care-l avem în vedere. Toţi trei s-au arătat în vremuri de mare fierbere istorică, şi toţi trei s-au dovedit stângaci şi inutili până la comic când au încercat să ia atitudini active, adică radical străine naturii lor intime.

În trecut era foarte primejdios să fii intelectual pe faţă; de aceea este adeseori greu de găsit şi verificat realizările istorice ale tipului. Descartes a fost poate un intelectual curat; oarecare conversaţii ale lui, nu demult date la lumină, te fac să crezi că toată risipa lui barocă de argumente teologice a fost poate numai o prudenţă. Şi Kant poate şi-a ascuns intelectualismul radical sub distincţia între postulatele practice şi cele teoretice, asupra căreia el stăruie cu o grijă care cam bate la ochi. Silinţa pe care o pune omul acesta supraprudent pentru ca să adăpostească la loc de respect idealurile consacrate are uneori un aer curios de naivitate şireată.

Goethe, impecabilul poseur, îşi făcuse o a doua natură din atitudinea lui prea bine susţinută de critic universal aprobativ şi oarecum ex officio al tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Rolul acesta de prelat optimist panteist, pus să blagoslovească regulat universul, colorează toată fiinţa intelectuală a omului. Din această atitudine de perpetuă binecuvântare a scos Goethe regula de a dezaproba în bloc orice negaţie şi orice critică, sub cuvânt că trebuie respectată absolut creaţia, şi a condamnat absolut, de pildă, arta caricaturii. Prin acest costum ţesut din superbe blagosloviri este greu să zăreşti formele adevărate ale acestei inteligenţe excepţional de intense, şi nu se poate hotărî în ce măsură seninătatea lui ceremonioasă trebuie înscrisă la rubrica neeufemistică a unui je m'enfichisme simplu şi salubru. Nu se poate şti, prin urmare, ce atitudine reală era sub această protecţie a universului care avea un aer foarte diplomatic. La Nietzsche, în sfârşit, tot excesul de critică a fost numai un provizorat: el era de la început idolatrul zvăpăiat al unei umanităţi închipuite din visuri literare şi din străvechi dogme moralo-teologice.

La cei trei dar, numiţi la început, ca unii ce mi se par a fi cazurile cele mai unilaterale şi mai pure, rog pe cetitor să se gândească ori de câte ori voi scrie aici cuvântul: intelectual. La toţi trei gândirea pluteşte într-un aer specific, rece şi tare, care stimulează fără să ostenească şi satisface fără să sature. Dorinţa liberă şi curată de a şti şi a înţelege vibrează neobosită în fiecare rând scris de dânşii. Montaigne şi La Rochefoucauld au încetat, curat numai prin vechimea lor, de a mai fi supărători. France este actual încă şi supără. El a făcut oarecum literatură imposibilă. Aluziile arheologice, jocurile îndărătnice de raţionament, parodiile istorice sunt ca o farsă continuă pentru cetitorul mediu, domol la minte, şi a cărui cultură este aşa de generală încât se pierde aproape în totală inconsistenţă.

Să distingi fenomenele şi să le descrii cu băgare de seamă, să precizezi prudent - aceste sunt operaţii prea obositoare şi devin îndată nesuferite pentru mulţimea oamenilor. Asemenea lucrări mintale cer mult timp, dau adeseori concluzii negative, desfac şi leagă ideile altfel decât cum sunt obişnuit legate şi - ceea ce-i mai rău poate - dau impresia că operaţia nu se poate sfârşi niciodată. De aceea ori de câte ori omul negânditor se loveşte din greşeală de sfera gândirii curate, el se supără, fiindcă simte acolo ceva care nu-i este de folos imediat, ceva foarte străin şi prin urmare duşman. Peste toate aceste, omul negânditor simte încă, la caz de asemenea întâlniri din greşeală cu semnele gândirii stricte, că în aceste ciudate lucrări se arată o putere specială, care nu poate fi, cu oricât necaz s-ar pune el împotriva ei, nici anulată şi nici măcar vremelnic oprită. Şi această constatare îl supără mai mult ca oricare alta, căci el vede atunci în faţa lui o forţă nu numai nelămurită şi străină, dar şi indestructibilă.

În forme felurite, voinţa impulsivă se zbate împotriva minţii curate, care tinde să o subjuge şi să o desălbăticească. Lupta aceasta este veche ca lumea, şi nu cred că ar putea cineva anunţa cu hotărâre cum se va sfârşi. De zece ani acum voinţa triumfă cu o incomparabilă pompă. Dar mai demult poeţii îi anunţă victoria, filozofii se întrec să justifice smintitele ei obrăznicii, palavragii de toate culorile varsă cu patos mofturi răsuflate peste isprăvile ei cele mai absurde. Iar prostimea din toate clasele înghite mulţumită această atmosferă antiintelectuală şi exact potrivită intelectului acestei prostimi. În orice autentică încarnare a spiritului comun, în orice grupare, cenaclu, sectă, partid, ceea ce loveşte şi amuză cu deosebire este silinţa fierbinte cu care se cultivă lenea gândirii şi hărnicia voinţei.

A zice scurt că cei mai mulţi oameni sunt proşti este un pseudoparadox vulgar şi simplist.

Majoritatea speciei noastre pare, într-adevăr, că se compune din imbecili de temperament, dar este bănuială că solicitările practice dezvoltă atât de tare lenea de a gândi, încât capitalul manifest de inteligenţă s-ar putea să fie mult prea mic faţă de acel latent.

Atât interesele imediat practice, cât şi vanitatea atotputernică îmboldesc drăceşte pe om să iasă în evidenţă, prin urmare să ştie ceva, să judece, să generalizeze, cum s-o putea, despre ce s-o putea, repede, simplu, hotărât.

Acest vălmăşag de negândire este, fireşte, improductiv. Inventivitatea intelectuală nu poate fi în saloane, în cafenele, în goana publicisticii zorite; ea presupune elaborare înceată, se dezvoltă capricios şi greu. De la formulele autentice până la circulaţia vulgar foiletonistică, produsele intelectuale se degradează treptat. În generalizări stupide sau în îmbălări sentimentale descoperim, cu ciudată surprindere, urmele schimonosite ale unor delicate şi depărtate gânduri.

Dar, se înţelege: tocmai în zona cea mai de jos a foiletonului ambiţia inventivităţii este puternic încordată. Acolo se ceartă oamenii cu deosebită vioiciune pe tema originalităţii. Acolo se constituie dogma eleganţei uşoare, a inspiraţiilor subite, a talentelor săltăreţe, care din nimic scot pietre scumpe - o întreagă estetică şi psihologie panglicărească, bună să păcălească novici, câtă vreme n-au apucat să intre şi ei activ în maşinăria aceea vicleană şi puerilă.

În aceste forme ale spiritului negânditor efortul intelectual este un moft. Nu este nici născut, nici condus din pornire autentică, ci un marafet pus la cale din necesităţi practice, fie ele trebuinţe imediate vitale, ori numai simplă vanitate. Totul este aici nu să ajungi după legile specifice ale intelectului la rezultate pur intelectuale, despre a căror efecte practice să se avizeze ulterior, ci numai de a ajunge repede, cu un minimum de efort intelectual, la efecte pur practice.

Astăzi lumea toată se găseşte în stare de voluntarism acut. Intelectualii propriu-zişi, dacă mai sunt vizibili, sunt deopotrivă duşmăniţi din două părţi: de lumea conservatoare, ca şi de cea revoluţionară. Ei sunt atât de puţintei şi de mititei, şi lumile aceste aşa de mari şi grozave, încât intelectualii la mijloc se arată, iertaţi-mi vorba, destul de caraghioşi.

În general le trebuie mult tact intelectualilor ca să nu fie caraghioşi, când se întâmplă să fie aruncaţi în vreun scandal, indiferent dacă e acela un război de cafenea ori răfuiala unui contingent întreg. Intelectualului, autentic sau şi de simplu amatorlâc, nu-i şade bine să stea au-dessus de la melee, fiindcă şi aşa e mult prea aproape de dânsa şi poate să-l ardă, ci să se poarte aşa ca şi cum la melee ar fi tocmai la depărtare potrivită pentru ca s-o observe cât mai limpede.

Puţină vreme după armistiţiu, un muzicograf util, care are slăbiciunea onestă să se creadă romancier filozof, împreună cu un cvasi povestitor, au vrut ca, împreună cu intelectualul pur Anatole France, să organizeze un fel de opoziţie universală şi generoasă.

France e acum bătrân de tot şi a fost totdeauna rezervat şi nonchalant.

Nu ştiu anume ce s-a pus atunci la cale şi nici nu importă prea mult. Presupun că organizaţia fiinţează onorabil şi se mişcă domol, fiindcă nici nu se poate altfel. Cred însă că intelectualii din natură n-au de ce să se organizeze ca atare. Colaborarea lor se face fără organizaţie şi fără premeditare, şi numai aşa poate avea specifică valoare. Sindicalizarea inteligenţelor este un nonsens. Să fie, acel care are de la natură chemare, intelectual cât mai competent pe seama lui - destulă muncă va avea pentru o viaţă de om, fără să se mai încarce cu delegaţii, congrese şi misiuni.

Dar şi altminteri intelectualii, de orice specie, n-au nevoie să se îngrijoreze special şi direct de soarta lumii. Hârtia tipărită este încă la preţ bun. Orice tânăr care se simte intelectual, aşa ori aşa, îşi poate realiza vocaţia imediat în formă subzistenţială, numai condei iute să aibă şi să ia bine seama la struna pe care şi-o alege, fiindcă nu toate au răsunet egal pe piaţă.