VII. Pensii - ajutoare

Sigur că cei 47 de scriitori care au întemeiat Societatea în anul 1909 s-au gândit, în primul rând, că prin această organizare a lor vor putea să-şi rezolve unele din greutăţile întâmpinate în dificila şi neapreciata lor meserie: un acces mai onorabil la drepturile de autor dirijate de editorii veroşi, sau de administratorii de reviste; ajutoare în caz de boală; împrumuturi; pensii. Toate acestea au venit, pe rând, deşi nesubstanţiale - după puterile slabe ale unei societăţi care, deşi merita atenţia tuturor forurilor, câştiga greu accesul la sprijinul financiar dorit. C. C. Arion, situându-se în fruntea oamenilor politici simpatizanţi ai Societăţii, îi acordă, în 1911, o subvenţie de 3 000 de lei, sumă care continuă a fi achitată din bugetul Ministerului Instrucţiunii şi în următorii patru ani. În 1916, prin moartea regelui Carol I, se repartizează Societăţii - din imensele averi rămase moştenire - suma de 10000 de lei. În 1912, I. G. Duca dă, de la Ministerul de Finanţe, o subvenţie de 5 000 de lei, iar în 1922, Ministerul Artelor ridică subvenţia la 10000 lei. Iată, deci, Societatea ajunsă în situaţia de a da ajutoare şi împrumuturi membrilor săi. În perioada 1916-1922 aceste ajutoare se ridică la suma de 33350 de lei, iar împrumuturile la 34140 de lei. În total, din 1916 şi până în 1922, suma împrumuturilor şi a ajutoarelor a fost de 122690 de lei. Şi mai vine o zi însemnată din viaţa Societăţii, când se plătesc primele pensii. Aceasta a fost la 11 iunie 1922, când preşedintele Corneliu Moldovanu a anunţat, cu mândrie şi cu emoţie: "Pentru întâiaşi dată am realizat dezideratul iniţial al statutelor şi unul din principiile care au dus la întemeierea Societăţii - am acordat pensii văduvelor şi orfanilor scriitorilor dispăruţi". Primele pensionare au fost soţiile scriitorilor decedaţi: Al. Macedonski, Em. Gârleanu şi Ilarie Chendi. În anul 1923, când pe lista instituţiilor care acordau subvenţii societăţii se aflau şi Ministerul de Interne şi Banca Naţională, preşedintele Mihail Sadoveanu reuşeşte să ridice numărul pensionarilor la 12: Ana Macedonski, Ana Chendi, Marilena Gârleanu, Ana Hogaş, Maria Panu, Elena Bârsan, Maria Cunţan, Panait Muşoiu, Arthur Enăşescu şi copiii minori ai scriitorilor: P. Locuseanu, B. Nemţeanu şi I. Adam. Apar deci şi primii scriitori în viaţă care primesc pensii. În continuare numărul pensionarilor creşte, an de an, pe măsura posibilităţilor Societăţii, ajungându-se ca în 1936 să ia pensii de la înstărita organizaţie şapte scriitori aflaţi în viaţă şi douăsprezece văduve de scriitori decedaţi (printre care găsim şi pe: Elena Gib Mihăescu, Margareta Panait Istrati şi Elena Slavici).

După numai paisprezece ani de la înfiinţare, Societatea se găsea în situaţia de a da şi alte ajutoare. În 1923, bunăoară, plăteşte 2000 de lei văduvei scriitorului maghiar Revai, care a tradus câteva cărţi româneşti; iar doamnei Maria Nanu îi acordă 1000 de lei pentru tipărirea unui volum al defunctului ei soţ. Şi - ce progres faţă de anul 1910 - Societatea plăteşte câte 100 de lei fiecărui scriitor care citeşte din operele sale la şezătorile ţinute în anul 1920.

Să nu uităm, la capitolul donatori, două nume: generalul Răşcanu, care a înzestrat, în 1918, birourile Societăţii cu o maşină de scris, şi pe fostul primar general al Capitalei, Al. Donescu, al cărui dar, mai substanţial, a însemnat mult pentru scriitori. El a realizat împroprietărirea, în capitală, a cinci scriitori, cu câte o casă: C. Ardeleanu, Al. Cazaban, M. Celarianu, D. Karnabat şi Mihail Sorbul. Aceştia şi-au luat în primire proprietăţile în toamna anului 1937. Tot în acel an s-a obţinut de la primăria capitalei şi un loc la cimitirul Bellu, pentru construirea Mausoleului Scriitorilor. Cu mulţi ani mai înainte - în 1923 - Cezar Petrescu întocmise un memoriu, care a fot distribuit deputaţilor, cerând împroprietărirea scriitorilor. În memoriu se spunea: "Scriitorul îşi câştigă viaţa mai greu decât orice alt muncitor intelectual. În ţara românească o carte se plăteşte cu preţuri derizorii - 4 000-5 000 de lei - deci munca pe un an este plătită cu echivalentul unei lefi pe o lună a unui contabil de bancă [...]. Printre soluţiile care s-au găsit pentru îndreptarea lucrurilor, ar fi împroprietărirea scriitorilor. Aceasta n-ar fi o jertfă pentru stat [...]". Memoriul purta semnăturile mai multor scriitori, printre care: Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Jean Bart, Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Ion Pillat.

Am citat oameni care şi-au arătat bunăvoinţa pentru Societatea Scriitorilor Români. Să nu uităm nici pe răuvoitorii săi; au fost destui. Între aceştia s-a aflat şi generalul Văitoianu, care în 1924 a anulat cele 12 permise de cale ferată acordate în anii precedenţi membrilor Societăţii. Un gest reprobabil, similar, îl făcuse Al. Davila, pe vremea când deţinuse funcţia de director al Teatrului Naţional din Bucureşti. Supărat că la adunarea generală din noiembrie 1912 n-a fost ales preşedinte al Societăţii, el s-a răzbunat imediat, interzicând intrarea la teatru - gratuit, ca şi până atunci - a scriitorilor. Această măsură a generat şi lupta dârză a scriitorilor împotriva proiectului de lege - iniţiat de Davila - care urma să aducă în fruntea Teatrului Naţional un director numit cu contract pe zece ani. Opoziţia Societăţii a fost încununată de succes.

După cum am arătat, Corneliu Moldovanu a avut satisfacţia de a fi - în 1922 - primul preşedinte al Societăţii sub mandatul căruia s-au acordat pensii scriitorilor sau urmaşilor lor. În anul 1938, când nu mai era preşedinte, el continua să se preocupe de această problemă - fapt care trebuie menţiont cu recunoştinţă. Împreună cu Ionel Teodoreanu, el a întocmit, în august 1938, proiectul Casei de Retragere şi Pensiuni a Scriitorilor. Iniţiativa şi stăruinţa au fost ale lui Corneliu Moldovanu, dar redactarea proiectului desigur că a aparţinut lui Ionel Teodoreanu - scriitorul şi avocatul experimentat. Doamna Julieta Moldovanu, la care am văzut copia acestui proiect, ne-a confirmat că Ionel Teodoreanu a lucrat "multe seri şi nopţi întregi, împreună cu soţul ei, Corneliu Moldovanu, acasă la acesta din urmă, pentru desăvârşirea proiectului". Pe ultima filă a preţiosului document se află scris de mână: "Întocmit în august 1938"; iar pe prima pagină: "Prezentat domnului ministru Ralea, la 3 septembrie 1938". Mihai Ralea, care pe atunci era ministru al Muncii, şi-a însuşit proiectul, l-a susţinut şi a reuşit să-l treacă prin Parlament, astfel că a devenit lege la 6 mai 1939. În linii mari, legea aceasta, care hotăra înfiinţarea şi organizarea Casei Scriitorilor, pe lângă Casa Centrală a Asigurărilor Sociale, prevedea următorele:

Scopul Casei este de a plăti scriitorilor şi urmaşilor lor pensii de invaliditate şi de bătrâneţe, precum şi ajutoare. Vor beneficia de prevederile legii scriitorii români, care au o activitate notorie, continuă, de zece ani, precum şi scriitorii aparţinând minorităţilor statului român, cetăţeni români, care au volume publicate. Se instituie cinci categorii de pensii, de la 8 000 la 25 000 de lei lunar, după starea materială şi importanţa producţiilor literare. Pensionarea se face la vârsta de 55 de ani. Veniturile Casei vor fi formate din: taxe percepute pe cărţile şi periodicele apărute; din donaţii şi din subvenţii.