Explicaţie finală

Războiul, reabilitând violenţa, a vărsat în viaţa europeană cantităţi mari de sinceritate; siluirea e doar o pornire eminent imediată şi naturală în majoritatea indivizilor din specia umană. Din punct de vedere sufletesc, rezultatul autentic şi direct a fost de a da pe faţă această pornire.

Însă criza nu a fost simplă; efectele ei trebuiau să fie variate, şi uneori să se contrazică ciudat.

Nimeni, de pildă, din cei cu răspunderea supremă a trebilor publice europene nu vrea să-şi atribuie gloria de a fi dorit şi început războiul, ci toţi vor să arate că se trudesc să asigure pacea.

Scribi, robi ai claselor conducătoare, porunciţi anume să vocifereze, cu patos de cafenea, un nietzscheism de răspântie, se ciocnesc de alţii tocmiţi să tămâieze masele, pe cele de sus, ca şi pe cele de jos, cu arome creştine anume drese pentru uzul actual. Astfel, violenţa sau caritatea evangelică pot fi pe rând adorate, cu mondenă graţie, de aceiaşi oameni.

Bărbaţi de stat cochetează cu aspiraţiile cele mai indiscrete ale feminismului, şi visează totuşi să reînfiinţeze familia patriarhală, în toată rigoarea disciplinei sale antice. Iar reacţionari vehemenţi învârtesc, la ocazie, ochi dulci spre lucrătorii cei mai roşii.

Criza războinică a revărsat un amestec original de adevăr, de contraziceri deşănţate şi grimasă.

Consecvenţa este o povară, pe care omul obişnuit o aruncă fără scrupul în viaţa de toate zilele, sau chiar în cea oficială şi solemnă; şi uşuratic el adoptă idei a căror origine n-o ştie şi al căror rost n-are timp nici putere să-l înţeleagă, ca să se apere de obiecţii nu totdeauna uşor de priceput pentru mintea lui simplu practică.

Astăzi clasa burgeză întâmpină multe greutăţi ideologice, şi în spiritele comune se produce o aiureală din mijlocul căreia răsar atitudini autoritare fără alt fond decât o nervozitate arogantă foarte stângaci consumată. În nedumerirea aceasta ideologică, burgezia îşi caută uneori adăpost în filozofia unei alte clase, şi se face, fără chibzuinţă şi fără bun-gust, stegarul nobilimii de sânge, desfăşurând un conservatorism inutil pompos, de simplă maimuţăreală. Dar, fără îndoială, doctrina însăşi aristocratică şi conservatoare nu se reduce la astfel de manopere cabotine; ea poate fi, astăzi, reprezentată serios şi fundată inteligent. În România, de exemplu, oameni eminenţi au dat formă strălucită, şi logică şi estetică, unei doctrine conservatoare potrivite ţării acesteia. Totuşi, societatea românească întârzie, în unele privinţi, atât de surprinzător în faza imitaţiei primitive, încât, acum proaspăt, înfloreşte la noi un conservatorism pur francez - sau mai preciz: burbonic - care desigur face figură pitorească, dar şi foarte bizară în patria lui Carp şi mai ales a lui Eminescu.

Atitudinile aristocratizante ale burgeziilor apusene sunt adeseori, ele singure, imitaţii puţin graţioase şi de slabă valoare practică. Copiile sud-est-europene ale unor astfel de imitaţii vor figura, probabil, numai ca un paragraf mărunt în istoria amuzantă a vremii noastre.

Luciditatea aspră şi rece este tradiţie în clasa burgeză şi principiu al civilizaţiei uriaşe pe care această clasă a creat-o. Primatul inteligenţei formează temelia bunului-gust al burgeziei şi nobleţea spiritului ei specific. Oameni ca Norman Angell, Keynes şi Caillaux dovedesc că această tradiţie a inteligenţei este vie, că luciditatea burgeză nu s-a topit toată în frigurile prin care trece astăzi lumea.

Am credinţa că o clasă, ca şi un om, se poate adapta chiar celor mai aspre şi complicate încercări, fără a se deda la tumbe şi grimase. Cetitorul a văzut desigur că ţinta celor cuprinse în această carte e mai ales să denunţe contraziceri şi strâmbături sufleteşti şi sociale, care vin să pocească din ce în ce mai des şi mai dizgraţios fizionomia omenirii cultivate.