warning: Creating default object from empty value in /home/iovannet/public_html/biblior/modules/taxonomy/taxonomy.pages.inc on line 33.

Mateiu Caragiale

de Mateiu Caragiale

„Sphinx (iconol.) monstre fabuleux auquel les anciens donnaient ordinairement un visage de femme...” – Dictionnaire de la fable


De când am apucat a ne prelungi şederile afară din Bucureşti, el la Valea Rugului, eu la Sionu, el la crama unde a fost ucisă Siţa Gârbu, eu la armanul unde a fost răpus Nicolache Schina, adică de vreo doi ani, nu mi se mai întâmplase până săptămâna trecută să-l întâlnesc pe Teodor***, veche cunoştinţă moştenită, conu Rache cum i se zicea îndeobşte.

„Sur les misères physiologiques le secret ne sera pas toujours gardé.” Alfred Dumaine

 

– A început să-mi placă să povestesc, murmură ca pentru dânsul numai. Semn de bătrâneţe.

Ar fi fost, la vârsta lui, mergea pe şaptezeci şi şapte de ani, al doilea după albeaţa strălucitoare a părului tuns scurt şi a lungilor mustăţi. Încolo, voinic şi verde. Iar vioiciunea limpede a privirii îi întinerea şi mai mult faţa de om sănătos şi trăit bine, trandafirie şi netedă, precum îi fusese întreaga viaţă.

„Je n’ai jamais voulu écrire rien d’imaginaire.” –  Restif de la Bretonne

 

– Într-o zi, la amiazi, mă pregăteam tocmai să plec de la slujbă, când mi se aduse un răvăşel de la ghenerăleasa P. Mă poftea foarte stăruitor să viu numaidecât şi neapărat la dânsa. Mi-am zis că de data asta n-a voit să se mai întoarcă Ivan.

 
De veacuri, părăsite pe-ascunsele coline,
Zac curţi pustii... Acolo tăcerea stăpâneşte
Şi-n verde mantă muşchiul cuprinde şi-nveleşte
Surpata zidărie şi frântele tulpine;
 
Şi-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine,
Sălbătăcita viţă pe stâlpi se-ncolăceşte,
Cu iedera cea neagră ce-n streaşini împleteşte
O lucie cunună uitatelor ruine.
 
Adânc ca de o vrajă par ele adormite,
Pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite;
Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă,
 

 
Grădinile amăgirii te-aşteaptă-acolo unde
Apusa tinereţe s-a ofilit de dor,
Şi apa ce-aţipeşte, în luciu-i rânjitor,
Visările-ţi oglindă şi-ncheagă-ale ei unde.
 
Şi când ursuză luna în tulburi nori s-ascunde
Şi mut, văzduhul veşted tresaltă-n lung fior,
Va răsări iar umbra cu chip înşelător
Cu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde.
 
Dar, în zadar vei cere viclenei năluciri
Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri,
Că va pieri, zâmbindu-ţi, cu degetul la gură,
 

 
Iar când, sfioasă umbră, prin ceaţa rece-a serii
Purtându-ţi trista taină, de gânduri chinuit,
Târziu te vei întoarce înfrânt şi istovit,
Spre casa părăsită în văile uitării,
 
Tu, cel ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstrăinării
Şi-a ei mireasmă-amară cu patimă-ai sorbit,
La-ndemnul Amintirii ce-n prag ţi-a răsărit,
Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioşării
 
Zadarnice. Respinge deşarta-i mângâiere
Şi oricât de adâncă ar fi a ta durere,
Trufia nu ţi-o pierde, rămâi nepăsător,
 

de Mateiu Caragiale

 
Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.
 
Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.
 
Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,

Mi-a îngânat stăpâna: „Nu-n file-ngălbenite
Stă-mbălsămată taina măririi strămoşeşti.
Amurgul rug de purpuri aprinde: de-l priveşti,
Se-nfiripă-n vâlvoarea-i vedenii strălucite.
 
Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite,
Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti,
Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti
Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite.
 
Dar ceaţa serii-neacă troianele de jar.
Atunci mergi de te-aşează sub un bătrân stejar,
Ascultă mândrul freamăt ce-n el deşteaptă vântul,
 

Emite conţinut