Genii agitate

"Lumea merge încet spre înţelepciune", a zis odată Voltaire. De multe ori a zis el dimpotrivă... Mi se pare demn de însemnat că Anatole France a transcris amplificând tocmai această sentinţă optimistă a patriarhului iritabil şi satiric. France zice: încet dar sigur omenirea realizează visul înţelepţilor. Poate că amândoi îşi vor fi făcut în minte rezerva: mai mult încet decât sigur. Fiindcă despre amândoi putem bănui că accesele lor de optimism umanitar erau mai mult sau mai puţin făcute de dragul ideii progresului, şi pentru că şade frumos filozofului să fie măcar uneori cât se poate de conciliant faţă cu lumea cea mare.

Fără îndoială, lucrul e plin de greutăţi. Mai întâi, înţelepţii singuri nu s-au înţeles între ei asupra visului pe care-l visează. Aproape fiecare visează altfel. Care din atâtea vise îl va fi ales mulţimea spre realizare? Şi apoi, trecerea visului dintr-un cap înţelept în acele, orişicât, mai puţin înţelepte, ale celor mulţi care sunt chemaţi să-l realizeze, a avut mai totdeauna aşa efecte modificatoare, încât înţeleptul cădea, în faţa lor, la grele gânduri. De obicei, înţelepţii se ţin departe de fierberile vieţii.

E greu de hotărât întrucât această rezervă a înţelepţilor faţă cu norodul cel mare, rezervă care uneori merge până la înstrăinare, a împiedicat pe cei mulţi să realizeze mai repede visele înţelepţilor.

Trebuie amintit îndată că norodul n-are vreme, nici putere, şi la urma urmelor nici gust, să se intereseze de ce trece prin gândul filozofilor. Cred că această împrejurare lungeşte şi îngreuiază mai cu seamă drumul de la înţelept la cetăţenii cari au să-i prefacă ideile în faptă. Oamenii au deci să aleagă între două explicaţii, sau să le împace cumva pe amândouă. Pentru acesta e necesar să nu uităm că au existat şi înţelepţi cari s-au amestecat foarte de aproape cu lumea. Nu vorbesc cumva de apostoli şi profeţi: persoana şi funcţiunea acestora nu are rost decât prin mulţime şi pentru ea; ci de gânditori propriu-zişi, de genii, cum am zice, ştiinţifice.

Socrat şi Giordano Bruno sunt, mi se pare, cele mai perfecte exemplare de înţelepţi neastâmpăraţi. Socrat a fost desigur un geniu ştiinţific. A fost doar cel dintâi, cât se poate şti, care şi-a dat seama de natura ideilor generale, prin urmare de valoarea conştiinţei ştiinţifice însăşi. A avut însă originalitatea să renunţe la ştiinţele propriu-zise, să se întoarcă de la dânsele cu dispreţ chiar, ca să facă excluziv morală "ştiinţifică" şi aplicată. Fiul moaşei ateniene s-a devotat, cum zicea, să moşească spiritele, pentru a le face să deosebească preciz binele de rău. După judecata lui, omul face rău numai din neştiinţă, ori mai exact: fiindcă nu caută să definească riguros ce e bine. Socrat avea apucături mistice: vorbea adeseori de un duh care-i dă sfaturi, de glasuri care-i spun ce să facă în caz de nedumerire. Şi l-au văzut oamenii pe malul mării, stând vreme lungă în nemişcare de fachir. Fără să atingem cât de puţin caracterul hotărât eroic al vieţii sale, îl putem numi, cred, un apostol pedant şi humoristic. Vorbim, negreşit, de metoda purtării sale în public. Şi putem adăugi că trebuie să fi exasperat lumea ca un copil drăcos şi farsor până la perversitate. O viaţă întreagă au răbdat atenienii să le iasă în cale peste tot şi oricând, l-au răbdat să-i inchiziţioneze fără preget cu ironiile lui chiţibuşare. Platon, se înţelege, potriveşte dialogurile aşa că adversarii lui Socrat nu zic mai mult decât da, nu, desigur sau din contră - replicile lor sunt rareori altceva decât ison deghizat. S-ar putea zice că atenienii şi-au înghiţit multă vreme obiecţiile, şi de aceea au replicat, la urmă şi dintr-odată, atât de brutal. Lunga glumă pedantă s-a sfârşit într-o tragedie simplă şi posomorâtă.

În fond, Socrat voia să revoluţioneze constituţia şi societatea ateniană. Care a fost, din acest punct de vedere, rezultatul amestecului acestui înţelept, cu mulţimea neînţeleaptă? Modificarea socială şi politică a Atenei, ca şi a Greciei întregi a hotărât-o puterea macedoneană, fără îndoială cam altfel decât înţeleptul care visa societate organizată după ştiinţă, adică pe înţelesul lui, după morală. Prin teoria ideilor, Socrat a pregătit naşterea logicii ca ştiinţă; în filozofia teoretică dar, locul lui este printre cei mai mari. Moartea lui l-a aşezat între martirii iluştri. Ce preţuieşte însă, în special, agitaţia lui, colocviile lui ironice chiar prin stăruinţa şi repetarea lor, obsedante ca ticurile personajelor de comedie?

*

La fel se pune întrebarea pentru celălalt exemplu de înţelept febril. Giordano Bruno, ca tânăr călugăr dominican, atrage atenţia necăjită a superiorilor prin ideile lui neortodoxe asupra treimii. Pe urmă se înflăcărează de teoria lui Copernic, fuge din mănăstire şi din Italia, călătoreşte, se agită şi se ceartă, prin Franţa, Anglia, Sviţera şi Germania, pentru astronomia cea nouă. Viaţa aceasta, una din cele mai convulzive în istoria intelectualilor, se sfârşeşte la Roma pe rugul ereticilor. Ce valoare efectivă a avut acest delir ştiinţific şi metafizic pentru acreditarea ideilor lui Copernic?

Charles Renouvier, filozoful, publicase acum cincizeci de ani o carte ciudată, Uchronia. Acolo scrie el istoria Europei cum ar fi fost, dacă împărăţia romană s-ar fi întărit aşa ca să ţie în frâu pe barbari, iar creştinismul n-ar fi fost în stare să-i surpe, în chip revoluţionar, instituţiile şi moravurile. S-ar putea încerca tot astfel un joc istoric, dacă am imagina viaţa intelectuală scoţând din ea geniile agitate, întrucât sunt agitate, şi nu numai genii.

Spiritele contemplative sunt natural dispuse să nu preţuiască agitaţia. Goethe, contemplativ extrem, zicea că toţi entuziaştii (Schwärmer) ar trebui spânzuraţi înainte să împlinească 30 de ani. S-a gândit el cumva la vârsta lui Isus? Ar fi fost în stare, cât era de păgân. E amuzant însă că chiar un înţelept aşa de strălucit prin liniştea lui se gândeşte atât de grabnic şi radical la violenţă. Aceasta dă de bănuit că atitudinile extreme sunt naturale chiar pentru naturile cu aparenţă de sublimă seninătate. Tot Goethe spunea doar despre el însuşi că are spiritul prea conciliant pentru a putea suporta tragedia. Totuşi, ar fi fost de părere că împotriva lui Isus poate, împotriva lui Socrat desigur, măsurile de siguranţă s-au luat prea târziu.