Secolul XVI

Care sunt cele mai vechi scrieri româneşti? Avem un număr de manuscrise şi mai multe tipărituri. Pentru acestea din urmă cunoaştem data, dar pentru cele mai multe manuscrise nu avem nici o siguranţă. Toţi cercetătorii trecutului nostru sunt învoiţi asupra faptului că nu posedăm nimic anterior secolului XVI. Mai e stabilit că între manuscrise trebuie să căutăm textele cele mai vechi.

Prima grupă o formează trei: Codicele voroneţean, Psaltirea voroneţeană şi Psaltirea scheiană. Câteştrele se găsesc azi în Colecţia Academiei (nr. 448, 693, 449).

Mănăstirea Voroneţ din Bucovina este una din mănăstirile zidite cam în vremea lui Ştefan cel Mare. Acolo s-au păstrat multe cărţi bisericeşti şi slavone şi româneşti. Între ele, a aflat în 1871, Gr. Creţu, o cărticică de 170 pagini, format mic, scris de mână cu o caligrafie îngrijită, artistică pe unele locuri. E însă greu de citit, deoarece cuvintele nu sunt despărţite unele de altele şi unele litere sunt unite câte două sau trei într-un singur semn (ligatură).

Manuscrisul acesta a fost numit "Codicele voroneţean" şi aşa este cunoscut; dar socotesc că numirea este improprie. În adevăr, cuvântul latinesc codex, întrebuinţat pentru vechile manuscrise din occident, pe care l-am luat şi noi, înlocuindu-l uneori prin cel slavon de sbornic, însemnează un manuscris, care conţine scrieri de un cuprins variat. Aci însă cuprinsul nu e deloc variat, fiindcă sunt numai faptele şi epistolele apostolilor. I se putea zice mai bine cum i-a şi zis într-un loc d-l Iorga: Apostolul de la Voroneţ. Sub acest nume de Apostol sau de Praxapostol sau de Paxiu, înţeleg clericii noştri cartea care cuprinde faptele apostolilor şi epistolele lor. Ele fac parte din Noul Testament, iar acesta are pe lângă cele 4 evanghelii (Matei, Marcu, Luca şi Ion), faptele apostolilor şi epistolele: 14 ale lui Pavel, 1 a lui Iacob, 2 ale lui Petru, 3 ale lui Ion, 4 ale lui Iuda şi la urmă Apocalipsul Sf. Ion Teologul (adică arătarea lui Hristos în faţa acestui apostol).

Foile rămase din manuscrisul de la Voroneţ cuprind fragmente din faptele apostolilor, din epistola lui Iacob, din prima şi a doua epistolă a lui Petru.

Se vede de aici că nu este lucrare originală, dar prezintă interes pentru vechi mea limbii.

Cât era de veche această limbă? Părerile au fost deosebite. Studii speciale s-au scris atunci de I. Bumbac şi I. Nădejde. Cel dintâi credea că e un text din secolul X. Ce bucurie pe toţi cei ce se interesau de trecutul limbii române! Vom şti, citind acest manuscris, cum vorbeau strămoşii pe la anul 900. Bucuria aceasta a trebuit să dispară însă, fiindcă studiul făcut de I.G. Sbiera, care a publicat întregul manuscris în 1885 (cu transcriere şi cu alte două texte de apostol mai nouă, pentru a înlesni comparaţia), a dovedit că materialiceşte era imposibil să fie aşa de vechi cum se credea. Argumentele sale cam de natură tehnică, raportându-se în primul rând la hârtie, şi arătau că manuscrisul nu poate fi decât din secolul XVI. Comparându-se însă limba acestui text cu textele tipărite, despre care se ştia pozitiv că sunt din acest veac, s-a văzut că deosebirile sunt prea mari şi astăzi după alte cercetări, publicate de G. Creţu, I. Bogdan, N. Iorga ş.a., se consideră stabilit că textul nostru nu este chiar traducerea din slavoneşte ci o copie de pe un text mai vechi.

Asupra Psaltirii de la Voroneţ s-au publicat cercetări de d-l Ovidiu Densusianu (Anuar. Semin. filol. 1898), iar textul se găseşte în "Revista p. istorie", fundată de Tocilescu (an. XI, p. II de Giuglea).

Cealaltă Psaltire, care a făcut parte din biblioteca de la moşia Scheia a lui D.C. Sturdza, a avut buna soartă de a fi publicată de d-l I. Bianu, în 1889, în nişte condiţii excepţionale: fiecare pagină este fotografiată şi reprodusă în facsimile, alături de transcrierea în litere latine. Această procedare, care are numai cusurul că este foarte costisitoare este cel din urmă cuvânt al perfecţiunii; căci textul poate fi studiat, ca şi când ar avea înainte originalul, de orice cercetător şi în orice parte a lumii.

Manuscrisul acesta este mai puţin artistic, literele sunt mai grosolane. Cuvintele sunt mai adesea despărţite. Formatul e mic şi textul are 530 pagini. El cuprinde întreaga colecţie de imnuri religioase sau psalmi ai marelui rege-poet David.

O ediţie ştiinţifică cu studii, text şi glosar a dat d-l I. Candrea (2 vol., 1916).

Între aceste trei manuscrise sunt asemănări foarte însemnate de aceea se socoteşte că traducerea primă a fost scrisă în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Unii au socotit că locul trebuie să fie Ardealul. D-l Iorga crede că e Maramureşul şi că timpul e secolul XV.

Caracterul cel mai însemnat al limbii în care sunt scrise aceste manuscrise sunt prezenţa sunetului r sau nr în locul lui n intervocalic. Aşa se zice: cire în loc de cine, pânre în loc de pâne, pâine ş.a. Această particularitate trăieşte până azi în puţine cuvinte în Maramureş, în mai multe cuvinte în Ţara Moţilor (Munţii Apuseni ai Transilvaniei) şi în foarte multe vorbe din dialectul istriano-român.

Aceeaşi deosebire de sunete se găseşte şi în alt manuscris, care e cunoscut sub numele de Codex Sturdzanus şi se păstrează în colecţia Academiei sub nr. 447. E o cărticică de formatul cărţilor in 8, pe care înainte de 1879 D.A. Sturdza a pus-o la dispoziţia lui B.P. Hasdeu, care s-a decis să-l studieze şi i-a dat numirea ce i-a rămas până azi.