b) 1835-1845

Dar grupul tinerilor găseşte că foile existente nu sunt îndestulătoare şi atunci se hotărăsc să scoată la lumină ei altele noi.

Aşa Kogălniceanu dă "Dacia literară" în 1840, care însă iese numai o jumătate de an. Se vede că cenzura a oprit-o. D-l R. Rosetti a căutat actele privitoare la această publicaţie şi n-a găsit nici lucrările pentru autorizarea, nici cele pentru suspendarea ei. În "Dacia" apăruseră articole de Kogălniceanu, de Costache Negruzzi, de Costache Stamate, de Gh. Asachi şi Buchetiera lui Alecsandri, prima lui publicaţie.

În anul următor el dă "Arhiva românească" în care apar mai ales articole istorice. Dar cea mai însemnată dintre revistele din acea epocă este "Propăşirea" din anul 1844.

Aceasta are de luptat cu cenzura chiar de la apariţia ei. Un comitet de tineri (Vasile Alecsandri, P. Balş, Ion Ghica şi M. Kogălniceanu) cere autorizaţie pentru o nouă foaie. Cuvântul pe care-l puneau cu titlu fu socotit de cenzură prea revoluţionar şi li se ceru altul. Comitetul se decise să nu dea altul şi-şi tipări revista cu loc alb în locul numelui şi cu subtitlul: "foaie ştiinţifică şi literară".

Ea fu salutată cu bucurie şi de "Albina" lui Asachi şi de "Curierul românesc" al lui Heliade şi anunţată înainte de apariţie de "Gazeta Transilvaniei". Primul număr ieşi în ianuarie.

În această revistă publică Kogălniceanu articole de istorie şi notiţe critice, precum şi faimosul discurs ţinut în 1843 la deschiderea cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană. Alecsandri, pe lângă bucăţile de proză, publică primele sale poezii inspirate din poezia poporană precum şi două articole critice. Negruzzi dete diferite articole şi în fine povestirea Toderică. La această revistă colaborară şi scriitori mai în vârstă şi tot aici debutează unii dintre cei care aveau să ocupe un loc mai însemnat în mişcarea noastră literară; în jurul "Propăşirii" se adunară şi munteni şi moldoveni şi ardeleni: Gr. Alexandrescu, publică Umbra lui Mircea; Costache Negri, relaţia de călătorie în Veneţia; Donici, fabule; Iancu Văcărescu, poezii; tot poezii publică Bolliac şi Andrei Mureşanu, iar Ion Ghica dă o serie de studii despre măsuri şi greutăţi; Ion Ionescu scrie despre agricultură; dr. Steeghe despre medicină şi Nicolae Bălcescu începe seria sa de studii asupra puterii armate. Se poate zice că această revistă este unul din punctele cele mai luminoase ale mişcării culturale până la 1848.

Se cade în acest loc să vorbim despre C. Negri, a cărui activitate literară pare a culmina în vremea de care ne ocupăm.

Costache Negri (1812-1876) e cunoscut mai mult ca om politic şi patriot decât ca scriitor.

El şi-a făcut studiile în Paris, în acelaşi timp cu Alecsandri şi a luat parte la mişcarea literară şi politică din Moldova care culmină în 1848 şi se desăvârşi în epoca dintre 1856-1859. A fost trimis în mai multe rânduri să susţină în străinătate interesele ţării. În 1855 ca delegat al domnitorului Grigore Ghica la Constantinopol, în 1859, ca reprezentant al ţărilor unite pentru a obţine recunoaşterea stării de lucruri creată prin votul de la 24 Ianuarie şi deci a dobândi unirea definitivă.

După domnia lui Cuza, Negri a stat cu totul retras din luptele politice.

El a publicat puţin, prin reviste, dar au rămas de la el şi manuscrise interesante. Toate acestea au fost reunite şi publicate sub îngrijirea lui E. Gârleanu în editura Minerva (Buc. 1909). Aci sunt câteva povestiri în proză, mai ales amintiri din călă torie, şi un număr de poezii. La finele volumului sunt scrisori, care n-au valoare literară, ci numai documentară. Tot în această colecţie se găseşte şi faimosul toast, rostit la Paris la 27 decembrie 1848, unde zice:

"În visurile mele înflorite se arată viitorul României. Suntem milioane de români răzleţiţi. Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare? Unirea, numai unirea. Să trăiască unirea românilor"!

*

În anii 1835-45 se dezvoltă şi literatura didactică şi cea istorică.

Călugărul Eufrosin Poteca (1786-1859), acela care tradusese Logica şi etica lui Heinecke (Buda 1829) dă acum la lumină un Catehism (Buzău 1839) şi o prescurtare despre Sf. Scriptură (Buzău 1836). Asachi publică acum serii întregi de cursuri de matematică: Aritmetica (1837), Algebra (1837), Geometria (1838) şi o carte de Gramatică (1840). Tot el dă şi o istorie a şcoalelor dintre 1828-1838. G. Săulescu dă un manual de istorie universală (1837).

Activitatea şcolară şi istorică este însă, în acest timp, mai mult în mâna ardelenilor. Cei mai însemnaţi profesori din amândouă principatele sunt veniţi de peste munţi. Aşa este Damaschin Bojincă, fost în două rânduri (1834 şi 1840) directorul seminarului Veniamin din Iaşi, care publică şi volumul despre Anticele Româneşti (Buda, 1832, 1833). Aşa este Nicolae Bălăşescu care organizează în 1835 seminarul central din Bucureşti. Aşa este, în fine, Florian Aron, asupra căruia trebuie să ne oprim ceva mai mult.