Sufletul slav

Pe piaţa culturii curente "sufletul slav" este o floare de stil foarte comună, care începe chiar a se vesteji. Fusese, curând după începutul războiului, lansată ca trufanda de la Paris, se înţelege. De aceea şi la Bucureşti se zicea mai mult pe franţuzeşte - l'âme slave, cu intonaţie suavă şi delicat emoţionată. Deveneai interesant dacă ajungeai să-ţi găseşti urmând spiţa neamului, ceva sânge slav. Prin slav se înţelege, în uzul elegant al cuvântului, numai rus şi polonez - prestigiul ruşilor este pasionalitatea şi misticismul, al polonezilor graţia exquise. Sârbii, cehoslovacii şi alţii, sunt ca şi cum n-ar fi; sunt istoriceşte destul de obscuri şi mai ales fără nici un lustru aristocratic.

Puţină vreme înainte de revoluţia rusă trăia şi gazetărea la Petrograd un ziarist francez - nu mai ştiu cum îl chema - care agăţa neobosit în articolele lui l'âme slave la toate colţurile - negreşit, cu epitete entuziaste: sufletul slav e candid, violent, dulce, fugos, adânc, visător, copilăros..., şi mai ales: impenetrabil, dar în definitiv, fermecător peste măsură. Acest lirism cătră sufletul slav a ţinut, cu remarcabilă fierbinţeală, până la revoluţia bolşevică. Câteva săptămâni după ce "l'âme slave" a făcut explozie de-a binelea, acelaşi gazetar francez arunca soldaţilor sovietici epitete de altă sonoritate: unsuroşi, puturoşi, păcătoşi. În scurt "sufletul slav" se împuţise pentru nările gingaşe ale parizianului.

În treacăt, e potrivit să amintim că Franţa generoasă pusese încă alte capitaluri decât lirism trandafiriu - şi mult mai grele la cântar - în afacerea cu "sufletul slav", care ameninţa acum să nu mai fie deloc plăcută, să-şi piarză, prin urmare, orice haz poetic. Sufletul acela fermecător se arătase să aibă prea mult imprevu. Inerţia admirabilă a locurilor comune a fost, se înţelege, mai tare decât surpriza dureroasă în domeniul practic, şi sufletul slav a continuat să existe literar şi să facă servicii de şic poetico-filosofic în conversaţii delicate, în discursuri şi toasturi aprinse, în romane şi piese de teatru. În pauze de concert, aceste două cuvinte decorative se aud încă foarte mult: muzica rusească se află în circulaţie atât de intensă şi comună încât a ajuns marfă de admiraţie vulgară, fără control nici nuanţă.

*

Mai interesantă totuşi decât întrebuinţarea literară a sufletului slav este, cred, decepţia pe care a provocat-o în adoratorii ei comuni revoluţia bolşevică. Mi se pare că dintr-o asemenea întâmplare s-ar putea înţelege cât de greşit este să taxezi în bloc "sufletul" unei naţii. Popoarele sunt alcătuite din clase, şi asta nu-i lucru neglijabil. Despre sufletul, mai precis, despre interesele hotărâtoare ale claselor, romanele şi reportajul sentimental nu informează serios. Şi nu numai de clase trebuie să ţină socoteala cine vrea să cunoască o naţie, ci şi de situaţia ei în timp. Nemţii au fost odată poporul "gânditorilor şi al poeţilor", pe urmă, după nu prea multă vreme, popor straşnic de negustori, industriaşi, soldaţi. Acum ei încep să înveţe politica, lucru cu totul nou pentru dânşii, şi de pe acum chiar dovedesc un talent destul de frumos pentru această dramatică ocupaţie. Astfel, cu vremea, aspectul "sufletului" popoarelor se schimbă considerabil. Numai diletanţii naivi nu ştiu asta; iar politicianii momentului ignorează dinadins acest adevăr, pentru ca să arunce în capul mulţimii locuri comune simpliste şi sonore.

Momentul istoric trebuie avut mai cu seamă în vedere, pentru a înţelege întrucâtva caracterul unui grup uman. Şi cu deosebire nu trebuie uitat că avem a face cu momente, nu cu caractere veşnice. Rusia era şi este o ţară social-bolnavă: contrastul între formele politice şi realitatea economică şi intelectuală era acolo excesiv. Schimbarea formelor politice ajunsese obsesie; rusul trebuia să fie inevitabil monoman, fanatic, desperat sau credincios de ultima naivitate.

În Berlin trăia un profesor de filosofie, Alois Riehl. Dascălul acesta e destul de puţin cunoscut afară din ţara lui. Cursurile sale erau aşa de greu de urmărit, încât şi nemţii cari se destinau filosofiei le ascultau de două sau trei ori ca să se folosească adevărat de dânsele - era un cap de o subtilitate rară, şi omul avea obiceiul să vorbească oarecum ca pentru gândul lui, nicidecum ca pentru ascultătorul care trebuie iniţiat. Nu ştiu de ce Riehl avea admiratori fervenţi printre ruşi. Şi încă cum! Am văzut tineri ruşi cari ştiau doar o sută de vorbe nemţeşti, şi veneau totuşi să-i asculte evlavios cursul de teoria cunoştinţei. După o lecţie grozavă despre logica matematică a lui Boole, am întrebat pe unul din tinerii aceia credincioşi despre interesul lui atât de fierbinte pentru Riehl. Mi-a răspuns, chinuindu-se greu cu vorbele nemţeşti: "Riehl îţi dă o concepţie de viaţă..." Aveam desigur a face cu un om prea religios, care dintr-o lecţie despre aşa-numitul calcul logic, ţinută într-o limbă lui aproape neînţeleasă, extrăgea direct - "o concepţie de viaţă". Era aproape întocmai situaţia unei bătrâne ţărance catolice care asculta latineasca preotului. Desigur aşa puteri simple şi uriaşe trebuiesc, ca să se răstoarne împărăţiile. Un rus foarte europenizat şi cât se poate "desrusit", căruia îi arătam nedumerirea mea în privinţa compatrioţilor lui faţă cu filosoful cel atât de greu de înţeles, mi-a spus: Ce-ţi baţi d-ta capul! Rusului i-a intrat cine ştie cum în minte că Riehl poate da argumente contra ţarismului. Atâta-i ajunge. 

*

Acum, care om, având cât de puţină rigoare intelectuală, va putea zice cu hotărâre că această ciudată stare religioasă a tânărului rus din anul 1900 este un caracter fix al sufletului rusesc, necum al celui slav în general? Până astăzi ruşii s-au arătat să fie artişti de mâna întâi, eroi, martiri, apostoli. E serios să afirmi că n-au să fie niciodată negustori, industriaşi şi organizatori proverbiabili?

Toată experienţa istorică vorbeşte energic, oricui vrea şi poate să înţeleagă, de maleabilitatea extremă a speciei noastre şi a grupelor sale. Plicticoasă şi descurăjătoare este, în faţa acestei experienţe atât de luminoase, tenacitatea platitudinilor pretinse etnografice cari dospesc îndărătnic în minţile trândave, hrănite acolo de ignoranţa literaţilor şi de procedările grosolane ale agitatorilor. Pe ruşi, diletantismul vulgar îi tratează când de îngeri sublimi şi incomparabil interesanţi, când de iremediabile brute aziatice. Psihologia popoarelor, practicată astfel, este un joc pueril, fastidios şi inept; - nu totdeauna inocent, fiindcă adesea în el se ascunde lene mintală sau rea credinţă, ori şi una şi alta.