poezie

 
Smerit stă, dar privirea-i drăcească, aţintită,
Trăieşte chiar pe pânza ce-l poartă-ntruchipat,
Iar grijile şi truda adânc îi au brăzdat
De cute faţa stinsă, firavă, ofilită.
 
Cu duhul său cel ager, cu mintea-i iscusită
El multe uneltit-a şi câte-a şi-ndurat,
Ca-ncet, treptat, s-ajungă, slăvit şi tămâiat,
Să ţie ţara-ntreagă sub gheara-i răstignită.
 
De jale şi de groază cumplit semănător,
Atotputernicia-i de mare dregător,
Încununat de faimă fu fără ţărmurire,
 

Fabulă

Cică nişte cronicari
Duceau lipsă de şalvari.
Şi-au rugat pe Rapaport
Să le dea un paşaport.
Rapaport cel drăgălaş
Juca un carambolaj,
Neştiind că-Aristotel
Nu văzuse ostropel.
„Galileu! O, Galileu!
Strigă el atunci mereu –
Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi.”
Galileu scoate-o sinteză
Din redingota franceză,
Şi exclamă: „Sarafoff,
Serveşte-te de cartof!”

Morală

Pelicanul sau babiţa.

De este-n lume-adevărat
Că-ndrăgostiţii au aflat
În germinal sau în brumar
Avîntul altfel nesperat
E că-n himeră-şi fac hotar.

Şi pacea serii de-o iubesc
Cu umbrele ce amăgesc
Natura chiar – augusta mamă
E ca-n visare se voiesc
Şi de himeră nu au teamă.

Ei rîd de vise-amăgitoare
Şi nu se tem că omul moare
Că-n timpul lui Homer mai speră...
Sunt singuri fericiţi sub soare:
Că fericirea – e-o himeră.

Nu mă-mpiedica de-a plînge
Dacă am darul lacrimei
Durerea în plîns o poţi înfrînge
Şi speri ceva în boaba ei.

Nu ştii că-n plîns de-atîtea ori
Poţi să-ntrevezi o rază nouă
Şi că-i la fel cum pentru flori
E-o reîmprospătată rouă?

Nu ştii că plînsu-i izbăvire
La orice inimă înfrîntă?
E ultima înveselire
Ce-adesea durerea o cîntă.

Cînd plîngi speranţa nu te-nfrînge
Şi vezi ceva în raza ei
O, lasă-mă, amice–a plînge
Dacă am darul lacrimei.

Mereu îi găseşte cusururi
Cînd vorbeşte de a lui ţară;
Cu toate-aceste neajunsuri
Îi este totdeauna dragă.

O critică fără-ncetare;
Chiar sincer o compătimeşte.
Totuşi, îi sare în apărare,
Pentru că pe ea o iubeşte.

Mai ales când timp îndelungat
Departe de patrie şi casă
Iubirea adâncă s-a aflat
În inima necredincioasă.

Iar când fiii nerecunoscători
Îi cer iubire şi mângâiere,
Le deschide braţele tuturor
Şi la piept îi strînge cu putere.

O, Doamne! Cer iertare, aş vrea acum să mor!
N-am şaisprezece ani! Dar viaţa mea-i amară,
Şi inima mi-e tristă, speranţele nu cobor
Şi fără de prieteni, ruina mă-mpresoară!

Mai bine e să mor. Nici nu mai pot să plâng,
Şi lacrimile au un farmec ne-ntrecut ...
Când nu mai pot de-o vreme nici lacrimi să mai strâng,
Vreau moartea să-mi aducă odihna ei de lut.

Paris, iulie 1886

          Acelaşi farmec verde
          Şi ochiul nostru viu
          O primăvară verde
          Şi-o toamnă-n arămiu.

Că dacă primăvara, cu voci de păsărele
Ne-nveseleşte-n cântec de paseri neînvinse,
Şi toamna calmă, tristă, cu vânturile grele,
Ne linişteşte-n taină cu umbrele ei stinse.

Sărmana filă-n care aştern
A gândului comoară
Nu ştii câte dureri se cern
Când vin spre tine iară.

Ca lumea, rece mă priveşti
Mă vezi surâzătoare
Dar rana cum s-o potoleşti
Când inima te doare?

Sunt rele care nu se scriu
Şi nu se spun în şoapte,
În ele chinu-i tot mai viu
Şi sufletul e-o noapte.

Poţi să mă plângi hârtie deci
Ca muta mărturie;
Ce grea amărăciune
Să râzi, când plânsu-nvie!

Ah! crudele genus, nec fidum femina nomen! (Tibul)

O inimă de Evă, enigmă-n veci profundă!
Din foc divin şi amestec din tina cea imundă;
Protee fără nume, ce logica dezminţi
Deşartă sau prea rece, sau clocot de dorinţi!
Sub vraja frumuseţii, ori dulcea ta zîmbire,
Ascunzi tu suferinţă, ruşine, sau iubire?
În clara ta privire, de visuri încîntată,
Pot eu citi, femeie, de vei fi plîns vreodată?
Ah, ce perverşi ai ochii, surîsul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeşte s-ascunde mai nimic,