Aice între arburi, când lumea toată tace,
Alerg subt a lor frunze odihna a-mi găsi,
Vroind de-a mele chinuri la ei a mă disface,
Vroind să jur subt umbră-li în veci a nu simţi.
Zadarnic de la oameni nădăjduiam iubire,
Zadarnic fericire la dânşii mai catam,
Căci, vai, în ei lipseşte orice compătimire
Ş-adesea între dânşii mai mult mă întristam.
La marea mea durere nu aflu alinare,
Ce numai o fiinţă mi-o poate vindeca:
Zadar cer de la ceruri asupră-mi îndurare,
Căci ah, la a me rugă nu vra a-mi ajuta.
